joi, iulie 03, 2008

ÎNTRE "CAZUL CORNEANU" ŞI "CAZUL BĂDILIŢĂ"



I

Constat cu amărăciune că d-l Cristian Bădiliţă, prin violenţa constantă a scrisului său gazetăresc şi prin obsesivul său război cu toată lumea ortodoxă, şi-a pierdut pînă şi graţia cu care bătea cîmpii în urmă cu un număr de ani, acum ajungînd să-i bată greoi şi împiedicat, ca într-un fel de balet cu ursul (mai tipic pentru un botoşănean decît pentru un sorbonnard). Tot mai singur şi mai ulcerat, nemaireuşind să ţină pasul cu propria-i imagine despre sine, uimeşte în ultimele articole de gazetă, mai mult chiar decît prin reaua-credinţă, prin inepţiile teologice colportate cu aer savant, trădîndu-şi astfel, în furia oarbă a polemicii, impostura de fond în materie de creştinism, pentru că ori n-a citit de fapt sursele pe care le invocă, ori le-a citit neatent sau pe sărite, ori are pur şi simplu darul de a nu înţelege mai nimic din ceea ce citeşte. În pofida aparenţelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credinţă, adept al unui gnosticism eclectic şi resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter).
Greco-catolicii, în al căror intempestiv purtător de voce se erijează în ultima vreme, ar fi înţelept să se mai gîndească înainte de a jubila: n-au de partea lor vreo rara avis, ci doar un zurbagiu rătăcit ce le cîntă conjunctural în strună, crezîndu-i ceea ce i-ar conveni lui să fie şi ignorîndu-i fără scrupule în ceea sînt ei de fapt. Omul e la fel de străin – nu doar prin asumarea reperelor, dar şi prin structură – şi de greco-catolicism, şi de romano-catolicism, şi de ortodoxie, arătîndu-se mai degrabă de un intelectualism protestant fără angajare, cu care religios se află niciunde, iar confesional nu-l poate duce nicăieri.
D-l Mircea Platon – în articolul “Cîteva lămuriri referitoare la «cazul Corneanu»”, reprodus şi mai jos – a fost îngăduitor (sau n-a avut vreme), atacînd doar o mică parte din enormităţile celor “12 mirări despre «cazul Corneanu»” ale d-lui Bădiliţă. Păcat că un teolog de talia lui Ioan I. Ică jr, în a cărui densă introducere la recentul corpus Canonul Ortodoxiei d-l Bădiliţă ar fi putut afla contra-argumente avizate la multe dintre elucubraţiile sale anticonfesionale, nu-şi foloseşte măcar din cînd în cînd autoritatea şi forţa condeiului pentru a limpezi public, în numele dreptei cuviinţe creştine, apele tulburate de o serie întreagă de neaveniţi cu morgă erudită, ce întreţin, din obscure raţiuni personale sau de grup, derute şi tensiuni dizolvante în sînul unei lumi româneşti tot mai neduse la Biserică (şi uneori nici la doctor).
Nu-i mai puţin adevărat că, în cele din urmă, autoritatea care ar putea pune capăt întregului delir mediatic iscat de gestul recent al ierarhului Nicolae Corneanu, luînd măsurile care se cuvin luate şi făcînd precizările care se cuvin făcute, este Sf. Sinod al B.O.R. (ce poate constata şi cu acest prilej cît de riscantă este orice întîrziere sau orice ezitare în reacţia la astfel de provocări de maximă gravitate).

II

Subscriind celor observate punctual de d-l Mircea Platon, ţin să adaug deocamdată că “mirarea” cea mai naivă (sau cea mai prefăcută) a d-lui Bădiliţă nici măcar nu este una de ordin teologic, ci reclamă judecata bunului simţ.
Dumnealui e mirat cum de poate lumea să creadă că un ierarh cu vechime de aproape 50 de ani nu ştie ce face, sau se hotărăşte să trădeze peste noapte o ortodoxie pe care atîta vreme ar fi slujit-o în mod exemplar. Şi cum de lumea uită cît s-a dovedit el de cinstit şi de curajos, spre deosebire de alţii, cînd şi-a recunoscut spăşit colaboraţionismul cu Securitatea, încă de la începutul anilor ‘90, exorcizîndu-şi astfel trecutul şi dînd prezentului o lecţie de rectitudine creştinească.
E aici un argument sentimental-demagogic pe care sper că d-l Bădiliţă îl foloseşte în măcar parţială necunoştinţă de cauză (pentru că altminteri ar însemna că este de aceeaşi teapă imundă cu personajul pe care crede că-l apără). Ei bine, în cazul ierarhului învechit în rele de la Timişoara, nimic nu s-a întîmplat peste noapte şi nimic nu este cu totul nou. El nu s-a hotărît brusc “să trădeze”, nici n-a căzut victimă propriei senectuţi, nici n-a trăit vreun moment de graţie vizionară, ci a fost toată viaţa un delator şi un oportunist, dovedit de-acum chiar cu documentele pe masă.
Cine este viitorul “sfînt ecumenic” pe care-l exaltă şi-l apără ridicol patrologul antipatristic Cristian Bădiliţă?
Este omul care, cum însuşi a precizat, încă din 1948 (adică exact din anul cînd Biserica greco-catolică primea lovitura de graţie din partea noului regim ateist!) a colaborat regulat cu Siguranţa/Securitatea comunistă pînă în 1989, deci peste 40 de ani, nu oricum, ci fiind gras plătit şi răsplătit (o parte din documentaţie - pentru perioada 1950-1988 - a fost făcută publică de CNSAS, dar există dosare şi pe la alţii, cu chitanţele de plată cu tot).
Este omul căruia, în 15.01.1963, monitorul Securităţii îi făcea următoarea caracterizare: „Agentul «POPA VASILE» [unul dintre numeroasele nume „sub acoperire” ale agentului Nicolae Corneanu] a continuat şi în perioada 1962-1963, să se comporte satisfăcător în colaborarea cu organele noastre. Ca urmare a atitudinii sale pozitive atît cu organele securităţii, cît şi cu organele departamentului cultelor, precum şi cele administrative locale (regiunea Banat) în anul 1962, a fost promovat în funcţia de Mitropolit al Banatului [...]. În această perioadă agentul «POPA VASILE» a fost folosit atît pe plan intern cît şi extern. Pe plan intern în principal a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicîndu-i-se şi luînd o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, […] comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent. […] Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare, […] a rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului. Tot pe plan intern agentul a mai fost folosit pentru influenţarea directă a şefului Bisericii ortodoxe în contactele pe care le are cu acesta, aceasta în măsura în care există posibilităţi (avîndu-se în vedere că aceste contacte sînt destul de rare şi în acelaşi timp Patriarhul se poartă destul de distant cu el). Totodată agentul a avut şi sarcina de a ne sesiza toate aspectele ce se desprind din comportarea pe care o are Patriarhul. Pe plan extern agentul a fost folosit pentru cunoaşterea activităţii pe care o desfăşoară membrii unor delegaţii bisericeşti din care a făcut şi el parte, delegaţi care au participat la unele conferinţe religioase internaţionale, […] să-şi creeze legături cît mai multe în rîndurile celorlalţi participanţi la aceste conferinţe – în special dintre cei originari din ţările capitaliste, pe care să-i studieze în contactele pe care le aveau şi să ne informeze despre toate trăsăturile lor caracteristice. […] Apreciez că agentul «POPA VASILE» este foarte disciplinat, obiectiv în prezentarea diferitelor probleme pe care le sesizează, totdeauna întreabă cum să rezolve anumite probleme ce se ivesc în conducerea eparhiei, se străduieşte să aplice întocmai indicaţiile ce i se dau...” (din Dosarul Corneanu; sublinierile îmi aparţin).
Este omul care nu s-a dat înapoi, după ce a devenit ierarh (1961; la Timişoara din 1962), să caterisească preoţi la porunca Partidului sau Securităţii, mai ales dintre “calciştii” de la sfîrşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80 (pe unii – cazul grupului Negoiţă – continuînd să-i prigonească şi după 1989).
Este omul care, în răspărul întregului Sinod al propriei sale Biserici, a restituit necondiţionat greco-catolicilor lăcaşurile de cult revendicate din eparhia sa.
Este omul care, sacrificînd senin teologia ideologiei, a practicat ostentativ cel mai radical discurs ecumenic din cadrul ierarhiei B.O.R., favorizînd constant partea greco-catolică sau diferitele grupări protestante şi neoprotestante (cu o simpatie aparte pentru baptişti, mărturisită fără înconjur în nenumărate rînduri).
Este omul care a închis tot timpul ochii la apartenenţa declarată public a unor preoţi din eparhia sa la lojile masonice (cazul preotului profesor Eugen Jurcă, bunăoară, intervievat maian în revista Buletin masonic, nr. 2/2007, unde declara că nu vede nici o incompatibilitate între creştinism şi masonerie şi că şi-a înălţat biserică pe banii "frăţiorilor"), în cele din urmă încuviinţînd şi profanarea spaţiului sacru al Catedralei din Timişoara prin nişte ritualuri heterodoxe de tip masonic pe care oricine le poate viziona pe internet (Ceremonie a cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara).
Este omul care în 1998, mîngîindu-şi premiul de excelenţă acordat pentru promovarea de la amvon a „valorilor democratice şi umaniste”, la o masă rotundă a Grupului pentru Dialog Social (locomotiva antiortodoxismului şi laicismului intelectual postdecembrist), declara că “nu înţelege” ce-au ortodocşii lui cu prozelitismul sectar, cu homosexualii sau cu promotorii avortului liber (afirmaţiile sale stupefiante pot fi găsite în arhiva revistei 22).
Este omul care acum cîţiva ani a declarat senin într-un interviu (cf. Formula AS, nr. 611 din 2004) că pînă la urmă şi românii ortodocşi vor trebui să-l recunoască pe Papa drept cap al Bisericii, ca o „consecinţă” sine qua non a unităţii creştinismului.
Nu, nu-i nici o mirare că este şi omul care s-a împărtăşit mai nou cu catolicii, mai întîi minţind public că n-ar fi făcut-o (cf. Cotidianul din 27 mai 2008), apoi recunoscînd (telefonic, la dezbaterea A.Z.E.C. din 4 iunie 2008) că da, “e perfect adevărat”, dar “sincer” nu regretă. Gestul său “simbolic”, de aşa-zisă “frăţietate”, nu este, aşadar, decît încununarea senilă a unui lung traseu al trădărilor şi minciunilor de tot felul, început în urmă cu 60 de ani şi care n-a cunoscut aproape nici o clipă de răgaz, nici înainte, nici după 1989.
Cît despre aşa-zisa recunoaştere şi căinţă din 1990, să fim serioşi! A fost mai mult o manevră şmecheră, de captatio benevolentiae, decît un act efectiv de mărturisire şi de căinţă. Căci a mărturisit doar vag o colaborare conjuncturală, făcînd mai degrabă pe victima („Am accep­tat – n-am protestat – să se trimită o telegramă prin care părintele Calciu era făcut «legionar» care trebuia să fie condamnat de un «regim democrat». Nu am motive prea multe de a mă lăuda cu ce a fost înainte de de­cembrie ‘89. Decembrie ‘89 pentru mine a fost ca un fel de purgatoriu...”), dar nu a recunoscut nici pe departe ce şi cît a făcut. E – mutatis mutandis – ca şi cînd cineva (persoană importantă) ar declara într-o bună zi, cu titlu de pocăinţă publică (aşa cum se practica în zorii creştinismului), că nu i-a fost întru totul fidel soţiei sale. Lumea s-ar gîndi: s-o fi încurcat şi el o dată cu secretara, sau poate numai s-o fi uitat cu poftă la nevasta altuia, cînd de fapt “infidelitatea” sa ar fi însemnat un lung şir de acte de incest, de pedofilie şi de zoofilie (regulînd, să zicem, pînă şi “capra vecinului”). Cam acesta e şi raportul între ceea ce a declarat şi ceea ce a făcut ierarhul de pe Bega.
Or, în aceste condiţii, fiind de departe cel mai pătat membru al Sinodului, a avut totuşi incomensurabilul tupeu de a se complace să treacă, timp de 18 ani, în ochii atîtor ignoranţi sau naivi (mai ales din specia vociferantă a intelectualităţii antitradiţionaliste), drept “ierarhul-model” al unei ortodoxii româneşti mereu atacate, pe drept şi pe nedrept.
Iată adevăratul portret al “sfîntului ecumenic” al d-lui Bădiliţă! Şi nu-i decît unul în linii mari...

III

Mi-aş îngădui, în încheiere, încă o precizare, de data aceasta “mai teologică”. D-l Bădiliţă (ca şi mulţi alţii, printre care şi d-l Teodor Baconsky, căruia – în paranteză fie spus – nu-i şade deloc bine această convergenţă) obiectează că nu-i poţi numi pe catolici eretici, iar întrucît nu sînt eretici, nici împărtăşania cu ei nu poate fi sancţionată – nici canonic, nici principial.
Dar problema, în cazul de faţă, nu este dacă catolicii sînt sau nu sînt eretici. Ei pot să fie eretici, sau pot să nu fie: fapt este că nu sînt ortodocşi, că între Ortodoxie şi Catolicism (incluzînd aici şi greco-catolicismul, a cărui evoluţie istorică a fost una spre asimilare, prin cedări succesive, silite sau benevole) există încă ireductibile diferenţe de ordin dogmatic şi liturgic. Şi atîta vreme cît aceste diferenţe există, comuniunea liturgică, fie că ne place, fie că nu, nu este şi nu poate fi admisă. Comuniunea de credinţă precede şi întemeiază comuniunea liturgică. Prin urmare, o comuniune liturgică nu poate fi – oricîtă bunăvoinţă sau deschidere spre dialog ar exista – atîta vreme cît n-au fost depăşite divergenţele de credinţă. Deocamdată, în urma ridicării anatemelor reciproce, sîntem în faza în care noi le recunoaştem catolicilor Tainele lor pentru ei, iar ei ne recunosc nouă Tainele noastre pentru noi. Atît.
Prin urmare, aplicîndu-ne la cazul Corneanu, dacă catolicii sînt eretici, atunci discuţia nici nu mai are rost. Dacă nu sînt eretici, atunci discuţia se poate purta la nesfîrşit, dar identitate de credinţă tot nu este, şi atunci gestul rămîne oricum culpabil din punct de vedere teologico-eclesial.
Tot ce s-ar putea spune este că, dacă catolicii sînt eretici, gravitatea gestului e mai mare, iar dacă nu sînt eretici, gravitatea gestului e mai mică. Oricum, gestul rămîne unul grav şi nelegitim, fără acoperire teologică şi canonică, reclamînd o sancţiune în consecinţă, de competenţa forurilor bisericeşti. Punctum.

Răzvan CODRESCU




CÂTEVA LĂMURIRI REFERITOARE 
LA “CAZUL CORNEANU”

Într-un recent text intitulat 12 mirări despre «cazul Corneanu» şi publicat pe un site greco-catolic, dl Cristian Bădiliţă lansează 12 capete de acuzare împotriva BOR şi a ceea ce alege să denumească “neghiobimea ortodoxistă”. Cum, printre altele, dl Bădiliţă se plânge că a primit, ca urmare a susţinerii pe care i-a acordat-o Înalt Prea Sfinţitului Corneanu, doar “apostrofări murdare”, lipsite de o “minimă argumentaţie, logică, teologică, istorică”, voi încerca în cele ce urmează să satisfac foamea de argumente a dlui Bădiliţă operând câteva incizii în “capetele” domniei-sale.
1. La punctul 3) al textului domniei-sale, dl Cristian Bădiliţă scrie că “neghiobimea ortodoxă” face “confuzia între romano-catolici şi greco-catolici. Dacă e să luăm lucrurile la bani mărunţi, atunci trebuie spus că între greco-catolici şi ortodocşi nu există nici o diferenţă de ordin ritual şi dogmatic. Singurul element care-i «desparte» este recunoaşterea, de către greco-catolici, a Papei de la Roma ca ierarh suprem. Aşadar toate «discuţiile» privitoare la filioque şi celelalte «erezii» catolice... n-au obiect”.
Mi-e teamă că aici dl Bădiliţă greşeşte, între ortodocşi şi greco-catolici existând diferenţe şi de ritual, şi de dogmă. La 1697-1700, greco-catolicii, alături de recunoaşterea Papei de la Roma ca ierarh suprem, au acceptat de asemenea validitatea Crezului cu adaosul filioque, precum şi existenţa purgatoriului. Din punct de vedere ritual, au acceptat împărtăşirea cu azimă. Pe parcurs, au acceptat, de vreme ce se află în “comuniune cu Papa”, şi hotărârile conciliilor Vatican I şi II (cu unele excepţii, referitoare la liturghia vernaculară, de exemplu). În plus, există ordine şi congregaţii conventuale greco-catolice, precum Compania Fiicelor de Caritate Sfântul Vincenţiu de Paul, Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului şi altele, străine de sfinţii şi duhul monahismului ortodox. Ca să nu mai vorbim că în Vestitorul Episcopiei greco-catolice de Oradea apare chiar şi un horoscop!
Există aşadar, încă de la 1700, diferenţe de dogmă şi ritual între cele două Biserici. Mai mult decât atât, distanţa dintre ele s-a mărit în timp, astfel încât între catolicii de rit oriental şi ortodocşi există astăzi o vestigială asemănare de rit şi o uriaşă deosebire dogmatico-liturgică. Pentru a lămuri şi mai bine diferenţele fundamentale dintre Ortodoxia patristică şi Catolicismul augustinian, îndemn pe cei interesaţi să citească operele teologului grec John Romanides. Netraduse în româneşte – şi poate ar fi timpul acum ca editurile teologice să facă acest lucru –, scrierile lui Romanides sunt un excelent îndrumar patristic ortodox.
2. Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai precizez că, la punctul 9) al textului său, dl Bădiliţă se declară dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilor ortodocşi care îşi dau cu părerea în privinţa lui filioque deşi “nu cunosc o boabă din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de Constantinopol până în secolul XI; recitiţi-l pe bizantinul Blemydes, ca să vedeţi «ce părere are» ortodoxia!)”.
Mi-e teamă că şi aici dl Bădiliţă greşeşte. În primul rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul IX. Crezul niceo-constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului filioque în versiunea latină a Crezului niceo-constantinopolitan s-a operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între Apus şi Răsărit de către franci, în secolul VIII. Aşadar, reacţia bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul IX.
Apoi, Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta Ortodoxia filioque până în secolul XI de vreme ce el a scris în secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico-teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi Bizanţului de către cruciaţi în 1204, negocieri în cursul cărora împăraţii bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului.
În ciuda a ceea ce pare să sugereze dl Bădiliţă, Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără “cauzalitatea mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înţelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lămurite în volumul pe care, nu mă îndoiesc, îl avea dl Bădiliţă în minte atunci când ne-a îndemnat să-l citim pe Blemydes: Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.
3. Dl Bădiliţă scrie că în rândurile celor care se opun “înfrăţirii” cu Roma se află “inşi care se vede limpede ca n-au avut niciodată în viaţa lor curiozitatea să studieze dogma în textul original”. Se poate. Dar, după cum o dovedesc erorile din textul dlui Bădiliţă, nu e de ajuns să ai “curiozitatea” de a citi dogma în original, trebuie să mai şi înţelegi ceva din ceea ce citeşti. Dacă dl Bădiliţă voia doar să-i înjure pe ortodocşii neînregimentaţi “ecumenic” nu cred că avea nevoie să-şi ia doctoratul la Sorbona, putea rămâne şi mai aproape de matcă.
Nu înţeleg cum poate fi dl Bădiliţă un avocat credibil al “unirii” cu Roma de vreme ce nici măcar nu cunoaşte istoria şi dogmele Bisericii cu care ne vrea “uniţi”. Mă mir că, necatehizat (greco-)catolic cum pare, dlui Bădiliţă i se îngăduie să se împărtăşească la catolici. Dar probabil catolicii, ca şi masonii, nu mai sunt ce erau pe vremuri...
4. Cât despre “înfrăţire”, orice “înfrăţire” în afara Adevărului e doar o cârdăşie. O mafie. Şi mafie avem deja în România. E mafia vechilor securişti şi a noilor europeni ecumenişti. E mafia părinţilor nomenclaturişti şi a fiilor globalişti. E mafia care vrea să ne facă să credem că dacă nu vrem să fim cu Roma suntem sau trebuie să fim cu Moscova. E mafia intelectualilor societăţii civile şi mafia “elitei” care ne sfătuieşte să renunţăm la adevăruri de credinţă din raţiuni politice. Azi ne “întovărăşim” cu “fraţii catolici” în Uniunea Europeană, mâine cu “fraţii musulmani” în Uniunea Mediteraneeană, şi tot aşa.
Dacă nu s-a făcut mare lucru în BOR în ultimii 20 de ani nu e din cauza lipsei de dialog ecumenic. Ci e din cauza a prea mult dialog ecumenic şi a lipsei de principii ferme. Din acest punct de vedere, fapta ÎPS Corneanu nu îmi apare drept profetică, ci drept o altă “şmecherie”, o altă “învârteală” politico-teologică, prin nimic diferită de alte “şmenuri” bizantino-UEuropene din ultimii 20 de ani. Cât despre “termopanizare”, e doar un semn al aggiornamento-ului, şi nicidecum al fundamentalismului, ortodox. Unirea cu Roma, după cum ne-o sugerează uriaşele torturi şi discuri de beton ale catedralelor catolice cu altar dezorientat inspirate de eclesiologia Conciliului Vatican II, nu ne va popula ţara cu fresce de Giotto, ci cu farfurii zburătoare. Care farfurii sunt menite probabil a emite în eter mesajul de pace şi prietenie al Papei către “fraţii” extratereştri.
5. Dacă vrea să menţină dialogul ecumenic intergalactic, l-aş sfătui pe Papă să nu-l includă pe dl Bădiliţă în vreo delegaţie. Nu de alta, dar cică, spre deosebire de românii ortodocşi, omuleţii verzi nu suportă să li se reproşeze că nu ştiu greacă veche şi, când aud de Sorbona, pun mâna pe lasere.

Mircea PLATON

NOI CLARIFICĂRI ÎN PRIVINŢA 
“CAZULUI CORNEANU”

Domnul Cristian Bădiliţă nu a răspuns precizărilor mele privind “cazul Corneanu”. În schimb, din silenţiul domniei-sale a răsărit o “dublură” pe nume “Ioan”, un strigoi virtual care-i ciuguleşte polemic pe oponenţii dlui Bădiliţă pe greco-catolica.org. Arătarea dovedeşte nu numai o intimă, îndelungată şi expertă cunoaştere a operei trecute, prezente şi viitoare a dlui Bădiliţă, ci şi o uluitoare empatie teologică şi afinitate stilistică cu dl Bădiliţă. În fapt, dacă nu ar semna “Ioan”, ai putea jura că e Bădiliţă.
Ştiu că multă lume e de părere că nu trebuie polemizat cu dl Bădiliţă. Dar eu polemizez doar cu “Ioan”, şi o fac doar pentru că atât larva forumistă cât şi originalul parizian mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din ultimii douăzeci de ani. Între budism şi sufism, între eurosocialism şi globalism corporat, între Bădiliţă şi Bucurenci, elita noastră a dat dovadă de un fler deosebit în a descoperi şi promova “talente”. Criteriul asumpţiunii e simplu: nu trebuie să-i ceri elitei ce nu-ţi poate da, ci doar ce-ţi poate da. Nu-i cere să se bată pentru România. Că nu poate. Cere-i burse, că-ţi dă (la NEC, la Wissenschaft, la CEU, la Tescani). Nu-i cere să se rupă de sistem. Că nu-i vine. Cere-i să te branşeze şi pe tine, şi “se face”. Te servesc.
Regretând că mi s-a dat să dezbat chestiuni arzătoare nu cu un autor care semnează cu propriul nume, ci cu un “Ioan” de mâna a doua, voi răspunde chemării lui “Ioan” care mă somează să-mi exprim opinia în privinţa unui mai vechi articol al dlui Bădiliţă şi a unor noi citate din Sfinţii Părinţi ai Răsăritului produse de “Ioan”. Voi începe, aşadar, cu citatele din Sfinţii Părinţi, voi continua cu Afanasiev şi mă voi opri apoi la ce ne-a rămas de făcut.

1. Spune deci “Ioan”: “Poate că vaşnicii «apărători» ai Sf. Părinţi ar trebui să mai cerceteze şi alte scrieri ale Sf. Chiril al Alexandriei pe tema filioque. S-ar putea să AIVĂ surprize: «Spiritul Sfânt provine (proeisi) de la Tatăl şi de la Fiul; este evident că el (Spiritul) e de fiinţă divină, provenind (proion) în mod fiinţial şi substanţial (ousiodos) în ea şi din ea» (Chiril din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 585A)”.
Nu pot decât să admir acribia cu care “Ioan” a scotocit după acest fragment, dar el nu dovedeşte nimic. Crezul niceo-constantinopolitan, formulat pe baza lui Ioan 15:26, acceptat şi în Apus şi în Răsărit până când teologii franci şi vizigoţi şi-au făcut de lucru cu formulările sinoadelor ecumenice, nu poate fi schimbat din cauză că aşa vrea “Ioan” pe baza unui citat dintr-un Sfânt Părinte. Citatul nu e necunoscut teologilor ortodocşi şi fluturarea lui nu schimbă cu nimic datele problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat în toiul luptelor antinestoriene, i se pot opune citate din Sf. Apostol Ioan, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Şi dacă ar fi să îl credem pe marele teolog şi istoric Georges Florovsky, e o mare diferenţă între formula lui Chiril şi cea a lui Augustin (vezi Florovsky, Collected Works, vol. VIII, 273-275) care e la baza catolicului filioque.
Dar, din perspectiva în care am iniţiat aceste lămuriri, nu are rost să discutăm aceste lucruri. Problema, în fond, nu e să hotărâm eu şi cu “Ioan” chestiunea lui filioque. Nu avem căderea. Există o formulare dogmatică în acest sens. Şi ea, izvorând din Tradiţie şi dând naştere la Tradiţie, afirmă purcederea Sfântului Duh doar de la Tatăl. Nu tot ce au spus Sfinţii Părinţi e dogmă, dar dogma s-a formulat prin acceptarea de către Sinoadele ecumenice şi apoi prin preluarea de către Tradiţie a formulărilor Sfinţilor Părinţi.
În rest, că Roma defineşte, acceptă sau se preface că acceptă chestiunea, într-un sens sau în altul, nu mă priveşte atât timp cât nu mă sileşte, pe din dos, să-i împărtăşesc erorile. “Ioan”, om cu o singură idee şi multiple personalităţi, nu are decât să-şi consume fervorile convertirii la Roma fără să încerce a trage şi Biserica Ortodoxă după el. Pe lângă catolici şi ortodocşi, există, desigur, şi o vastă panoplie de neoprotestanţi pe care i-a curtat şi către care e posibil să se îndrepte. De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “Ioan” devine evident atunci când ţopăie astfel prin Tradiţie şi Scriptură, doar-doar se va agăţa de “argumentul câştigător”, de parcă erudiţia sa, îndoielnică şi moartă, poate înlocui Crezul rostit în Biserică duminică de duminică. Datoria creştinului e să se împărtăşească cu Adevărul, nu să ştie istoria erorilor. Hristos nu-i cere pescarului să fie doctor la Sorbona ca să se mântuiască, ci doctorului de la Sorbona să aibă credinţa pescarului.
2. Al doilea fragment e un citat din Sf. Maxim Mărturisitorul: “Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodală a actualului Preasfinţit Papă, nu în ceea ce priveşte toate capitolele pe care el le-a scris în ea, ci numai două dintre ele. Unul se referă la teologie (doctrina despre Sf. Treime) şi, conform acestuia, spune că «Duhul Sfânt îşi are purcederea (ekporeusis) şi de la Fiul». Celălalt se referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) au adus evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, şi de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre Evanghelia Sfântului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului – ei ştiu de fapt că Tatăl este singura cauză (aitia) a Fiului şi a Duhului, a unuia prin naştere şi a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) – ci au semnificat faptul că prin El purcede (proienai), arătând astfel unitatea şi identitatea fiinţei. Ei (romanii) au fost prin urmare acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşit să fie acuzaţi, pe când primii (bizantinii) au fost acuzaţi pentru acele lucruri pentru care era drept să fie acuzaţi (monotelism). În acord cu cererea voastră le-am cerut romanilor să traducă ceea ce le este specific lor (adică «şi de la Fiul») în aşa fel încât să se evite orice obscuritate care ar putea să rezulte de aici. Dar întrucât practica scrierii şi trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectată, m-aş mira ca ei să accepte să facă aceasta. Este adevărat, desigur, că ei nu pot reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care le sunt străine la fel precum o pot face în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrisoare către Marinus, PG (Patrologia Greaca) 91, 136, col. 7)”.
De fapt, ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul aici nu e, ca şi în cazul lui Blemydes, de care “Ioan” nu mai suflă un cuvânt, că Sf. Duh purcede de la Fiul, ci că el purcede de la Tatăl prin Fiul. Mai mult încă, arată că la această opinie apusenii au ajuns şi pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, indicând astfel că, într-adevăr, între poziţia lui Chiril şi cea a lui Augustin nu există asemănare. După cum o spune un rafinat teolog drag dlui Bădiliţă, PF Daniel, poziţia lui Maxim: “Ar însemna că Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl ca sursă, iar de la Tatăl şi de la Fiul pleacă, întrucât este interior Tatălui şi Fiului în planul perihorezei (conţinerii şi dăruirii reciproce). El purcede şi de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci întrucât se odihneşte în Fiul, fiind primit de către Fiul. De aceea se numeşte şi Duhul Fiului”.
Mai mult încă, dacă scrisoarea Sf. Maxim e autentică, atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Bădiliţă în articolul său precedent, când scria că, până în secolul XI, bizantinii nu au replicat la filioque. Această scrisoare dovedeşte că, în Bizanţ, cineva a remarcat că formula latină e în contradicţie cu formula Crezului niceo-constantinopolitan şi, încă din secolul VII, a cerut explicaţii Romei. Pentru alte discuţii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor între Teologie şi Iconomie precum şi despre traducerea latină inadecvată a termenilor greceşti, la care face referire resemnată şi Sf. Maxim Mărturisitorul în citatul de mai sus, l-aş trimite pe “Badiliţă” la Georgios Martzelos, Sfinţii Părinţi şi problematica teologică (Editura Bizantină, 2000).
3. “Cu ce nu pot fi de acord este faptul că se foloseşte de către ortodocşi PREFERENŢIAL însăşi Tradiţia Creştină care este de o bogăţie inimaginabilă. Nici nu îi întreb pe ortodocşi – îi las să-şi răspundă singuri: câţi au auzit de Scrisoarea către Marinus a Sf. Maxim şi apoi să mai ţină PREDICI SFORĂITOARE despre Filioque. Sau despre Sf. Chiril şi a lui conceptie trinitară. Sau despre Epifanie al Salaminei – poate unul din cei mai mari luptători împotriva ereziei”.
Ajunşi în acest punct, i-aş spune lui “Ioan” că nu ortodocşii, ci el însuşi malversează Tradiţia. El nu caută adevărul, caută doar argumente pentru propriile lui “adevăruri”. “Ioan” foloseşte scrierile Sfinţilor Părinţi, le manipulează după bunul-plac, şi destul de incompetent, pentru a-şi susţine “capetele” moarte. Tradiţia nu înseamnă colecţionarea curioasă de rarităţi bibliofile sau de opinii excentrice. Tradiţia înseamnă mărturisirea Adevărului. În Biserica Ortodoxă, Tradiţia e, după cum spunea Lossky, “viaţa Sfântului Duh în Biserică”. Tradiţia nu e manufacturată în universităţi, ci, după cum spune Pastorala Patriarhilor Răsăritului din 1848, ea constă în “revelaţia lui Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli, apărată de sinoadele ecumenice, transmisă de cei mai mari şi mai înţelepţi părinţi ai Bisericii în învăţăturile lor, şi confirmată de sfinţii martiri cu sângele lor”. Apărătorul Tradiţiei e, după cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adică poporul”. Fragmentelor citate de “Ioan” nu li se aplică decât unul din aceste criterii, şi anume faptul că aparţin unor mari Sfinţi Părinţi. Dar nici Chiril şi nici Maxim nu sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, în cazul Sf. Maxim, confirmă Tradiţia). Mai mult, dogma e discernere a adevărului. Erudiţia orizontală e înlocuită de formularea verticală. Dogma e asceza cunoaşterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ţi vorbi despre bogăţia trecută, istorico-filologică, ci despre bogăţia eternă, a vieţii întru Hristos. După cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideală (a înţelegerii noastre) unde contradicţiile sunt anulate” şi care stau astfel între Adevărul Unu din Ceruri şi multitudinea de “adevăruri” de pe pământ. Tradiţia nu înseamnă a cunoaşte toate erorile, ci a trăi acelaşi Adevăr în Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede. Cunoaşterea creştinului nu e simplă erudiţie istorică sau filologică, e cunoaştere liturgică, cunoaştere slăvitoare de Dumnezeu, şi de aceea a cunoaşte nu înseamnă a “şti”, ci a căuta să te apropii de Dumnezeu.“Ioan” ne întreabă dacă am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care şi-a descoperit, în bibliotecă, o uriaşă admiraţie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptător împotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen îl imbrăţişase cu patimă acum vreo câţiva ani dl. Bădiliţă. Acum, diferenţa între creştinii-ortodocşi şi “Ioan” e că primii îl descoperă pe Epifanie din Sinaxar, el fiind sărbătorit pe 12 mai, ziua când a trecut la Dumnezeu, “după ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa dreaptă şi să nu se lase atraşi de bogăţie şi de bârfă”. Istoric vorbind, îi putem “şti” şi pe Origen, şi pe Sf. Epifanie al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologică amândurora. Creştineşte, însă, ne rugăm cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, şi dacă asta ne face “ignoranţi” în ochii lui “Ioan”, greşala e a lui.
Pentru “Ioan”, descoperirea unei cărţi sau a unui autor pare a avea efectul de a reordona întreaga lume în acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot simpatiza atât timp cât nu se transformă în inchizitorială asumare de autoritate. Altminteri, “Ioan” seamănă cu acei colegi de clasă nesuferiţi care, la petrecerile din liceu, monopolizau magnetofonul sau casetofonul, încercând să ne silească pe toţi să le împărtăşim gusturile muzicale. Nici puterea de înţelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l recomanda pe dl “Ioan” pentru rolul de tălmăcitor al Tradiţiei şi “apostol al românilor”.
4. Şi dacă tot am ajuns la Tradiţie şi la Sfântul Duh, să cităm şi ultimul argument al lui “Ioan”: “Iată ce scrie Bădiliţă într-un articol mai vechi – tot pe tema Corneanu – despre care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu suflă o vorbuliţă, n-am auzit un argument pertinent pe această temă (nu neg posibilitatea de a-mi fi scăpat mie). Iată ce scria: «Euharistia, sfânta împărtăşanie», cum scria Nicolai Afanasiev într-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atenţie, tovaraşi de drum ai nefârtatului!, «principala legătură între catolici şi ortodocşi». De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din-contră. Bun simţ şi nimic altceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox othodox» împănându-le cu câteva explicaţii necesare! Euharistia a fost instituită de Hristos la Cina cea de Taină. Dar Cina încă nu este euharistia, întrucât Hristos n-a trecut prin kenoza morţii şi prin slava învierii, iar Duhul nu se pogorâse încă peste Biserică. Euharistia «este Cina ecleziologică», laolaltă-împărtăşire a tuturor membrilor Ekklesiei creştine (nu ortodoxe, catolice, baptise, greco-catolice separate), a Bisericii creştine, una sancta ecclesia, UNA. Căci Biserica ori este UNA ori nu este DELOC. Duhul nu face politică geografică sau confesională, El suflă pretutindeni, armonizează, unifică, întăreşte, leagă, sporeşte duhovniceşte. Un singur Duh aşadar, o singură Biserică. Biserica e UNA, din momentul Creaţiei, dacă e să ne luăm după unii Părinţi ai Bisericii, şi nu poate să existe decât UNA fiind. Mereu, până la sfârşitul veacurilor! De aceea nu te poţi împărtăşi decât într-un singur Duh, Cel care a întemeiat, unificat şi care susţine Biserica lui Hristos după înviere. Prima «cină ecleziologică» aşadar a fost săvârşită de Petru, la Ierusalim; aceeaşi cu Cina săvârşită de Isus, prin Duhul Sfânt. «Când noi participăm, scrie Afanasiev, la o adunare euharistică, noi suntem uniţi cu toţi cei care, în acel moment, participă la o adunare euharistică, şi nu doar a Bisericii ortodoxe, ci şi a Bisericii catolice, întrucât peste tot se săvârşeşte una şi aceeaşi euharistie: Hristos este acelaşi, ieri, azi, în vesnicie». Ce «canoane» suprarealist-naţionalist-securiste pot demola unitatea, iubirea şi comuniunea insuflate de Duhul Sfânt? ".
Pentru a-i da din nou satisfacţie lui “Ioan”, îl voi anunţa că, în numărul pe iulie al revistei Rost există o replică, excelentă, dată de publicistul creştin Gheorghe Fedorovici mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky ş. a.) care îl susţin pe ÎPS Corneanu. În privinţa argumentului lui Bădiliţă, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este una din problemele majore ridicate de gestul Mitropolitului Banatului: în care Duh ne împărtăşim? În cel care purcede de la Tatăl, sau în Cel care purcede «de la Tatăl şi de la Fiul», cum susţin catolicii? Căci după cum e Duhul, aşa şi Trupul: nu poate exista acelaşi Trup de la două Duhuri. Ori la ortodocşi este un Trup şi Sînge şi la catolici alt Trup şi Sînge, ori nu este decît un singur Trup şi Sînge, fie la ortodocşi, fie la catolici. În termeni dogmatici, ştim că nu poate exista decît Unul, că Acesta nu poate fi decît în Biserica Trup al lui Hristos, care este cea ortodoxă. Dacă avem dubii în această chestiune, nimic nu mai contează, iar împărtăşania ar fi aşa cum vor protestanţii dar mai ales sincretiştii, un simbol. Dar atunci, de ce să ne mai împărtăşim? Şi nu este vorba aici doar de filioque. Pr. Diac. Ioan Ică jr a demonstrat complicaţiile liturgice produse în mod suplimentar de eclesiologia defectuoasă a Bisericii romano-catolice: în virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei şi, prin aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa însuşi!”.
Dacă explicaţia lui Gheorghe Fedorovici nu are autoritatea necesară de vreme ce Gh. Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci îi vom aminti lui “Ioan” de cuvintele lui Georges Florovsky, autoritate în istoria creştinismului, care, într-un articol intitulat “The Early, «Undivided» Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28), scria că, în primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de ÎPS Corneanu, ci a “deplinei împărtăşiri” cu Biserica Una. Rezumând rezultatele cercetării sale, Florovsky găsea că: “1. Biserica e una. Unitatea e bazată pe şi exprimă două lucruri. Pe de o parte e înrădăcinată într-un consens dogmatic”. Pe de altă parte, “cuminecarea (sau comunicarea) era de importanţă vitală, deoarece creştinismul nu e doar o doctrină, ci Trupul”. De aceea, scrie Florovsky, “nu poate fi admisă nici o intercomuniune, în sensul modern al termenului [de genul a ceea ce a făcut ÎPS Corneanu – n. M. P.], intercomuniunea fiind necunoscută Bisericii timpurii şi străină duhului ei. Orice intercomuniune între biserici locale presupunea, în acea vreme, o unitate actuală, vizibilă şi invizibilă, pe baza unei profesiuni de credinţă comune şi a unei continuităţi de structură sacramentală. Nici o excepţie nu se îngăduia de la această regulă”. În al treilea rând, conchide Florovsky, oricâte discuţii ar fi existat între limitele canonice şi cele sacramentale, “nu a fost niciodată îngăduit să se depăşească limitele canonice […] Cuminecarea şi unitatea integrală erau direct legate una de cealaltă”.
În baza exemplului teologiei patristice, este imposibilă intercomuniunea între ortodocşi şi (greco-)catolici, de vreme ce aceştia din urmă ori nu cred ceea ce spun, ori nu spun ceea ce cred, după cum ne indică, în privinţa lui filioque, acest citat dintr-o carte de învăţătură greco-catolică: “Ortodocşii susţin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, fiindcă nu poate avea două cauze, pe Tatăl şi pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, susţin că purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauză). Ortodocşii au recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439), unde s-a căzut totuşi de acord ca, în bisericile din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula «şi de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credincioşii cu mai puţină cultură teologică». Aşa se explică faptul că, nici în cărţile liturgice greco-catolice nu a fost trecută sintagma «şi de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu formula «care de la Tatăl purcede». Este adevărat că după readucerea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rosteşte în unele biserici greco-catolice formula: «Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede», dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor, care, frecventând în timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit cu această formulă” (vezi aici).
5. Apologeţilor “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor şi greco-catolicilor episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Dacă vreţi unirea creştinilor, atunci nu-i dezbinaţi pe ortodocşi!”. Într-adevăr, actuala dezbinare produsă de apologeţii catolici la noi nu face decât să confirme încă o dată că Roma nu e interesată de Hristos, ci de putere. Istoric vorbind, misionarismul protestant şi cel catolic sunt complet diferite. Protestanţii caută să convertească poporul, “iezuiţii” merg întotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi să-i urmeze. E o inginerie teologico-politică. Se tot spune că ortodocşii au mentaliate de “asediaţi”. Dar asta doar pentru că, după cum s-a văzut din manevrele de culise ale “cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de prădător, de seducător de minori sau de oameni căzuţi în minorat.
Confruntată cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali şi politicieni corupţi, cu confiscarea executivului de birocraţi globalişti a căror singură grijă pare a fi să ne vândă cât mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenţi multiculturali şi ideologi de serviciu ai UE, CSI sau ai corectitudinii politice, devine obligatoriu ca BOR să rămână a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a bursierilor catolici. De douăzeci de ani încoace suntem colonizaţi de urmaşii ideologici şi odraslele trupeşti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprită în numele Adevărului. BOR trebuie să aleagă între a fi cu poporul apărător de Tradiţie vie sau a sucomba nedemn în îmbrăţişarea politică a UE şi sub sărutările “frăţeşti” ale Romei. “Elitei” vândute, BOR trebuie să-i opună sfinţii şi o contra-“elită” care nu ştie sluji la doi stăpâni şi la curţile mai multor adevăruri.

Mircea PLATON
4 iulie 2008

20 comentarii:

La 3/7/08 6:56 p.m. , Anonymous Vania a spus...

Preiau şi eu mâine materialul (că astăzi am postat deja 3 articole).

N-am uitat nici de articol, dar parcă-s bătut cu leuca-n cap, nu-mi iese nimic... Poate mâine dimineaţă...

 
La 3/7/08 8:04 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Bine spus. Razvan, nu Vania :)

 
La 3/7/08 10:35 p.m. , Anonymous Vania a spus...

Păi, Vania n-a zis nimic concret...

 
La 3/7/08 11:35 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Vania a zis ca-i lovit in cap, cu leuca :))
Cred ca i se potrivea mai bine lu' Badilita :)

 
La 4/7/08 6:08 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Proiect/ Hotarare a Sf Sinod
1.Toti episcopii romani ortodocsi sunt liberi sa se impartaseasca dupa acest Sinod (8-9 iulie) la romano si greco catolici.
2.Turma sa se risipeasca, dupa pilda acestora, care-incotro va vedea cu ochii
3. Ortodoxia intra din acest moment in vacanta
4. "Talibanii", care fac atata rau natiei romane pe plan international, incat nu se mai stie ce diplomatie ar mai putea fi folosita, sa fie excomunicati.
5 Intru-cat manastirile nu le apartin, sa fie adusi in locul lor, oameni cuminti, asezati,cu practica rozariului etc...

 
La 4/7/08 8:02 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

de promovat in aceste zile fierbinti>
Sfantul Nicolae Velimirovici
Mai presus de Rasarit si Apus

Traducere din limba sarba de Gheorghita Ciocioi

Care este puterea tainica ce salveaza Balcanii din pozitionarea lor de mijloc între Rasarit şi Apus şi îi înalta mai presus de aceste puncte cardinale? Este credinta ortodoxa. Fara doar şi poate, credinta ortodoxa! Toti ceilalti factori, precum situarea geografica, cultura, ştiinta, islamul, politica, strâmtorarile pamânteşti şi nazuintele, sustin Balcanii doar ca o punte între Rasarit şi Apus. Însa mai presus de Rasarit şi Apus îi înalta credinta ortodoxa; doar ea, credinta ortodoxa! Luând aminte la aceasta, Balcanii nu pot sa stea deci între Rasarit şi Apus, ci mai presus şi de unul, şi de celalalt, ca sa lumineze şi unuia, şi celuilalt.
Mai presus de Rasarit şi de Apus!

 
La 5/7/08 10:22 a.m. , Anonymous "Ku-Kux-Klan ortodox" a spus...

D-le "anonim" Bădiliţă sau Bădiliţă "anonim" după ce ai fost arătat lumii (ca maimuţa la manej)în nuditatea dumitale teologică fără rest, îţi rămâne în picioare stilul, recognoscibil şi când împroşti ori schelălăi ca în mesajele precedente. Fie că eşti "Ioan" (ca la greco-catolica org), ori Samuel Gogan (ca pe blogul lui Laurenţiu Dumitru unde cu o lună ţi-ai "lăsat" întâiaşi dată ouăle întru apărarea mitropolitului apostat la rubrica "comentarii" sau pe blogul lui Marcel Răduţ Sălişte unde te văitai că te pişcase o "stimată cunoştinţă" (fostă, te asigur)rămâi acelaşi virus ce sfârşeşte autoinfectându-se singur asemeni site-ului dumitale.
"Ku-Kux-Klan ortodox"

 
La 6/7/08 4:49 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu ştiu dacă d-l Bădiliţă se ascunde sub atîtea nume (poate că da, poate că nu), dar agitaţia de "ku-kux-klan"-uri ortodoxe nu mi se pare soluţia fericită în context. D-l Bădiliţă (care nu este, totuşi, un adversar de mîna a doua) nu trebuie nici ameninţat, nici insultat, nici suspectat de evaziune diabolică. Ajunge să se arate - cu argumente logice sau materiale - că nu are dreptate şi că, pe calea pe care a pornit-o, îşi face mai mult rău sieşi decît Ortodoxiei (despre care se poate spune ca în vechiul proverb românesc: "Nu se spurcă Dunărea cu un găinaţ de vrabie").
Atrag atenţia că, adoptînd mijloace nepotrivite de apărare sau contraofensivă, ortodocşii pot face deservicii mai mari Ortodoxiei decît detractorii ei.

 
La 6/7/08 8:23 a.m. , Anonymous Iulian a spus...

D-le Codrescu, atunci când C. Bădiliţă şi-a lansat pt prima oară în internet cel dintâi text al său în această problemă, intitulat ulterior "Mitropolitul Corneanu şi caterisirea bunului simţ" a făcut-o, undeva la începutul lunii iunie, folosind semnătura "Samuel Gogan" pe blogul lui Laurenţiu Dumitru (în spaţiul destinat comentariilor)şi având un post-scriptum în care blama activitatea în general a ASCOR pe care o supranumea Ku-Kux-Klan ortodox şi o soma să-şi înceteze acţiunile. Această "poreclire" era determinată de faptul că ASCOR Craiova reacţionase printre primii, prompt şi ferm, la "gestul de frăţietate" de la Timişoara. De aceea am semnat "Ku-Kux-Klan ortodox" folosind în mod intenţionat ghilimele. Prin urmare, socotiţi vă rog gestul meu cum doriţi, ori neinspirat, ori prea subtil... Evident că în realitate nu există asemenea entităţi ortodoxe ofensive suferind de un activism nociv. Prin urmare îmi permit să cred că îngrijorările dvs., nu au temei, cel puţin în acest caz. (Deşi nu m-am putut abţine să nu mă amuz că de câteva zile site-ul d-lui Bădiliţă nu mai poate fi accesat din pricina unei alarme cu virus. Cine a făcut asta a avut, dincolo de gestul discutabil, mult umor!) Revenind la intervenţia mea, ea se voia doar un răspuns adresat mesajului "anonim" sub care se ascunde (în opinia mea) C. Bădiliţă care sub diverse identităţi "infectează" toate site-urile de bună credinţă, stârnind în mod premeditat gâlceava. Pentru că acesta este scopul său nr.1. (Ulterior tot el a lansat, sub un alt pseudonim, idea de separare, de sparegere cât mai rapidă a "buboiului BOR"). Desigur, aveţi deplina îndrituire să-mi daţi sau nu crezare. După cum şi eu ştiu ce spun. În aceste condiţii nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze pentru nedelicateţea de a folosi spaţiul de comentarii al blogului dvs. într-o chestiune care nu vă priveşte! Nu înainte de a profita încă odată de amabiltatea dvs şi a vă mai da un pseudonim al d-lui Bădiliţă ce manifestă în această direcţie o fantezie inepuizabilă, demnă de o cauză mai bună: Sir Ekumenisovici.. Nu laşitatea este aceea care mă face să NU pot semna cu adevăratul meu nume ci, să zicem, o "anume celebritate". O evit pe cât posibil, de multă vreme, doar pentru a nu afecta acţiunile altora... Atât. Prin urmare nu ţin nici ca acest mesaj să fie postat. La urma urmei vă este adresat dvs, personal, însoţit încă odată de cuvenitele scuze.

Iulian (Toma)

 
La 6/7/08 8:58 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Vă cereţi mai multe scuze decît este cazul; dar vorba aceea: "mai bine să prisosească decît să nu fie".
Aţi făcut foarte bine că aţi venit cu această lămurire, nu numai pentru mine, dar şi pentru restul eventualilor cititori.
Dacă veţi considera oportun, m-aş bucura să vă mai întîlnesc pe acest blog. Fie ca Dumnezeu să ne unească nu numai în dreapta credinţă, ci şi în dreapta măsură.
Primiţi vă rog, în final, încredinţarea întregii mele simpatii.

 
La 6/7/08 11:56 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

sir ekumeniskovici nu este badilita.Poate confirma acest fapt razboiul intru cuvant.

 
La 6/7/08 7:36 p.m. , Anonymous Dorin a spus...

Buna ziua !

Desi articolul dvs. "Intre cazul Corneanu si cazul Badilita" mi-a placut mult, exista cateva puncte catre final cu care nu sunt de acord (puncte ale pozitiei oficiale a Bisericii noastre).
1) Nu vad cum ar putea fi ridicate anateme date pentru chestiuni de credinta (care act a fost politic: aruncarea anatemelor sau ridicarea lor ?) Anatema desparte erezia de Adevar. De sub anatema se poate iesi prin pocainta si revenire la Adevar, nu prin negociere sau troc;
2)A nu fi in Adevar inseamna a fi in erezie (parere; ceva ce nu e de la Dumnezeu). A fi mai mult sau mai putin eretic este tot una: lipsa credintei drepte (adica a nu crede asa cum S-a descoperit pe Sine Bunul Dumnezeu);
3) Cum putem afirma in acelasi timp ca tainele sunt valide pentru ei, dar nu pentru noi (oare avem o alta fire ?) si ca tainele noastre sunt valide pentru noi, iar nu pentru ei ? Este un fel de a zice: fiecare cu credinta lui / cu tainele lui - indiferent de Adevar. Tainele sunt valide acolo unde este marturisirea dreapta a credintei, piatra pe care a intemeiat Domnul Biserica Sa;
4) Cum pot catolicii sa nu fie eretici, dar intre ei si noi sa nu fie identitate de credinta ? Ori marturisesc Adevarul, ori nu.
In final cred ca astfel de pozitii oficiale ambigue au facilitat gesturile neortodoxe ale celor 2 episcopi.

Cu deosebita pretuire !

 
La 7/7/08 12:54 p.m. , Anonymous gheorghita a spus...

Unii, facandu-se ca nu observa plansul si jalea Bisericii, vor ca aceasta incercare de viol a Ortodoxiei, de catre cei trei vulpoi batrani( cat., gr-cat.pseudo-ort.), sa fie considerata un fel de petire, de curtare.... Nu numai ca nu doresc condamnarea pangaritorilor, dar nici macar indepartarea lor, pentru a arata astfel demnitatea Fecioarei si a strajerilor Ei, pentru a spala rusinea...

 
La 7/7/08 4:36 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

M-am păstrat în cadrele felului oficial de a se pune problema, tocmai pentru a arăta că nici măcar acesta nu poate lăsa vreo portiţă de scăpare ierarhului de la Timişoara:
orice s-ar zice, gestul lui rămîne culpabil şi trebuie sancţionat exemplar (pentru a nu rămîne loc de recidivă şi a nu atrage alte concluzii dizolvante).
Altminteri, sigur că ridicarea reciprocă a anatemelor a fost un gest mai degrabă "politic". Papa avea îndrituirea să o facă în numele părţii catolice, în virtutea infailibilităţii care i se atribuie, în vreme ce patriarhul ecumenic nu putea avea această îndrituire cîtă vreme n-a existat un Sinod panortodox care să decidă şi să-l împuternicească în privinţa respectivă. Patriarhul ecumenic nu poate reprezenta singur şi discreţionar Ortodoxia, căci nu e decît primus inter pares şi nicidecum un echivalent al papei în Răsărit (aşa ceva nici nu este de conceput).

 
La 29/7/08 6:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

La adresa de mai jos gasiti a doua parte dintr-un articol mai amplu a lui Cristian Badilita in care abordeaza cateva dintre "ereziile" catolice din perspectiva unui istoric crestin ortodox. In articolul de fata despre Imaculata Conceptie, Infailibilitate Papei si Purgator.


"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (2): Imaculata conceptiune, Infailibitatea Papei, Purgatoriul

 
La 30/7/08 9:28 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Draga Dle Codrescu,

Sunt alaturi de dvs in problema "cazurilor" (Corneanu si mai ales Badilita). Am fost in Romania pe 3 Iunie cind am crezut ca va pot intilni la Conferinta de la Sala Dalles. Din pacate a trebuit sa plec intempestiv la momentele cele mai intersante cu impresia, poate gresita, ca nu erati acolo.
Am primit azi ultimul numar din PC. Ma bucur ca sintagma "cazul Badilita" a fost preluata de dvs. Badilita este un personaj apropae fantastic si daca i-am acordat oarece atentie este pentru ca releva o patologie pe care am denuntat-o cu orice prilej pe care mi le-a oferit. Am avut impresia, poate gresita, ca am fost primul care am definit "Cazul Badilita", urmarind demascarea imposturii acestui individ. Am fost atacat pentru asta de alti stipendiati ai "Europei" care au deschis "Cazul Protopopescu, o banalitate" si primesc mail-uri nesolicitate de la www. greco-catolica.org care ma "pun la punct". Bineinteles subscriu la articolele lui Mircea Platon.

Asa sa na ajute Dumnezeu,

Vlad Protopopescu

 
La 2/8/08 8:27 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dragă Domnule Vlad Protopopescu,

Îmi amintesc cu plăcere de vremurile în care colaboraţi cu articole substanţiale la "Puncte cardinale" (unde rămîneţi în continuare binevenit, atît cît publicaţia sibiană va mai reuşi să dureze). Mă bucur de acest semn dat on-line şi mi-aş dori la rîndul meu să ne putem întîlni, în vreo ocazie, şi faţă către faţă.
Nu cunosc, din păcate, duelul dvs. publicistic cu d-l Cristian Bădiliţă. În ce mă priveşte, am evitat ani de-a rîndul să-i amendez în scris teribilismele şi ingratitudinile strigătoare la cer, mulţumindu-mă să-i consemnez oarecum neutru contribuţiile erudite sau izbînzile literare (căci omul are şi certe calităţi, pe care ar fi nedrept să i le trecem cu vederea), dar cred că în ultima vreme "prea a sărit calul", cum se zice, cu un fel de tristă culminaţie în "cazul Corneanu" (prefăcut, la o observaţie atentă, în strictă pledoarie "pro domo sua").
Vă doresc o vară frumoasă şi limpede cumpănire în toate!

 
La 6/8/08 4:22 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Anonimului din 29/07/08 (căruia i-am scris şi într-o altă secţiune a blogului):

Vă mulţumesc şi eu pentru semnalare.
Pe d-l Bădiliţă continui să-l citesc cu interes, chiar dacă mi se întîmplă din ce în ce mai rar să fiu de acord cu tezele domniei-sale.
În acest oţios expozeu în doi timpi, cu care eram deja la curent, reuşeşte să nu dovedească absolut nimic, cu excepţia faptului banal că unii ortodocşi mai simpluţi se înşeală asupra conţinutului inovaţiilor dogmatice în discuţie. Nu se înşeală însă şi autorităţile teologice ale Ortodoxiei, de contra-argumentele cărora d-l Bădiliţă face aproape cu totul abstracţie, de parcă dumnealui ar discuta pentru prima oară aceste probleme.
Pe alocuri, cade în cazuistica redundantă a celui mai pur scolasticism, ori prezintă eronat (cu buna-ştiinţă sau nu) poziţia dogmatică a Bisericii Catolice.
De pildă, în problema "imaculatei concepţi(un)i" adoptă o distincţie absolut inutilă dogmatic, precum cea dintre "concepţia activă" şi "concepţia pasivă" (rezultat ridicol al încercării disperate de a fundamenta o aberaţie teologică lansată "ex cathedra") şi face o afirmaţie de o enormitate deconcertantă (pe care nu cred că teologia oficială a catolicismului şi-ar asuma-o ca atare) referindu-se la lipsa de păcat a Mîntuitorului (comparativ cu nepăcătoşenia "simetrică" a Fecioarei): anume că Iisus Hristos e fără de păcat din veci, pe cînd maica Sa e fără de păcat doar în urma "concepţiei" ei în timp (nu mai interesează dacă "active" sau "pasive"). Or, lipsa de păcat a lui Iisus Hristos nu se referă nicidecum la firea Sa dumnezeiască (Dumnezeu fiind, sigur că este fără de păcat, căci la Dumnezeu problema păcatului nici nu se pune, din nici o perspectivă creştină!), ci la asumarea firii omeneşti prin întrupare (este singurul fără de păcat dintre cei născuţi din femeie). Este fără de păcat ca Fiu al Mariei născut la soroc, nu ca Fiu al Tatălui născut mai înainte de toţi vecii. Adică este fără de păcat ca om, căci ca Dumnezeu n-avea cum să fie definit prin nepăcătoşenie. A spune că Fiul cel mai dinainte de veci (deci Treimea Dumnezeiască într-una dintre Persoanele/Ipostasurile Sale) este fără de păcat (păi cum altfel?!) reprezintă o stupiditate eretică mult mai mare decît cele trecute în revistă de autor, descalificîndu-l complet în pretenţiile sale teologizante, căci implică posibilitatea păcatului în Dumnezeu, adică desabsolutizarea senină a divinităţii, coborîte astfel la nivelul "zeilor fabulei" din fanteziile mitico-religioase ale păgînismului!
Vai celor care, dînd credit omului de cultură, îl iau (sau tind să îl ia) în serios pe "teologul" Bădiliţă! Credeţi-mă că omul poate alcătui inventare istorice, pe marginea cărora să gloseze eventual cu graţie stilistică, dar organul său teologic, dacă nu lipseşte cu desăvîrşire, este complet atrofiat! Cu el nu poţi ajunge, ca şi cu "propovăduitorii" sectanţi, decît în "întunericul cel mai din afară" (acolo unde este "plîngerea şi scrîşnirea dinţilor").

 
La 31/10/09 5:07 p.m. , Anonymous cele ceresti a spus...

1) discutiile astea in care unii apara Adevarul si altii il ataca...Daca Dumnezeu v-ar asculta, nici un catolic nu ar mai intra in Rai pentru ca: il au pe Filioque, deci NU e acelasi Duh Sfant ca la ortodocsi, DECI nu e Dumnezeul adevarat
2) Cand faci judecatile astea grele cu privire la Adevar (care e Persoana, la urma urmei...), poti sa ai pe toti parintii Sinoadelor ecumenice in spate. Un fapt e innegabil:cel ce le face se arunca suuuuuuus sus tare. Sper sa aiba si aripi ca sa mai si aterizeze cu bine.
3) inteleg ca cei care se pricep nici de tacut nu pot, ca se sminteste poporul si nu mai intelege nimic. Dogmele din binecuvantare ajung cauza de despartire...Si fiecare cu argumente ca detine Adevarul insusi... Bun spectacol pentru intelectualii atei... pe care niciodata nu i-a convertit vreo dogma, intotdeauna un om cu exemplul vietii sale...

 
La 21/11/10 1:45 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stimate d-le Codrescu,

Nu stiu daca acest comentariu mai poate fi salvat dupa doi de la publicarea articolului dvs.
Dar pentru ca astazi am facut un gest necrestinesc (nu m-am dus la biserica duminica), m-am gandit sa-mi repar , pe cat posibil, greseala.
Astfel, m-am uitat la TVR2 la emisiunea "Dupa chipul si asemanarea", nu pentru a-mi repara greseala; pentru a incerca sa o repar va scriu !
In cadrul acestei emisiuni (este prima data cand o urmaresc) apare ... dl. Badilita !
Timp de aproape 30 de minute debiteaza o serie de afirmatii pretins crestin ortodoxe despre bunul simt, despre faptul cum copii fiind avem o credinta generala in Dumnezeu si cum apoi ne alegem ficare calea. Unii aleg budhismul, altii crestinismul, in fine , fiecare dupa posibilitati (!?)
Dupa tot felul de citate filosofice placute d-lui Badilita si pe care le si lectureaza, termina emisiunea stand pe prisma unei case batranesti cu prispa (undeva pe langa Iasi am inteles)citand din N. Steinhardt un text din "Jurnalul Fericirii" prin care acesta se pronunta impotriva exceselor de credinta (acte de terorism comise de orice tip de habotnici religiosi)ce pot duce la acte necugetate.
Evident ca atacul subtil si perfid impotriva celor "ultra-ortodocsi" si care-l ataca (pe un om de o asemenea cultura si deschidere, specialist in istoria crestinismului timpuriu, dupa cum era perezentat pe ecarn) este concluzia voita a acestei emisiuni.
Deci dl. Badilita revine in forta!
Este adevarat ca la acea ora (11:30-12:00)crestinii adevarati sunt la biserica si ca aceia care stau acasa ar trebui sa se uite, poate, la Trinitas, dar uite ca mai sunt si "ultra-ortodocsi" nemernici ca mine care il urmaresc pe dumnealui.
Am vrut sa va spun numai ca "...Jana n-a muuriiitt,ea s-a traaansfooormaaattt, nu ne-a paarasiittt".
Cu consideratie,
E.Badauta

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire