45 DE ANI DE LA MARTIRIUL MAICII MIHAELA
Marcînd 45 de ani de la martiriul ei din temniţa comunistă de la Ciuc,
revista Rost i-a închinat Maicii Mihaela numărul pe luna aprilie 2008.
“Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul Patriarhiei, a denumit-o pe Maica Micaela spiritus rector, la care eu am spus, visător: C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!” (Petre Pandrea)
Maica Mihaela – “spiriduşul” Vladimireştilor, cum obişnuia să-i spună nu fără simpatie Patriarhul Justinian Marina (sub care, din păcate, destinul ei atît de neobişnuit “s-a frînt fără să se îndoaie”, în iureşul de nestăvilit al prigoanei comuniste) – a fost una dintre cele mai pure şi mai nobile figuri ale monahismului românesc din secolul XX.
Provenind dintr-o veche familie de răzeşi şi podgoreni avuţi din ţinutul Moldovei de Jos, primise la botez numele de Marieta şi era sora mai mică (n. 1914) a bădiei Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, universitar, poet şi eseist, fruntaş legionar ucis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de alţi 43 de camarazi, în masacrul consecutiv pedepsirii lui Armand Călinescu (călăul “Căpitanului”, “Nicadorilor” şi “Decemvirilor”)*.
Marieta Iordache, absolvind strălucit liceul teoretic, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie (unde a atras dintru început atenţia unor profesori de talia lui Nae Ionescu, Octav Onicescu sau Gh. Zapan), apoi la ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică; în arhiva Vladimireştilor se păstrează diploma ei de absolvire). Iată cum o zugrăveşte un Petre Pandrea (cf. “Profilul Micaelei, substareţa Vladimireştilor”, în Memoriile mandarinului valah), altminteri spirit pozitivist şi adversar al lumii legionare: “Marietta Nicoară [sic] evolua printre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă era sportivă, s-a înscris şi la ANEF, pentru a se face, eventual, profesoară de gimnastică. Iubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în short, cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală”. Tot el ne istoriseşte (poate literaturizînd puţin) gestul ei intrat în legendă: “Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Cînd s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mîna speaker-ului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost arestată şi maltratată, ca să se afle «complotul», complicii şi vinovăţiile. Marietta n-avea însă complici. Făcuse un gest premeditat şi solitar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost un gest anarhist. Dar Marietta Iordache nu era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lumina cea mare a credinţei lui Cristos şi a luptei contra tiraniilor”**.
A urmat episodul internării la Mănăstirea Suzana (Prahova), în jurul căruia s-au ţesut numeroase legende. Se mai aflau acolo şi alte deţinute politice, printre care Mary Polihroniade (văduva avocatului Mihail Polihroniade, ucis şi el în lagărul de la Rîmnicu Sărat), Ana-Maria Marin (văduva lui Vasile Marin, martirul de la Majadahonda) sau Anastasia Popescu (viitoarea “Mama Sica”, soră cu Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Legiunii). Pentru gestul ei curajos şi sublim, pe Marieta Iordache o aştepta un proces greu şi poate o condamnare pe viaţă. Într-o noapte, după un plan venit din afară, a avut loc evadarea. Escaladînd cea dintîi turnul, Marieta Iordache a suferit o fractură, fiindcă legătura de cearceafuri a cedat înainte ca “Motănelul” (cum o alintau co-deţinutele pe Marieta) să atingă pămîntul. Celelalte n-au mai putut coborî, dar ei i s-a pierdut urma în pădure. Se pare (cum aflăm din memoriile regretatei Ana-Maria Marin) că a stat ascunsă o vreme şi la Bucureşti, în dealul Cotrocenilor, la părinţii lui Vasile Marin, dar destul de repede, “ca să nu facă necaz altcuiva”, îşi aminteşte Stavrofora Veronica Gurău, “a venit la părinţii ei, spunîndu-le: «Mă urc în podul casei; da-ţi-mi o saltea şi ceva cărţi de cetit…»”. Şi a stat 2 ani în podul casei părinteşti (mereu deschis, tocmai ca să nu trezească bănuieli), dîndu-i semne discrete Veronicăi ori de cîte ori trecea pe acolo. A vegheat la ridicarea Vladimireştilor, iar în primăvara lui 1942 a venit şi i-a spus stareţei: “Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia”.
A depus votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de monahia Mihaela. Funcţiona deja ca secretară a stăreţiei şi a fost în consiliul de conducere al mănăstirii pînă în martie 1955, cînd aceasta a fost abuziv desfiinţată de comunişti, iar o parte din vieţuitoare au fost arestate şi condamnate (Maica Veronica a primit 15 ani de muncă silnică, iar Maica Mihaela, ca şi duhovnicul Ioan Iovan, 20 de ani m.s.).
De ce s-a călugărit Marieta Iordache? Nimeni dintre cei ce au cunoscut-o îndeaproape nu i-a pus la îndoială autentica vocaţie mistică, iar desăvîrşirea vieţii ei monahale s-a făcut vestită încă de timpuriu dincolo de zidurile Vladimireştilor. Însuşi Petre Pandrea, înlăturînd toate bîrfele ieftine, scrie: “Marietta Iordache, Diana virginală şi sportivă, îndurerată şi jignită, s-a dus la mănăstire ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de coreligionarii ei politici…, a intrat în nobilul cin călugăresc ca să se roage pentru iertarea păcatelor altora”. Mesajul testamentar rămas de la ea este mai lămuritor în această privinţă decît orice posibile comentarii: “… Legionarii nu au greşit în principiu. Ei au vrut să scoată neamul românesc din fundul unei adînci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă… Dacă am greşit că am scos sabia, atunci cînd vrăjmăşiile ne copleşeau din toate părţile, am şi primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frîngă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele… Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe urmele Lui. Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre…”Roasă de suferinţă, de frig şi de boală, Maica Mihaela s-a stins în temniţa de la Miercurea Ciuc (locul fatidic al familiei sale!), la numai 49 de ani (aprilie 1963), dar mormîntul nu i s-a descoperit, iar data morţii ei a fost multă vreme controversată. A murit ca o mare mărturisitoare şi rugătoare, păstrîndu-şi pînă la capăt puritatea şi rectitudinea. O Biserică mai puţin istovită şi impură ar fi canonizat-o demult. Dar sfinţenia are timp să aştepte, în răbdătoarea iertare a iubirii, ca una ce nu se măsoară cu anii, ci cu veşnicia.
Maica Mihaela – “spiriduşul” Vladimireştilor, cum obişnuia să-i spună nu fără simpatie Patriarhul Justinian Marina (sub care, din păcate, destinul ei atît de neobişnuit “s-a frînt fără să se îndoaie”, în iureşul de nestăvilit al prigoanei comuniste) – a fost una dintre cele mai pure şi mai nobile figuri ale monahismului românesc din secolul XX.
Provenind dintr-o veche familie de răzeşi şi podgoreni avuţi din ţinutul Moldovei de Jos, primise la botez numele de Marieta şi era sora mai mică (n. 1914) a bădiei Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, universitar, poet şi eseist, fruntaş legionar ucis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de alţi 43 de camarazi, în masacrul consecutiv pedepsirii lui Armand Călinescu (călăul “Căpitanului”, “Nicadorilor” şi “Decemvirilor”)*.
Marieta Iordache, absolvind strălucit liceul teoretic, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie (unde a atras dintru început atenţia unor profesori de talia lui Nae Ionescu, Octav Onicescu sau Gh. Zapan), apoi la ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică; în arhiva Vladimireştilor se păstrează diploma ei de absolvire). Iată cum o zugrăveşte un Petre Pandrea (cf. “Profilul Micaelei, substareţa Vladimireştilor”, în Memoriile mandarinului valah), altminteri spirit pozitivist şi adversar al lumii legionare: “Marietta Nicoară [sic] evolua printre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă era sportivă, s-a înscris şi la ANEF, pentru a se face, eventual, profesoară de gimnastică. Iubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în short, cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală”. Tot el ne istoriseşte (poate literaturizînd puţin) gestul ei intrat în legendă: “Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Cînd s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mîna speaker-ului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost arestată şi maltratată, ca să se afle «complotul», complicii şi vinovăţiile. Marietta n-avea însă complici. Făcuse un gest premeditat şi solitar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost un gest anarhist. Dar Marietta Iordache nu era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lumina cea mare a credinţei lui Cristos şi a luptei contra tiraniilor”**.
A urmat episodul internării la Mănăstirea Suzana (Prahova), în jurul căruia s-au ţesut numeroase legende. Se mai aflau acolo şi alte deţinute politice, printre care Mary Polihroniade (văduva avocatului Mihail Polihroniade, ucis şi el în lagărul de la Rîmnicu Sărat), Ana-Maria Marin (văduva lui Vasile Marin, martirul de la Majadahonda) sau Anastasia Popescu (viitoarea “Mama Sica”, soră cu Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Legiunii). Pentru gestul ei curajos şi sublim, pe Marieta Iordache o aştepta un proces greu şi poate o condamnare pe viaţă. Într-o noapte, după un plan venit din afară, a avut loc evadarea. Escaladînd cea dintîi turnul, Marieta Iordache a suferit o fractură, fiindcă legătura de cearceafuri a cedat înainte ca “Motănelul” (cum o alintau co-deţinutele pe Marieta) să atingă pămîntul. Celelalte n-au mai putut coborî, dar ei i s-a pierdut urma în pădure. Se pare (cum aflăm din memoriile regretatei Ana-Maria Marin) că a stat ascunsă o vreme şi la Bucureşti, în dealul Cotrocenilor, la părinţii lui Vasile Marin, dar destul de repede, “ca să nu facă necaz altcuiva”, îşi aminteşte Stavrofora Veronica Gurău, “a venit la părinţii ei, spunîndu-le: «Mă urc în podul casei; da-ţi-mi o saltea şi ceva cărţi de cetit…»”. Şi a stat 2 ani în podul casei părinteşti (mereu deschis, tocmai ca să nu trezească bănuieli), dîndu-i semne discrete Veronicăi ori de cîte ori trecea pe acolo. A vegheat la ridicarea Vladimireştilor, iar în primăvara lui 1942 a venit şi i-a spus stareţei: “Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia”.
A depus votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de monahia Mihaela. Funcţiona deja ca secretară a stăreţiei şi a fost în consiliul de conducere al mănăstirii pînă în martie 1955, cînd aceasta a fost abuziv desfiinţată de comunişti, iar o parte din vieţuitoare au fost arestate şi condamnate (Maica Veronica a primit 15 ani de muncă silnică, iar Maica Mihaela, ca şi duhovnicul Ioan Iovan, 20 de ani m.s.).
De ce s-a călugărit Marieta Iordache? Nimeni dintre cei ce au cunoscut-o îndeaproape nu i-a pus la îndoială autentica vocaţie mistică, iar desăvîrşirea vieţii ei monahale s-a făcut vestită încă de timpuriu dincolo de zidurile Vladimireştilor. Însuşi Petre Pandrea, înlăturînd toate bîrfele ieftine, scrie: “Marietta Iordache, Diana virginală şi sportivă, îndurerată şi jignită, s-a dus la mănăstire ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de coreligionarii ei politici…, a intrat în nobilul cin călugăresc ca să se roage pentru iertarea păcatelor altora”. Mesajul testamentar rămas de la ea este mai lămuritor în această privinţă decît orice posibile comentarii: “… Legionarii nu au greşit în principiu. Ei au vrut să scoată neamul românesc din fundul unei adînci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă… Dacă am greşit că am scos sabia, atunci cînd vrăjmăşiile ne copleşeau din toate părţile, am şi primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frîngă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele… Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe urmele Lui. Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre…”Roasă de suferinţă, de frig şi de boală, Maica Mihaela s-a stins în temniţa de la Miercurea Ciuc (locul fatidic al familiei sale!), la numai 49 de ani (aprilie 1963), dar mormîntul nu i s-a descoperit, iar data morţii ei a fost multă vreme controversată. A murit ca o mare mărturisitoare şi rugătoare, păstrîndu-şi pînă la capăt puritatea şi rectitudinea. O Biserică mai puţin istovită şi impură ar fi canonizat-o demult. Dar sfinţenia are timp să aştepte, în răbdătoarea iertare a iubirii, ca una ce nu se măsoară cu anii, ci cu veşnicia.
Răzvan CODRESCU
* Noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 a rămas în istorie ca “Noaptea legionară a cuţitelor lungi”, cînd au fost împuşcaţi toţi legionarii internaţi în lagăre: 44 la Miercurea Ciuc, 32 la Vaslui, 13 la Rîmnicu Sărat, cărora li s-au adăugat 7 legionari internaţi în Spitalul Militar de la Braşov, precum şi 3-4 legionari din fiecare judeţ al ţării (ridicaţi de acasă, executaţi fără nici un proces şi apoi expuşi în pieţele publice). Despre Iordache Nicoară (1906-1939) – de la care a rămas un frumos Imn camaraderiei – se spune că a rostit, în auzul tuturor, ultimul “Tatăl nostru” înainte de execuţie.
** După alte surse (cf., de pildă, Martiri pentru Hristos din România..., E.IB.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 364), Marieta Iordache ar fi strigat atunci: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sînt gata de moarte!” („Căpitanul” – ce avea să fie asasinat în detenţie, în toamna aceluiaşi an – tocmai fusese condamnat la 10 ani de închisoare, în urma parodiei de proces din luna mai; cf. Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Codreanu (mai 1938), Col. “Românii în istoria universală”, Iaşi, 1994, sau antologia partizană Din luptele tineretului român..., Bucureşti, 1993, pp. 279-409).
Acest text a apărut şi în revista Rost (aprilie 2008), din păcate - dintr-o eroare tehnică - fără notele de subsol. De aceeaşi regretabilă omisiune a avut parte, mai recent, şi textul meu "Eminescu şi creştinismul" (al cărui bogat corp de note poate fi consultat, de cei interesaţi, în arhivele acestui blog).
publicat de Răzvan Codrescu @ 10:25
4 comentarii
4 comentarii:
Poate daca eram rusi, sau greci am fi avut alta atitudine responsabila fata de suferinta si martiriu Maicii Mihaela dar si a atator alti Parinti...
Corina N.
Ba poate şi dacă mai eram cu adevărat români, precum cei din generaţia Maicii Mihaela...
de ce ii este frica Bisericii Romane, ca institutie, sa recunoasca, chiar si acum in "democratie", autenticitatea crestina a luptei legionare?
Nu ştiu dacă este vorba de frică, prudenţă sau nepăsare... Problema nu este insa atît să se recunoască dimensiunea creştină a legionarismului, cît să se recunoască în particular sfinţenia unor oameni cu evidentă statură de martiri, fie ei legionari sau nu.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire