555 DE ANI DE LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

Ce a mai rămas din zidurile Constantinopolului...

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) şi aşezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zaţiei greco-latine şi fabuloasa “Asie a neamurilor”), Bizanţul ortodox şi imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creştin şi constituind adevărata “piatră unghiulară” a întregului “miracol eu­ro­pean”. Constantin Noica ştia bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi­rituală şi culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul “de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezenţă în calen­da­rul sfinţeniei creştine rămîne legitimă dincolo de toate arguţiile criticismului istoric al vremurilor noi.
Românii, cu lamura tradiţiei lor politice şi spirituale, aparţin or­ga­nic marii comunităţi ortodoxe a “Noii Rome”, iar o autentică renaştere naţională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracţie de această zestre istorică şi sufletească, păstrată mai ales prin Biserică.
Încerc aici, la comemorarea a 555 de ani de la marea tragedie istorică a Răsăritului, să amendez o dată în plus “uitarea românească” printr-o sinteză cronologică (inevitabil hiper­esenţializată) a celor 11 secole de istorie bizantină. (R. C.)

UN MEMORIAL PAIDEIC 
AL ISTORIEI BIZANTINE (330-1453)

Constantin cel Mare, întemeietorul Constantinopolului

ÎNCEPUTURILE
(De la primul Constantin pînă la Justinian: 330-527)

330 (11 mai): Constantin cel Mare, primul împărat creştin (sanctificat de Biserică împreună cu evlavioasa sa maică, Elena[1]), inaugurează festiv Constantinopolul[2], noua capitală a Imperiului roman, construită pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion[3]. Aşezată la răscrucea dintre Europa şi Asia, această “A doua Romă”[4] răspunde noilor nevoi strate­gice şi comerciale ale imperiului.
337 (22 mai): Moartea lui Constantin cel Mare (la Nicomidia, unde ar fi primit, în ultimele clipe, şi Sfîntul Botez) este urmată de împărţirea imperiului între cei trei fii ai săi: Constantin II (Occidentul), Constant (Italia) şi Con­stanţiu II (Orientul).
340: În urma unui război civil, Constant îl înfrînge pe Constantin II, extinzîndu-şi stăpînirea de la Italia la întreaga parte occidentală a imperiului.
350 (18 ianuarie): Uzurpatorul Magnus Magnentius, păgîn de origine germanică, îl învinge pe Constant (care cade în luptă), controlează Occidentul şi ajunge să împartă puterea imperială cu Constanţiu II.
A doua jumătate a secolului IV: Îşi desfăşoară activitatea Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare (329-379), Grigorie de Nazianz (330-390), Grigorie de Nyssa (335-395) şi Ioan Gură de Aur (Chrysostomos; 344-407), numiţi şi “marii capadochieni”, clasicii teologiei mistice şi dogmatice a Răsăritului ortodox.
351-353: Înfrînt mai întîi în Pannonia, la Mursa (septembrie 351), Magnentius îşi pierde puterea, iar după o nouă înfrîngere, la Mons Seleuci (august 353), îşi pune capăt zilelor. Constanţiu II, ultimul fiu în viaţă al lui Constantin I (dar, din păcate, protector al arienilor), devine astfel unic împărat peste tot imperiul.
360-363: Proclamat împărat de trupele din Gallia (februarie 360), Iulian Apostatul (ultimul mare susţinător al păgînismului, ce ar fi murit rostind cuvintele: “M-ai învins, Galileene!”) este recunoscut şi în Orient, imediat după moartea lui Constanţiu II (noiembrie 361). Domnia lui Iulian Apostatul a fost scurtă şi agitată, iar după moartea sa în campania împotriva perşilor (iunie 363), toate măsurile lui de ordin religios au fost rapid revocate.

379-395: Domnia lui Theodosie I (numit şi “cel Mare”).
381 (mai-iulie): Are loc, la Constantinopol, al doilea Sinod ecumenic, ce condamnă definitiv arianismul (cea mai mare erezie a secolului IV) şi fixează în formă finală Crezul (Simbolul credinţei) stabilit anterior la Niceea (de unde denumirea de “mărturisire de credinţă niceo-constantinopolitană”).
391 (februarie): Creştinismul devine unică religie de stat, cultele păgîne fiind interzise oficial.
395 (17 ianuarie): În urma morţii lui Theodosie I, Imperiul roman este împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius (pars Orientis, cu capitala la Constantinopol) şi Honorius (pars Occidentis, cu capitala la Ravenna).
408-450: Lunga domnie în Orient a lui Theodosie II, de la care au rămas, între altele, “Zidul lui Theodosie” (6 km lungime şi 9 m înălţime, menit să apere capitala dinspre uscat), Şcoala Superioară din Constantinopol (prima mare universitate creştină, unde limba greacă este deja preponderentă asupra limbii latine) şi faimosul Codex Theodosianus (conţinînd constituţiile şi ordonanţele imperiale, de la Constantin cel Mare pînă la Theodosie II).
431 (iunie): Se ţine, la Efes, al treilea Sinod ecumenic, care condamnă erezia nestoriană.
451 (octombrie): Al patrulea Sinod ecumenic, ţinut la Calchedon, condamnă erezia monofizită.
451-453: După ce terorizaseră imperiul aproape o jumătate de secol (dar mai ales sub domnia lui Attila, “Biciul lui Dumnezeu”: 434-453), hunii sînt zdrobiţi pe Cîmpiile Catalaunice de armata romană condusă de generalul Aetius (451) şi dispar din istorie o dată cu moartea lui Attila (453).
476 (28 august): Prăbuşirea Imperiului roman de Apus: ultimul împărat, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru, căpetenia herulilor (trib germanic, anterior aliat al hunilor). De aici înainte, împăraţii din Constantinopol (Imperiul roman de Răsărit) sînt priviţi drept singurii succesori legitimi ai cezarilor romani. Mulţi istorici consideră anul 476 ca reper politic pentru sfîrşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu.
Secolul VI: Trăieşte sirianul de limbă greacă Roman Melodul sau Dulcecîntătorul, cel mai mare poet imnic al Bizanţului şi cel mai mare poet liturgic al creştinătăţii, autor al multora dintre cîntările pe care le auzim şi astăzi în bisericile ortodoxe. Secolul VI, dominat de figura şi ctitoriile marelui Justinian, este considerat de mulţi “epoca de aur” a culturii bizantine.
518-527: Domnia lui Justin I, care-l va asocia la tron pe nepotul său Justinian, adoptat ca moştenitor.

Justinian cel Mare şi suita sa (mozaic de la San Vitale, Ravenna)

ASCENSIUNEA
(De la Justinian pînă la Macedoneni: 527-867)

527-565: Domnia marelui Justinian, faimos legislator (Codul lui Justinian, alcătuind, împreună cu Institutes şi Pandectes, monumentalul Corpus juris civilis, sinteză creştină a întregului drept roman, completată ulterior cu Novellele redactate în limba greacă), cuceritor (în vremea lui imperiul a avut cea mai mare întindere atinsă vreodată), ctitor şi ocrotitor al culturii şi artelor (acum începe să se definească, mai ales prin arhitectura basilicală şi pictura mozaicală, faimosul stil bizantin).
529: Justinian închide ultima şcoală păgînă din Athena. Pe baza acestui fapt plin de semnificaţii şi consecinţe, unii istorici consideră anul 529 ca reper cultural pentru sfîrşitul Antichităţii păgîne şi începutul Evului Mediu creştin.
530-565: Sînt ridicate pe rînd marile basilici bizantine din Ravenna, cu faimoa­sele lor mozaicuri, de la San Vitale (terminată în 548) la Sant’ Apollinare Nuovo (ter­mi­nată în 565).
532 (februarie)-537 (25 decembrie): Pe locul vechii biserici cu acelaşi nume a lui Constantin cel Mare, distruse în timpul răscoalei populare Nika (ianuarie 532), este construită marea basilică Sf. Sofia din Constantinopol, monument nedepăşit al artei şi credinţei răsăritene. Începută de arhitectul Anthemios din Tralles şi terminată de arhitectul Isidor din Milet, basilica – astăzi devenită muzeu, după ce a fost multă vreme moschee – are în interior 77 m lungime (exterior: 84), 72 m lăţime (exterior: 76) şi 65 m înălţime, iar uriaşa cupolă are diametrul de 31 m. Se spune că împăratul Justinian ar fi rostit, văzînd-o gata: “Te-am învins, o, Solomoane!”[5].

Sf. Sofia astăzi (exterior şi interior)

548: Moare Theodora, influenta şi controversata soţie a lui Justinian, aspru zugrăvită - exagerat, desigur - în Istoria secretă a lui Procopiu din Cezareea.
553 (mai-iunie): Convocat de Justinian însuşi, se desfăşoară, la Constantinopol, cel de-al cincilea Sinod ecumenic, care reconfirmă condamnarea monofizismului şi nestorianismului.
610-641: Domnia lui Heracliu, a cărui venire pe tron încheie perioada numită îndeobşte “romano-bizantină” şi inaugurează istoria propriu-zisă a Bizanţului ca imperiu grec medieval. Limba greacă devine limbă oficială a imperiului, care trece printr-un lung şi profund proces de reorganizare, mai ales administrativă şi militară.

626: Conform tradiţiei bisericeşti, în ziua de 7 august a acestui an intervenţia miraculoasă a Maicii Domnului – a cărei icoană făcătoare de minuni a fost purtată de cler şi popor, în frunte cu Patriarhul Serghie, de jur-împrejur pe zidurile cetăţii asediate – a salvat Contantinopolul de perşi şi de avari. În semn de recunoştinţă, poporul a cîntat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului („Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie…“).
634: Începutul marii invazii arabe. Imperiul este tot mai ameninţat şi pierde majoritatea provinciilor orientale (Palestina, Siria, Mesopotamia, Egiptul).
674-678: Primul asediu al Constantinopolului, sub Constantin IV Pogonatul (668-685). Arabii suferă cea mai mare înfrîngere de pînă la cea dată, culminînd cu distrugerea aproape totală a flotei lor, împotriva căreia se pare că bizantinii au folosit în premieră aşa-numitul “foc grecesc”.
680-681 (din toamnă pînă în toamnă): Au loc, la Constantinopol, dezbaterile celui de-al şaselea Sinod ecumenic, convocat de Constantin IV în acord de principiu cu papalitatea, pentru condamnarea oficială a monotelismului.
717-718: Al doilea asediu al Constantinopolului de către arabi (care sînt din nou înfrînţi), sub domnia lui Leon III Isaurianul, unul dintre cei mai mari strategi din istoria Bizanţului (din păcate, un campion al iconoclasmului).
726: Edictul lui Leon III împotriva cultului icoanelor.
787 (septembrie-octombrie): Al şaptelea Sinod ecumenic, desfăşurat la Niceea, restabileşte principial cultul icoanelor, dar iconoclasmul va mai persista agonic, vreme de aproape o jumătate de secol. Este ultimul sinod ecumenic unanim recunoscut deopotrivă în Răsărit şi în Apus.
800 (25 decembrie): Cu încoronarea la Roma a lui Carol II ca împărat (pe cînd la Bizanţ împărăteasă era Irina, mare protectoare a icoanelor) Apusul reintră în istorie şi ia naştere problema dihotomiei imperiale, care măreşte şi complică tensiunile dintre Răsărit şi Apus.
842 (11 martie): Restabilirea solemnă şi definitivă a cultului icoanelor, sub domnia împărătesei Theodora (842-858). Iconoclasmul este ultima erezie care a făcut obiectul unui sinod ecumenic. Această biruinţă a dreptei credinţe este pomenită anual pînă azi, în Duminica Ortodoxiei (prima duminică a Postului Mare).

Deisis: Mîntuitorul (Sf. Sofia, detaliu de mozaic)

APOGEUL
(De la Macedoneni pînă la primii Comneni: 867-1143)

867-886: Domnia lui Vasile I, întemeietorul dinastiei Macedonenilor (sub care im­­­­pe­­riul greco-bizantin va cunoaşte apogeul puterii sale, recucerind numeroase teritorii sau consolidîndu-şi puterea în altele).
869: Interesat politic de restabilirea bunelor legături cu papalitatea, Vasile I îl depune pe patriarhul Fotie (820-891), mare cărturar şi antilatin fervent. În acord cu papa Adrian II, împăratul convoacă un sinod la Constantinopol, menit să-i condamne pe Fotie şi pe partizanii acestuia. Cu toate acestea, tensiunile dintre Roma şi Constantinopol vor cunoaşte o recrudescenţă în anii următori, mai ales după întoarcerea în scaun a lui Fotie (ce între timp cîştigase bunăvoinţa împăratului, educîndu-i odraslele).
879: La doi ani de la revenirea sa în scaunul patriarhal, Fotie prezidează un nou sinod la Constantinopol, în prezenţa legaţilor papali, şi obţine un triumf pe toată linia (inclusiv în problemele de dogmă), anulînd totdeodată hotărîrile sinodului din 869-870.
886-913: Domnia lui Leon VI Înţeleptul, sub care s-au alcătuit Basilicalele (cod de legi în 60 de cărţi, considerat cel mai mare monument juridic bizantin) şi de la care ne-a rămas şi un important tratat de strategie, Tactica.
945-959: Marele cărturar Constantin Porfirogenetul (monograf, între altele, al lui Vasile I) ajunge împărat (Constantin VII), iar domnia lui constituie apogeul mişcării culturale cunoscute sub numele de “primul umanism bizantin” (caracterizat mai mult prin erudiţie decît prin creaţie). Tot de pe atunci datează şi primele nuclee ale marii epopei eroice bizantine Dighenis Akritas (principalul echivalent răsăritean al poemelor epice medievale din Apus).
960-961: Recucerirea insulei Creta de către marele general Nichifor Focas (în fruntea unei armate susţinute de cea mai puternică flotă din istoria imperiului) marchează apogeul puterii maritime bizantine în Mediterana.
963-969: În atmosfera confuză de după moartea prematură a lui Roman II (împărat din toamna lui 959 pînă în primăvara lui 963), Nichifor Focas, generalul aristocrat cu viaţă de ascet, este proclamat împărat de către armata din Cezareea Capadochiei (3 iulie), intră în Constantinopol pe 14 august, iar pe 16 este încoronat în Sf. Sofia. O lună mai tîrziu (20 septembrie) îşi consolidează legitimitatea imperială prin căsătoria cu Theofana, tînăra văduvă a lui Roman II, care însă în 969 îl va înlătura printr-un complot sîngeros, înlesnind venirea pe tron a altui general celebru, Ioan Tzimiskes, amantul ei, care va domni pînă la începutul lui 976.
976-1025: Lunga şi glorioasa domnie a lui Vasile II, supranumit Bulgaroctonul, sub care puterea militară a Bizanţului cunoaşte momentul ei culminant.
988-989: Creştinarea Rusiei în ritul ortodox lărgeşte considerabil sfera de influenţă a Imperiului bizantin. Preţul plătit de Vasile II a fost că a trebuit să admită căsătoria surorii sale Ana cu Vladimir, marele cneaz de Kiev: pentru prima oară o porfirogenetă (“născută în purpura” imperială) se căsătorea cu un prinţ străin.
1018: Încheierea lungii campanii de recuceritre integrală a Peninsulei Balcanice de către bizantini.
1025-1081: Imperiul străbate, după moartea lui Vasile II, o perioadă de criză gene­­­rală, care nu se va ameliora decît sub primii Comneni (Alexie I şi Ioan II)[6], ce vor constitui “cîntecul de lebădă” al vechii măreţii bizantine. Tocmai în aceas­tă epocă ingrată i-a fost dat să trăiască unuia dintre cei mai mari filosofi, cărturari şi diplo­maţi din istoria milenară a Bizanţului: Mihail Psellos (1018-1096), autor, între alte­le, al unei faimoase Cronografii.
1046: Într-un act al împăratului Constantin Monomahul apare pentru prima oară menţionat "Sfîntul Munte" (Athosul monahal).

1048 (17 septembrie): Turcii selgiucizi năvălesc pentru prima oară pe teritoriul imperiului, dar sînt înfrînţi de marele strateg Kekaumenos.
1054 (iulie): Se produce Marea Schismă a Bisericii (ce “plutea în aer” încă de la “schisma lui Fotie” sau “criza fotiană” din secolul IX), în timpul domniei lui Con­stan­tin IX Monomahul (1042-1055) şi al patriarhatului lui Mihail Cerularie (1043-1058). La 16 iulie, solii papali, în frunte cu cardinalul Humbert, depun bula de excomu­nicare pe altarul de la Sf. Sofia, în numele papei Leon IX (mort cu trei luni înainte!), iar bizantinii, în urma unui sinod ad-hoc, aruncă la rîndul lor anatema asupra latinilor (20 iulie), apoi ard bula papală de ex-comunicare (25 iulie). Ruptura aceasta va marca profund întreaga istorie ulte­­rioară a Europei creştine.
1071 (19 august): Are loc dezastrul de la Mantzikert: generalul Roman IV Diogenes, ajuns basileu prin căsătoria cu Evdochia (văduva lui Constantin X Ducas), după cîteva victorii împotriva turcilor selgiucizi (în Siria şi Capadochia), deşi în fruntea unei armate uriaşe, este înfrînt de sultanul Alp-Arslan, luat prizonier şi silit să încheie un tratat deopotrivă umilitor şi ruinător (răscumpărarea sa şi tributul anual pentru “50 de ani de pace” totalizînd o sumă fără precedent în analele istoriei bizantine).
1081-1118: Domnia lui Alexie I Comnenul, care reuşeşte să redreseze imperiul, sprijinindu-se în interior mai ales pe aristocraţia militară, iar în exterior mai ales pe tot mai strînsele relaţii comerciale cu veneţienii. Vechilor ameninţări dinspre Orient (mai cu sea­mă din partea turcilor selgiucizi) li se adaugă noi ameninţări dinspre Occident (precum cea reprezentată de normanzii lui Robert Guiscard şi Bohemund).
1081 (iulie): Flota normandă este înfrîntă cu ajutorul veneţienilor, în zona portului Dyrrachion.
1082 (mai): Pentru serviciile făcute imperiului în lupta cu normanzii, veneţienii ca­­­pă­tă privilegii fără precedent, care deschid o nouă epocă în viaţa economică a Bizanţului: negustorii veneţieni sînt scutiţi de orice taxă comercială în Constantinopol şi-n alte centre urbane ale imperiului, în capitală li se alocă un cartier special, iar dogele Veneţiei (onorat ca protosebastos) şi catedrala San Marco (centrul spiritual şi mîndria lagunelor) primesc substanţiale rente anuale.
1091 (29 aprilie): Marea victorie asupra pecenegilor, la Lebunion.
1096-1099: Prima cruciadă, ce pune în fatal contact cele două arii ale creştinătăţii, sporind tensiunile dintre ele. Occidentalii se dovedesc nişte sălbatici în raport cu rafinamentele civilizaţiei bizantine. Ana Comnena îi zugrăveşte oripilată în Alexiada (lucrare în care istoriseşte domnia tatălui ei). Pentru bizantin, apuseanul, deşi creştin, face figură de “barbar” şi “eretic”. Alexie caută să profite militar de prezenţa latinilor (pentru a surpa poziţiile turcilor din Asia Mică, pe care reuşeşte, de altfel, s-o elibereze), dar îi ţine cît mai departe posibil de Constantinopol, de care însă aceştia sînt irezistibil atraşi, atît la venire, cît şi la întoarcerea de la Locurile Sfinte. Abilitatea lui Alexie se dovedeşte desăvîr­şită, iar imperiul iese consolidat din acest prim contact cu aventurierii cruciaţi.
1107-1108: Nou război cu Bohemund, care este înfrînt de Alexie şi obligat să semneze, la Deabolis, în septembrie 1108, un usturător tratat de vasalitate.
1111 (octombrie): După veneţieni, pisanii primesc şi ei importante privilegii comer­­­ciale în imperiu şi un cartier în Constantinopol.
1118 (16 august): Moartea lui Alexie I, care va stîrni o puternică rivalitate pentru tron chiar înăuntrul familiei imperiale. Pînă la urmă Ioan Comnenul triumfă împotriva surorii sale mai vîrstnice, Ana Comnena (care, susţinută şi de împărăteasa-mamă Irina, ar fi vrut să vină la cîrma imperiului împreună cu distinsul ei soţ, Nichifor Bryennios). Unel­tind în continuare, chiar şi după înscăunarea lui Ioan II, complotiştii îşi pierd averile, iar Ana Comnena este trimisă forţat la mănăstire (unde o urmează şi bătrîna ei mamă).
1118-1143: Domnia lui Ioan II, “cel mai mare dintre Comneni”, cu virtuţi deopotrivă politice şi militare, ce a reuşit să se facă respectat şi temut atît de musulmani, cît şi de apuseni, extinzînd imperiul în Orient şi întărindu-i graniţa dunăreană.
1122: Ioan II îi înfrînge definitiv pe pecenegi, scoţîndu-i din istorie.
1122-1126: Lipsit de flotă, împăratul nu poate face faţă conflictului deschis cu vene­ţienii, cărora sfîrşeşte prin a le reînnoi privilegiile acordate de tatăl său.
1128-1129: Ioan II îl înfrînge pe regele maghiar Ştefan II, care dăduse năvală în imperiu, şi îi impune un tratat de pace cît se poate de favorabil părţii bizantine.
1143: După o domnie de un sfert de secol, presărată cu războaie – de obicei victorioase – mai ales împotriva musul­­manilor sau a latinilor din Orient, Ioan II, plecat la vînătoare în părţile muntoase din Cilicia, este rănit de moarte într-un accident mai degrabă stupid. Moare într-o zi de 8 aprilie, dar nu mai înainte de a-i asigura succesiunea la tron fiului său preferat, Manuel.

Veche hartă apuseană a Constantinopolului

DECĂDEREA
(De la agonia Comnenilor pînă la moartea
lui Ioan V Paleologul: 1143-1391)

1143-1180: Domnia lui Manuel Comnenul, care, din nefericire, părăseşte linia rea­listă a politicii imperiale promovate de tatăl şi de bunicul său, făcîndu-şi planuri hazardate şi utopice (recucerirea Italiei, restaurarea unui imperium unicum al creştinătăţii), dar neglijînd, bunăoară, apărarea Asiei Mici – “baza vitală” a imperiului.
1148: Ana Comnena, marea prinţesă cărturăreasă căzută în dizgraţie, redactează Alexiada, încheiată cu aproximativ doi ani înaintea morţii (survenite, pare-se, în 1150).
1148-1149: Manuel încheie, în 1148, un tratat de alianţă cu Conrad III şi cu ducele de Suabia (viitorul împărat “romano-german” Frederic I Barbarossa) împotriva regelui normand Roger II, care răspunde în anul următor printr-un tratat cu Ludovic VII, plănuind o cruciadă apuseană împotriva basileului bizantin, pînă la urmă zădărnicită de împrejurări.
1155-1158: Război între bizantini şi normanzi, cu rezultate destul de rele pentru imperiul răsăritean.
1158-1159: Succese consecutive ale lui Manuel în lupta cu latinii din Orient.
1161: Manuel Comnenul intervine în Serbia, aducîndu-l pe tron pe Ştefan Nemanja, viitorul întemeietor al statului sîrb independent, cu care bizantinii vor avea mult de furcă, şi în Ungaria, unde-l susţine la tron pe Ladislau I.
1162-1176: Tratatul de pace cu Kilidj Arslan, semnat în 1161 şi reînnoit în anul următor, reprezintă punctul cel mai înalt al politicii orientale a lui Manuel, dar totul se va spulbera în 1176, prin cumplita înfrîngere suferită de bizantini la Myriokephalon.
1169: Eşecul expediţiei asupra Egiptului.
1171 (martie): Conflictele cu veneţienii, culminînd cu arestarea şi deposedarea de averi a 20000 de negustori influenţi din Constantinopol, fac ca Veneţia să treacă de partea adversarilor Imperiului bizantin, accentuînd în Apus starea de spirit care a dus la evenimentele Cruciadei a patra.
1185: După moartea lui Manuel (24 septembrie 1180), imperiul este răvăşit de luptele pentru putere dintre diferiţii pretendenţi la tron, iar pe acest fond are loc marea răscoală a populaţiei din Constantinopol, condusă de elemente aristocratice, care duce la cruda înlăturare a lui Andronic I Comnenul şi la venirea în fruntea imperiului a noii dinastii – destul de lipsite de strălucire – a Anghelilor, prin Isaac II (1185-1195).
1204 (aprilie): În timp ce Alexie I Mare Comnen (nepotul lui Andronic Comnenul) pune, pe coasta pontică a Asiei Mici, bazele Imperiului din Trapezunt (formaţiune statală bizantină ce va dura pînă în 1461), cavalerii latini ai Cruciadei a patra cuceresc Constantinopolul după un asediu de trei zile (9-12 aprilie), supunînd oraşul unui jaf fără precedent.
1204-1261: În mai 1204 este fondat Imperiul latin de Constantinopol (care va dura mai bine de o jumătate de secol), iar Balduin de Flandra este încoronat împărat chiar în Sf. Sofia de către legatul papei Inocenţiu III. Teritoriul imperiului este împărţit între cruciaţi (Partitio Romaniae), lui Balduin revenindu-i un sfert din acesta.
1205: După modelul Imperiului din Trapezunt, ia naştere în Asia Mică o altă formaţiune statală bizantină, sub conducerea lui Theodor I Lascaris: Imperiul de Niceea (ce va dura pînă în 1261, jucînd un rol fundamental în recucerirea bizantină a Constantinopolului).
1224: Theodor I Anghel Ducas, principe al Epirului, cucereşte de la latini marea ceta­te a Thessalonicului şi se proclamă împărat, creînd ulterior aşa-numitul Imperiu de Thes­salonic (1227-1241) şi mărturisind deschis intenţia recuceririi Constantinopolului şi refacerii unităţii vechiului imperiu.
1259 (1 ianuarie): Mihail Paleologul, reprezentant de seamă al aristocraţiei niceene, este proclamat şi încoronat împărat (Mihail VIII), întemeind ultima mare dinastie a imperiului (prin uzurparea, în exil, a poziţiei Lascarizilor).
1261 (25 iulie): Recucerirea Constantinopolului de către strategul niceean Alexie Strategopoulos. În cîteva săptămîni, administraţia bizantină revine în marea metropolă de pe malurile Bosforului, iar Imperiul de Niceea dispare.
1281-1282: Se încheie alianţa politică dintre Mihail VIII Paleologul şi Ioan II Mare Comnen, împăratul Trapezuntului.
1282 (martie): Marea răscoală a populaţiei siciliene împotriva lui Carol de Anjou, cunoscută sub numele de “Vecerniile siciliene” şi decisiv sprijinită de Mihail VIII, care înlătură astfel definitiv primejdia angevină ce ameninţa de la o vreme imperiul. Mihail VIII moare, din păcate, spre sfîrşitul aceluiaşi an, iar cele aproape două secole de guvernare a urma­şilor săi nu vor reprezenta decît lunga agonie (accelerată după 1390) a unui imperiu deja epuizat, căruia latinii îi dăduseră “lovitura de graţie” cu mult înaintea cuceritorilor păgîni.
1288-1290: Osman începe cucerirea Bithiniei şi pune bazele statului otoman, care va deveni în curînd principalul pericol pentru Bizanţ.
1300: Asia Mică este deja sub stăpînirea turcilor (selgiucizi şi otomani), cu excepţia cîtorva porturi (Heracleea, Smirna, Foceea) şi cîtorva fortăreţe (Niceea, Nicomidia, Brusa etc.).
1321-1328: Război civil între Andronic II Paleologul şi Andronic III, nepotul său. În cele din urmă, Andronic III, ajutat de bulgari, cumani şi veneţieni, iese biruitor şi devine unic împărat (1328-1341).
1330 (iulie): Victoria de la Velbujd (Küstendil) asupra ţarului bulgar Mihail Şişman (aliatul lui Andronic III) marchează începutul hegemoniei sîrbe în Peninsula Balcanică.
1331 (2 martie): Niceea este cucerită de emirul otoman Orhan.
1337: Începutul marii dispute isihaste, ai cărei principali actanţi sînt călugărul atho­nit Grigorie Palama (devenit arhiepiscop al Thessalonicului şi mai tîrziu sanctificat) şi aventurierul catolicizant Varlaam (grec calabrez, refugiat la Thessalonic). În urma acestei dispute, se lămureşte definitiv doctrina răsăriteană a energiilor necreate, bazată pe dis­tincţia între fiinţa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu.
1341-1390: Domnia lui Ioan V Paleologul (iniţial sub regenţa marelui domestic Ioan Cantacuzino, care va ajunge el însuşi împărat, sub numele de Ioan VI, şi cu care va purta mai multe războaie civile, pînă în 1354, cînd va rămîne unic basileu). Între 1376 şi 1379 va pierde temporar tronul în faţa fiului său, Andronic IV (pe care-l va îngropa ca adversar, în 1385).
1349-1390: Imperiul de Trapezunt îşi trăieşte apogeul sub lunga domnie a lui Alexie III Mare Comnen.
1359: Prima apariţie a turcilor sub zidurile Constantinopolului.
1362 (martie): Cucerirea Adrianopolului de către turcii otomani, care-şi aşază aici capitala statului lor, chiar în coasta Bizanţului.
1369-1371: Ioan V Paleologul, silit de împrejurările din ce în ce mai grave pentru soarta imperiului, încearcă să obţină bunăvoinţa şi sprijinul Apusului, călătoreşte la Napoli, Roma şi Veneţia, ba chiar renunţă solemn la ortodoxie şi trece cu titlu personal la catolicism, în faţa papei Urban V, dar rezultatele politice sînt mai degrabă nule. Începea astfel lungul şir de compromisuri pe care bizantinii le-au încercat cu latinii, în speranţa că ar putea salva imperiul agonic, transformîndu-l într-o cauză sacră a întregii lumi creştine.
1371: În urma marii victorii obţinute de otomani pe malurile Mariţei, la Cirmen (unde s-au luptat şi contingente româneşti), Bizanţul ajunge în relaţii de vasalitate faţă de Semilună.
1382 (2 noiembrie): Tratat între Ioan V şi Andronic IV (fiul său cel mare): Andronic e recunoscut ca succesor legal, primind posesiuni în Tracia; Manuel, al doilea fiu, e consfinţit ca stăpîn al Thessalonicului; Theodor, al treilea fiu, devine despot în Moreea.
1382-1406: Sub despotatul lui Theodor I Paleologul, principatul Moreei (cu capitala la Mistra) cunoaşte o mare înflorire pe toate planurile, devenind cel mai important centru de rezistenţă al elenităţii împotriva tăvălugului otoman.
1387 (aprilie): Thessalonicul cade sub turci, după trei ani de asediu, iar despotul Manuel Paleologul este o vreme prizonier al acestora. Retrocedat de Suleiman bizantinilor (1403), apoi cedat de aceştia veneţienilor (1423), cu iluzia că l-ar fi putut apăra mai bine, oraşul va cădea definitiv în mîinile turcilor la 1430 (29 martie), sub Murad II.
1389 (15 iunie): Marele triumf al turcilor de pe Cîmpia Mierlei (Kossovopolje), împotriva forţelor creştine conduse de cneazul sîrb Lazăr (aliat al Bizanţului, căzut prizonier şi executat), pece­tlu­ieşte practic soarta vitregă a creştinătăţii răsăritene. În timpul bătăliei, sîrbul Miloş Obilici reuşeşte însă să-l ucidă pe sultanul Murad (act devenit o temă majoră a eposului sîrbesc).
1390: Baiazid, cel intrat în istorie cu supranumele “Fulgerul”, după ce sprijinise răsturnarea (de scurtă durată) a lui Ioan V de către nepotul său Ioan VII (fiul lui Andronic IV), cucereşte Filadelfia, ultima cetate bizantină din Asia Mică.
1391: Manuel II Paleologul urcă pe tron în urma tatălui său, într-unul dintre cele mai disperate momente din istoria imperiului.

Constantinopolul (gravură de epocă)

SFÎRŞITUL
(De la moartea lui Ioan V Paleologul
pînă la ultimul Constantin: 1391-1453)

1391-1425: Domnia lui Manuel II Paleologul. În contrast cu decăderea politică şi militară, cu haosul social şi economic, această domnie marchează maxima strălucire cul­turală a ceea ce s-a numit “Renaşterea Paleologilor” sau “al doilea umanism bizantin” (cu o influenţă însemnată asupra Renaşterii occidentale), printre personalităţile de prim plan numărîndu-se şi Gemistos Plethon (1355-1452), mare gînditor politic şi specialist în filo­sofia platonică şi neoplatonică.
1399-1403: Lunga călătorie a lui Manuel II în Apus (Italia, Franţa, Anglia), în în­cer­carea (pînă la urmă nereuşită) de a obţine sprijin creştin împotriva turcilor.
1402: Victoria lui Timur Lenk asupra lui Baiazid (Angora, 28 iulie) duce la slă­bi­rea presiunii otomane asupra Constantinopolului şi amînă cu o jumătate de secol căde­rea acestuia. Prin tratatul dintre Suleiman (fiul lui Baiazid) şi Ioan VIII Paleologul (regentul lui Manuel II), aflat în fruntea unei ligi creştine conjuncturale, turcii renunţă la relaţiile de vasalitate şi la tributul pe care le impuseseră Bizanţului.
1421-1422: Crezînd că slujeşte intereselor imperiului aflat în agonie, Manuel II îl susţine pe Mustafa împotriva lui Murad II, dar acesta din urmă, de curînd suit pe tron (începutul lui 1421), îşi zdrobeşte contracandidatul, după care pustieşte împrejurimile Constantinopolului şi chiar dă asalt metropolei (august 1422), din fericire fără succes.
1424 (22 februarie): Tratat de pace între Manuel II şi Murad II, prin care Bizanţul este readus în poziţia de vasalitate faţă de turci, cărora se obligă să le plătească un tribut de 300000 de aspri anual şi le cedează majoritatea porturilor pontice.
1425: Ioan VIII îi succede lui Manuel II, veghind destinul deja pecetluit al imperiului pînă în 1448, cînd îi va preda sceptrul ultimului împărat, fratele său Constantin XI.
1438-1439: Conciliul început la Ferrara şi strămutat din pricina ciumei la Florenţa, la care iau parte Ioan VIII, papa Eugeniu IV şi patriarhul Iosif II, proclamă, în cate­drala Santa Maria del Fiore, unirea celor două Biserici, prin recunoaşterea supremaţiei papale (6 iulie 1439). Cu toate aceste demersuri făcute “la vîrf”, cu caracter prea evident poli­tic şi prea puţin religios, atitudinea atestată istoric a majorităţii covîrşitoare a populaţiei constantino­politane, acum ca şi în anii următori, rămîne profund ostilă unirii (stare de spirit sinte­tizată în formula: “Mai bine turbanele turcilor pe străzile Constantinopolului, decît pălă­riile cardinalilor!”).
1443-1444: Marea campanie victorioasă – purtată de-a curmezişul Balcanilor, “pînă la hotarele Romaniei” – a lui Iancu de Hunedoara, voievodul transilvan ce face să re­nască, pentru o clipă, speranţele unei posibile alungări a turcilor din Europa şi unui răgaz de refacere a puterii bizantine. Acest vis se spulberă însă o dată cu înfrîngerea armatelor cruciate de către Murad II, la Varna, în 10 noiembrie 1444.
1451-1452: Imediat ce a ajuns la putere (2 februarie 1451), Mehmed II face mari pregătiri militare şi susţinute demersuri diplomatice în vederea cuceririi Constantinopolului, asigurîndu-se că acesta nu va avea nici un sprijin substanţial şi oficial din partea puterilor creştine importante.
1452 (12 decembrie): Simţind tot mai mult că zilele Bizanţului erau deja numărate, Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, ia parte, în ba­si­lica Sf. Sofia, în pofida opoziţiei înverşunate a antiunioniştilor (ce aveau massele de partea lor), la confirmarea formală a unirii celor două Biserici (care în mod efectiv nu s-a mai realizat niciodată).
1453: Marele asediu al Bizanţului (descris pas cu pas într-o celebră carte a lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, controversată pentru detalii lăturalnice) începe în ziua de 7 aprilie. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci – 7000, după alte surse – şi circa 2000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo) Meh­med II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200000 de mii de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai bună artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al ce­tăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile occidentale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, nici în ceasul al doisprezecelea, să să întindă vreo mînă de ajutor “fraţilor creştini”. Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşesc să înfrîngă rezistenţa apărătorilor împu­ţinaţi şi epuizaţi, pătrunzînd în cetate printr-o portiţă lăturalnică… ce fusese uitată deschisă, pare-se de către nişte aliaţi genovezi (Kerkoporta – grimasă a destinului!). Turcii măcelăresc populaţia (40000 de morţi!), in­clu­siv pe cea refugiată sub cupola basilicii Sf. Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale şi piere eroic în vălmăşagul ultimelor lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. Întemeiat în mai, de către un Constantin, Bizanţul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche profeţie.

Sf. Sofia între minarete

Legenda spune că, atunci cînd turcii au dat năvală în Sf. Sofia, în plin oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul lui, cu Sf. Potir ridicat spre cinstire; cînd Sf. Sofia va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci ca faţa Mîn­tuitorului pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfîrşit.

[1] Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles), sînt prăznuiţi anual la 21 mai. Sf. Constantin a dat Edictul de la Milan (313), prin care practica religiei creştine a devenit liberă în tot imperiul, şi a tutelat Sinodul de la Niceea (325) – prima întrunire ecumenică a Bisericii creştine. Conform Tradiţiei, Sf. Elena - Flavia Iulia Helena - a descoperit la Ierusalim, cu puţin înainte de moarte (326), crucea lui Hristos.
[2] Konstantinoupolis/Constantinopolis = “Oraşul/Cetatea lui Constantin”.
[3] De unde denumirea livrescă de Bizanţ. Sub influenţă slavă, tradiţia românească l-a cunoscut şi ca Ţarigrad („Oraşul/Cetatea Împăratului“), iar mai tîrziu, de la turcescul Istanbul, a fost denumit popular Stambul.
[4] Bizantinii medievali, romani la origine (cel puţin sub aspect statal), au continuat să-şi spună romei şi după grecizare. Romanitatea, creştinătatea şi elenitatea sînt cele trei elemente de bază ale marii sinteze bizantine. Dacă Bizanţul a fost în mod legitim numit Nova Roma sau „A doua Romă“, nu la fel de legitimă apare pretenţia de mai tîrziu a Moscovei ţarilor de a constitui „A treia Romă“.
[5] Sub regele Solomon (fiul regelui David) s-a ridicat, în sec. X î. Hr., marele Templu de la Ierusalim (distrus de Nabucodonosor în 586 î. Hr., refăcut 70 de ani mai tîrziu, la întoarcerea evreilor din exilul babi­lonian, şi iarăşi distrus de romani la anul 70 d. Hr., din el nemairămînînd pînă astăzi decît ruina numită „Zidul Plîngerii“ – loc predilect de reculegere şi rugăciune al evreilor ortodocşi).
[6] Domnia confuză şi meteorică a lui Isaac Comnenul (1057-1059), general proclamat împărat de către armată, iar în final obligat să abdice, nu constituie un precedent notabil. Adevăratul întemeietor al dinastiei va fi Alexie I, tatăl lui Ioan II şi al Anei Comnena.