duminică, iulie 13, 2008

RĂZVAN CODRESCU: DOUĂ POEME NEPTICE




PLÎNGEREA LUI AGAPIE SKETUL


„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, „Pentru Avva Arsenie“, 41)


Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.


Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...

Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!

Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…

Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
Din mine-i rupt ce simt că va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…

„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.

Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd în dreapta, ca pe-un paloş, luna,
şi soarele în stînga, ca pe-un scut.

Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…

Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.

Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să mi-l strunesc,
dar mintea mea nimic în frîu n-o ţine…

M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!

Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…

Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…

E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!

El e mereu iubire răstignită
pe muchia dintre viaţă şi-nviere,
şi cît mi-ar fi credinţa de sfrijită,
El mult îmi dă şi mai nimic nu-mi cere...

Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.




LEGĂMÎNTUL TĂCERII


Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.

Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!

Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…

Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.

Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…

Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.

-------------------------------------------------
-------------------------------------------------

Puteţi citi aici al şaselea poem neptic.
Puteţi citi aici al optulea poem neptic.
Puteţi citi aici al şaisprezecelea poem neptic.

9 comentarii:

La 13/7/08 10:25 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu,

Minunate poeme! Ah, ce bine ar fi daca am putea vorbi numai asa! Mult mai iute zboara duhul si buhul in felul acesta.

Va multumesc pentru o duminica inceputa excelent.

Ganduri optime,
jb

 
La 13/7/08 7:04 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

,,Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi"

nu mai trebuie sa mergem in pustie, doar traim in miezul ei si tot mai mult ii resimtim asperitatile in viata noastra. Dar Slava lui Dumnezeu, sa ne mai mladiem noi colturozitatile firii.
C.N.

 
La 13/7/08 7:33 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru jb:

Mă bucur că v-au plăcut şi vă mulţumesc pentru promptitudinea şi generozitatea reacţiei.
După standardele mele, nu sînt vreun mare poet, dar poate tocmai de aceea îmi face omenească plăcere să mi se întreţină iluzia mobilizatoare că aş fi...
Mi-aduc aminte, nostalgic-amuzat, că odată cineva l-a întrebat pe regretatul Petre Ţuţea: "Nene Petrache, dacă printr-o minune, peste noapte, vi s-ar da puterea absolută, care ar fi primul lucru pe l-aţi face?". Şi nea Petrache, Dumnezeu să-l odihnească: "Dacă mă întrebi, îţi spun. Întîi şi întîi mi-aş lua un aghiotant care să stea tot timpul prin preajma mea şi să-mi repete la fiecare 5 minute: Sînteţi genial!".

 
La 14/7/08 3:43 p.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Stimate domnule Răzvan Codrescu,

Înviorătoare aceste două adieri neptice, cu atît mai binevenite în văzduhurile acestea aprinse pe care le străbatem în ultima vreme. Două poeme cu dublă lucrare, ca toate cele întrupate: răcoresc şi trez(v)esc.
Iar în privinţa precizărilor care conturează mai bine conul de întuneric despre care aminteaţi cu vreo două zile în urmă: cu cît adevărul va fi rostit mai clar, mai convingător şi mai puternic, cu atît întunericul va îndrăzni mai puţin să se dea drept înger de lumină.

 
La 14/7/08 7:31 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu,

Citesc doua apoftegme 'pagane' citate de dl Plesu in Dilema ultima:

Mohyiddin ibn Arabî (Tarjumân el-ashwâq): „Inima mea se deschide spre toate formele: e păşune pentru gazele, mînăstire pentru călugării creştini, templu al idolilor pentru păgîni, Kaaba pentru pelerinii musulmani, tablele Legii pentru evrei, cartea Koranului pentru arabi. Practic religia Iubirii. Oriîncotro se vor îndrepta caravanele ei, religia Iubirii va fi religia şi credinţa mea“.

Jalâl ed-Dîn Rûmî: „Dacă chipul Mirelui e în templul idolilor, nu e greşeală mai mare decît să te învîrţi în jurul Kaabei. Dacă în Kaaba nu simţi mireasma Lui, ea nu e decît o singogă. Iar dacă în Sinagogă simţi mireasma unirii cu El, Sinagoga devine Kaaba"

Pai, intr-o asemenea lumina, cazul corneanu e mezelic, iar poeziile dvs. ating pragul intuitiei palatiale si treapta dreptei seninatati (spre deosebire de rationamentele mereu oftate si chiuite pe placul ratingului ortodoxist, nu zic ortodox!).

Sunteti aproape genial. Revin in cinci minute.

Conul jb din umbra

 
La 14/7/08 11:13 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Gh. Fedorovici:

Mi-ar plăcea să fiu la fel de elocvent în versuri pe cît sînteţi dvs. în proză.
Cît priveşte "jocul" de "lumini" şi "umbre", cred că "asul" rămîne în mîneca lui Dumnezeu...

Pentru Conul jb din umbră:

Necazul este că... tot eu sînt.

 
La 15/7/08 5:28 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Tocmai acest lucru ne dă nădejde, curaj şi inspiraţie: credinţa că toate sînt în mîinile Tatălui, începînd cu noi înşine. Dar pentru a arăta „cele ce nu se văd” (asul din mîneca Tatălui), este necesară puterea sugestivă specifică poeziei; apoi vine şi proza pentru a descrie în amănunt „vedeniile” poeziei. Iar dacă se întîmplă să o facă în mod elocvent, asta tot de la poezie i se trage…

 
La 15/8/08 9:09 p.m. , Anonymous Manuel a spus...

Pe când încă un poem neptic, domnule Codrescu?

 
La 16/8/08 3:13 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Cînd o mai da Dumnezeu.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire