miercuri, mai 14, 2008

45 DE ANI DE LA MARTIRIUL MAICII MIHAELA

Marcînd 45 de ani de la martiriul ei din temniţa comunistă de la Ciuc,
revista Rost i-a închinat Maicii Mihaela numărul pe luna aprilie 2008.


“Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul Patriarhiei, a denumit-o pe Maica Micaela spiritus rector, la care eu am spus, visător: C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!” (Petre Pandrea)
Maica Mihaela – “spiriduşul” Vladimireştilor, cum obişnuia să-i spună nu fără sim­­patie Patriarhul Justinian Marina (sub care, din păcate, destinul ei atît de neobişnuit “s-a frînt fără să se îndoaie”, în iureşul de nestăvilit al prigoanei comuniste) – a fost una dintre cele mai pure şi mai nobile figuri ale monahismului românesc din secolul XX.
Provenind dintr-o veche familie de răzeşi şi podgoreni avuţi din ţinutul Moldovei de Jos, primise la botez numele de Marieta şi era sora mai mică (n. 1914) a bădiei Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, universitar, poet şi eseist, fruntaş legionar ucis în lagă­rul de la Miercurea Ciuc, alături de alţi 43 de camarazi, în masacrul consecutiv pe­­dep­sirii lui Armand Călinescu (călăul “Căpitanului”, “Nicadorilor” şi “Decem­virilor”)*.
Marieta Iordache, absolvind strălucit liceul teoretic, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie (unde a atras dintru început atenţia unor profesori de talia lui Nae Iones­cu, Octav Onicescu sau Gh. Zapan), apoi la ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizi­că; în arhiva Vladimireştilor se păstrează diploma ei de absolvire). Iată cum o zugră­veşte un Petre Pandrea (cf. “Profilul Micaelei, substareţa Vladi­mi­reştilor”, în Memoriile mandarinului va­lah), alt­minteri spirit pozitivist şi adversar al lumii legio­nare: “Marietta Nicoară [sic] evo­lua prin­tre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proas­păt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă era sportivă, s-a înscris şi la ANEF, pentru a se face, even­tual, pro­fe­soară de gim­nastică. Iubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în short, cu ana­tomia ei agrea­bilă de zeiţă tînără, de Diană virginală”. Tot el ne istoriseşte (poate literaturizînd puţin) gestul ei intrat în legendă: “Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fas­tul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, încon­jurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Ior­dache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în ca­reul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile bene­volente ale demnitarilor. Cînd s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mîna speaker-ului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost ares­tată şi maltratată, ca să se afle «com­­plo­tul», complicii şi vinovăţiile. Marietta n-avea însă complici. Făcuse un gest premeditat şi soli­­tar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost un gest anarhist. Dar Marietta Ior­dache nu era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lu­mi­­­na cea mare a credinţei lui Cristos şi a luptei contra tiraniilor”**.
A urmat episodul internării la Mănăstirea Suzana (Prahova), în jurul căruia s-au ţesut numeroase legende. Se mai aflau acolo şi alte deţinute politice, printre care Mary Poli­hroniade (văduva avocatului Mihail Polihro­­niade, ucis şi el în lagărul de la Rîm­nicu Sărat), Ana-Maria Marin (văduva lui Vasile Marin, martirul de la Majadahonda) sau Anastasia Popescu (viitoarea “Mama Sica”, soră cu Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Legi­unii). Pentru gestul ei curajos şi sublim, pe Marieta Iordache o aştepta un proces greu şi poa­te o condamnare pe viaţă. Într-o noapte, după un plan venit din afară, a avut loc evada­rea. Escaladînd cea dintîi turnul, Marieta Iordache a suferit o fractură, fiindcă legătura de cearceafuri a cedat înainte ca “Motănelul” (cum o alintau co-deţinutele pe Marieta) să atingă pămîntul. Celelalte n-au mai putut co­borî, dar ei i s-a pierdut urma în pă­dure. Se pare (cum aflăm din memoriile regretatei Ana-Maria Marin) că a stat ascunsă o vreme şi la Bucureşti, în dealul Cotro­ce­nilor, la părinţii lui Vasile Marin, dar destul de repede, “ca să nu facă necaz altcuiva”, îşi aminteşte Stavrofora Veronica Gurău, “a venit la părinţii ei, spunîndu-le: «Mă urc în podul casei; da-ţi-mi o saltea şi ceva cărţi de cetit…»”. Şi a stat 2 ani în podul casei părinteşti (mereu deschis, tocmai ca să nu tre­zească bănuieli), dîndu-i semne discrete Veronicăi ori de cîte ori trecea pe acolo. A ve­gheat la ridicarea Vladi­mi­reş­tilor, iar în primăvara lui 1942 a venit şi i-a spus stareţei: “Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia”.
A depus votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de monahia Mihaela. Func­ţiona deja ca secretară a stăreţiei şi a fost în consiliul de conducere al mănăstirii pînă în martie 1955, cînd aceasta a fost abuziv desfiinţată de comunişti, iar o parte din vieţuitoare au fost arestate şi condamnate (Maica Veronica a primit 15 ani de muncă silnică, iar Maica Mihaela, ca şi duhovnicul Ioan Iovan, 20 de ani m.s.).
De ce s-a călugărit Marieta Iordache? Nimeni dintre cei ce au cunoscut-o îndeaproape nu i-a pus la îndoială autentica vocaţie mistică, iar desăvîrşirea vieţii ei monahale s-a făcut vestită încă de timpuriu dincolo de zidurile Vladimireştilor. Însuşi Petre Pandrea, înlăturînd toate bîrfele ieftine, scrie: “Marietta Iordache, Diana virginală şi sportivă, îndu­rerată şi jignită, s-a dus la mănăstire ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de core­li­gio­narii ei politici…, a intrat în nobilul cin călu­găresc ca să se roage pentru iertarea păca­telor altora”. Mesajul testamentar rămas de la ea este mai lămu­ritor în această privinţă decît orice posibile comentarii: “… Legionarii nu au greşit în prin­cipiu. Ei au vrut să scoată nea­mul românesc din fundul unei adînci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă… Dacă am greşit că am scos sabia, atunci cînd vrăjmăşiile ne cople­şeau din toate părţile, am şi pri­mit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frîngă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele… Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe ur­me­­­le Lui. Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseam­nă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre…”Roasă de suferinţă, de frig şi de boală, Maica Mihaela s-a stins în temniţa de la Miercurea Ciuc (locul fatidic al familiei sale!), la numai 49 de ani (aprilie 1963), dar mormîntul nu i s-a descoperit, iar data morţii ei a fost multă vreme controversată. A murit ca o mare mărturisitoare şi rugă­­toare, păstrîndu-şi pînă la capăt puritatea şi rectitudinea. O Biserică mai puţin istovită şi impură ar fi canonizat-o demult. Dar sfinţenia are timp să aştepte, în răbdătoarea iertare a iubirii, ca una ce nu se măsoară cu anii, ci cu veşnicia.

Răzvan CODRESCU


* Noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 a rămas în istorie ca “Noaptea legionară a cuţitelor lungi”, cînd au fost împuşcaţi toţi legionarii internaţi în lagăre: 44 la Miercurea Ciuc, 32 la Vaslui, 13 la Rîmnicu Sărat, cărora li s-au adăugat 7 legionari internaţi în Spitalul Militar de la Braşov, precum şi 3-4 legionari din fiecare judeţ al ţării (ridicaţi de acasă, executaţi fără nici un proces şi apoi expuşi în pieţele publice). Despre Iordache Nicoară (1906-1939) – de la care a rămas un frumos Imn camaraderiei – se spune că a rostit, în auzul tuturor, ultimul “Tatăl nostru” înainte de execuţie. 
** După alte surse (cf., de pildă, Martiri pentru Hristos din România..., E.IB.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 364), Marieta Iordache ar fi strigat atunci: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sînt gata de moarte!” („Căpitanul” – ce avea să fie asasinat în detenţie, în toamna aceluiaşi an – tocmai fusese condamnat la 10 ani de închisoare, în urma parodiei de proces din luna mai; cf. Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Codreanu (mai 1938), Col. “Românii în istoria universală”, Iaşi, 1994, sau antologia partizană Din luptele tineretului român..., Bucureşti, 1993, pp. 279-409).

Acest text a apărut şi în revista Rost (aprilie 2008), din păcate - dintr-o eroare tehnică - fără notele de subsol. De aceeaşi regretabilă omisiune a avut parte, mai recent, şi textul meu "Eminescu şi creştinismul" (al cărui bogat corp de note poate fi consultat, de cei interesaţi, în arhivele acestui blog).

4 comentarii:

La 20/5/08 4:32 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Poate daca eram rusi, sau greci am fi avut alta atitudine responsabila fata de suferinta si martiriu Maicii Mihaela dar si a atator alti Parinti...
Corina N.

 
La 20/5/08 6:51 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ba poate şi dacă mai eram cu adevărat români, precum cei din generaţia Maicii Mihaela...

 
La 23/5/08 6:38 p.m. , Blogger ovidiu constantinescu a spus...

de ce ii este frica Bisericii Romane, ca institutie, sa recunoasca, chiar si acum in "democratie", autenticitatea crestina a luptei legionare?

 
La 23/5/08 7:36 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu ştiu dacă este vorba de frică, prudenţă sau nepăsare... Problema nu este insa atît să se recunoască dimensiunea creştină a legionarismului, cît să se recunoască în particular sfinţenia unor oameni cu evidentă statură de martiri, fie ei legionari sau nu.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire