sâmbătă, aprilie 26, 2008

VIAŢA ÎNTRU ÎNVIERE


“Învierea Domnului este speranţa noastră, Înăl­ţarea Domnului este mărirea noastră”, ne încredinţează Fe­ri­citul Augustin. Esenţa inefabilă a creştinismului stă toc­mai în această nădejde a slavei ce va să fie. Hristos pătimeşte, moare, învie şi Se înalţă de-a dreapta Tatălui; dar aceste trepte ale jertfei răscumpărătoare nu privesc doar persoana Sa divino-umană, ci desti­nul generic al Omului Restaurat. Ele nu reprezintă doar “o performanţă” personală cu valoare de model istoric (imitatio Christi), ci temeiul şi garanţia dumnezeiască a mîntuirii potenţiale a tuturor oamenilor. Iisus dă chip veşnic “Noului Adam”, nu în mod simbolic, ci în mod real: “Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind înce­pătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 20-22). Prin Iisus Hristos omul este re-creat în chip tainic, în chiar temeiurile fiinţei lui. De aceea sîntem chemaţi (dar nicidecum constrînşi!) să fim una întru Hristos – centrul mistic al înnoirii şi pli­nătăţii noastre.
Omul a fost făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26). Ceea ce va să spună că noi, creştinii, nu avem termen absolut de raportare existenţială în lumea aceasta, ci dincolo de ea*. Noi nu sîntem che­maţi să ne în-lumim (cum pare să creadă rătăcita conşti­inţă modernă), ci să ne în-dumnezeim. În acest proces de în-dumnezeire, omul con-lucrează cu Duhul Sfînt, este adică chemat să activeze mistic pentru propria sa desă­vîrşire.
“Chipul” este ceva dat prin creaţie (şi reiterat prin naştere); vrea sau nu vrea, omul îl poartă în el, ca pe un temei al posibilei “asemănări”. Finalitate ultimă a “chipu­lui”, “asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti. Dumne­zeu nu ne mîntuieşte fără voia noastră. Avînd “chipul”, depinde de noi să ne lucrăm “asemănarea”.
Tradiţia teologică asimilează adesea “chipul” cu mintea (venim pe lume ca fiinţe raţionale), iar “asemă­narea” cu inima (de-venim în lume fiinţe iubitoare). Contopirea minţii cu inima este dezideratul ultim al mis­ticii creştine, a cărei supremă expresie rămîne isihas­mul**. “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămî­ne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el” (I Ioan 4, 16).
De aceea şi în centrul Revelaţiei dumnezeieşti stă porunca iubirii: fie în varianta nedesăvîrşită a Legii celei Vechi (în care modelul iubirii este încă omenesc: dragos­tea de sine însuşi), fie în expresia desăvîrşită a Legii celei Noi (în care modelul iubirii este dumnezeiesc: dragostea lui Dumnezeu faţă de lume). Omul este fiinţa creată care se împlineşte prin iubire.
Prin păcatul strămoşesc (cf. Facerea, cap. 3), fiinţa omenească “a căzut” din starea ei originară. Lăsîndu-se smintit de ispită, omul şi-a pervertit raţionalitatea; “chi­pul” dumnezeiesc s-a întunecat în el. Tocmai de aceea a ieşit şi din dreapta “asemănare”. El uită că aceasta constă în comuniunea duhovnicească a cucernicei iubiri şi ajunge să creadă, la sugestia “şarpelui”, că ea ar consta în iden­tificarea orgolioasă cu atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu (“Dar... în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul” – Facerea 3, 5; subl. m.). Toată istoria, ca domeniu al omului căzut, stă sub semnul acestei sminteli, al acestui fals înţeles al asemănării, care nu este decît extinderea la scară umană a păcatului luciferic. Omul istoric – în care “chipul” s-a obscurizat şi “asemănarea” reală s-a abolit – nu este altceva decît o fiinţă bolnavă de luciferism.
Dar Dumnezeu, în iubirea Sa, nu-l părăseşte pe om, ci îi făgăduieşte, îi înlesneşte şi îi garantează mîn­tuirea (la care însă nu-l sileşte; căci aşa cum în mod liber a păcătuit, tot în mod liber trebuie să se mîntu­iască). Prin Iisus cel Înviat, “chipul” stricat se reface în om; creştinul nu este doar moraliceşte, ci şi ontologic altul (participînd tainic – prin Botez şi Euharistie – la “umanitatea nouă” a lui Hristos). “Vechiul Adam” se restaurează prin şi întru “Noul Adam”; iar toată învăţătura şi pilda vie a lui Hristos constituie vădirea dumnezeiască a dreptei “asemănări”, calea îndumnezeirii omului restaurat. A trăi întru Hris-tos înseamnă a ridica “chipul” la “asemănare”, a realiza plinătatea iubirii în plinătatea raţiunii.
Pe această cale, omului i se redeschide veşnica Îm­­­­­­părăţie (aionios basileia). Căci dacă moartea este o con­­­­­secinţă obiectivă a păcatului (“... plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), abolirea acestuia înseamnă şi abolirea morţii (“Cel fără de păcat” este şi “Cel fără de moarte”)***. Crucea lui Hristos este taina dumnezeiască a înnoirii, învierii şi înălţării firii create, prin comuniune cu absolutul necreat.
Vieţii întru moarte îi ia locul viaţa întru înviere (anástasis), fără de care toată credinţa noastră ar fi în za­dar (cf. I Co­rinteni 15, 14; 17). Iată de ce în Învierea “din cea dintîi a sîmbetelor” şi în Înălţarea lui Hristos “de-a dreapta Tată­lui” stă nădejdea şi slava întregii Făp­turi; ia­tă de ce, în răstimpul de 40 de zile dintre praznicul Învi­erii şi cel al Înălţării, aceasta strigă de bucurie, cu strigăt îngeresc: “Bucură-te, bucură-te, Noule Ierusalime, căci slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dum­nezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al tău!”.
Răzvan CODRESCU

* “Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plîngînd, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul acestora este pieirea. Pîntecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gînd cele pămînteşti. Căci cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mîntuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale...” (Filipeni 3, 18-21; subl. m.). Sau în altă parte: “Căci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).** “Rugăciunea lui Iisus” (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul), care stă în centrul spiritualităţii isihaste, se numeşte deopotrivă “rugăciunea minţii” sau “rugăciunea inimii”. Raţiunea smerită se împlineşte în Iubirea cuminecătoare. Viziunea “luminii taborice” este ex­pre­sia mistică a acestei unificări duhovniceşti.*** Starea păcătoasă este o maladie a fiinţei căzute; păcatul lucrează aseme­nea unui virus care, o dată intrat în noi, ne macină pe dinăuntru, încetul cu încetul, pînă la pierzanie. Pentru el nu există leac pămîn­tesc, pentru că tot ce e “din lume” e “atins” de rău. De aceea mîntui­rea nu putea veni dinlăuntrul lumii, ci numai din afara ei. Dacă Hris­tos n-ar fi fost Dumnezeu Însuşi, ci doar un om “ales” şi “trimis” de Dum­nezeu, mîntuirea n-ar fi fost cu putinţă.

2 comentarii:

La 26/4/08 2:35 p.m. , Blogger Ioan Usca a spus...

Cred că mâine scriu şi eu despre iepuraş, cum a lăsat păr pe covor...

 
La 26/4/08 4:05 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Numai s-o faci cu inimă bună...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire