ORTODOXIA POST-MODERNĂ A SINODULUI

Acum exact o lună publicam în paginile revistei 22 (17-23 iunie 2008) un articol despre ortodoxia Mitropolitului Nicolae. Cele patru săptămâni scurse de atunci au adus în prim plan mai multe fenomene tipice pentru vârsta socială a României de azi. Înainte de toate, prea puţini dintre cei care au scris în presă despre acest caz au şi înţeles cu adevărat despre ce este vorba. Confuzia a dominat categoric reflectarea jurnalistică a unui episod eminamente eclesial. La această confuzie au contribuit chiar unii reprezentanţi catolici (de ambele rituri) prin poziţii, comunicate de presă şi scrisori mai curând populist-emoţionale şi prea puţin responsabile din punct de vedere eclesial. Apoi, oamenii de cultură sau din alte domenii care şi-au exprimat solidaritatea cu Mitropolitul Nicolae nu au fost mai bine informaţi decât cei din media. Ei au invocat argumente complet improprii, adunând merele cu perele pe simplul motiv că sunt fructe. De aici s-a născut şi întreţinut nu doar ideea unui relativism unionist, dar şi impresia complet falsă a unui conflict între ortodocşi şi greco-catolici, sau chiar dintre ortodocşi şi toţi heterodocşii României şi ai universului. Refuzând asumarea problemei în profunzime, partizanii acestui ecumenism superficial, la limita dintre ignoranţa militantă şi corectitudinea politică, au preferat analizei serioase gherila mediatică. Cum era de aşteptat, ferocitatea pacifică a unora a primit drept răspuns, cu câteva excepţii notabile, duritatea apologetică a celorlalţi. Tăcerea vinovată a Mitropolitului în tot acest răstimp a alimentat procesul uluitor de convertire a infracţiunii bisericeşti în eroism civic pe socoteala unei periculoase polarizări între presupuşii fundamentalişti şi declaraţii (sau doar suspectaţii) ecumenişti din BOR sau din spaţiul social până de curând neutru confesional. Mai departe, nu este mai puţin adevărat că, aşa cum se întâmplă în perioade de cumpănă, cele patru săptămâni au fost utile şi au despărţit apele, au oferit ocazia unor atitudini clarificatoare şi au coagulat opinii disparate, au scos la iveală deficite de gândire şi de comunicare, sau pur şi simplu de caracter. Cu toate acestea, continuă să uimească absenţa cvasi-totală a vocilor teologice din confesiunile implicate. Canoniştii, dogmatiştii şi titularii cursurilor de ecumenism tac în mod nejustificat. Îndârjita lor tăcere explică tristul paradox care defineşte atât de bine vârsta socială (şi spirituală) a României de azi şi care face posibil să avem o criză reală, dar nu şi o dezbatere autentică.

Prezumţia de canonicitate

În zilele de 8 şi 9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România a luat în dezbatere cazul Mitropolitului Banatului şi pe cel al Episcopului Oradei. Aici se impun câteva cuvinte despre procedura adoptată, simptomatică pentru maniera în care Biserica noastră gestionează astfel de momente. De la bun început, reacţia oficială a BOR a fost rezervată, evident marcată de dorinţa de a câştiga timp. Miza nemărturisită era că o dată cu trecerea zilelor scade şi interesul, atenţia publică fiind îndreptată spre ştirile de ultimă oră. Este o metodă cultivată intens în mai toate structurile decizionale profane, mai ales când sunt nevoite să dea explicaţii la eşecuri, dar care se aplică, aşa cum s-a văzut în ultimii ani, şi atunci când este vorba ca Biserica să răspundă unor chestiuni concrete precum poziţia faţă de CNSAS, Agenţia Naţională pentru Integritate sau implicarea clericilor în politică. Dacă aceste teme sunt formulate oarecum din afara spaţiului eclesial, amânarea unui răspuns la o problemă de disciplină canonică, adică internă, nu mai poate fi justificată. Paralela involuntară dintre tergiversarea de acum (în cazul unor episcopi) şi promptitudinea aplicată la Tanacu (în cazul unui preot şi a unor maici) nu poate decât să trezească suspiciuni faţă de standardul sinodal în materie canonică. Aşa cum s-a văzut, răgazul de timp câştigat nu a fost menit să clarifice în vreun fel crizele de la Timişoara şi Oradea. Adeziunile provocatoare şi imixtiunile obraznice ale susţinătorilor Mitropolitului Nicolae, măsurile în forţă luate de Episcopul Sofronie de a se asigura de susţinerea clerului său, memoriile unor asociaţii (obscure) de laici, dar şi ale unor mânăstiri de tradiţie, mesajul stareţilor athoniţi şi reacţiile din partea altor Ortodoxii locale – toate acestea au generat o atmosferă puternic tensionată. Mai mult: Sinodul s-a văzut pus, pe zi ce trecea, din ce în ce mai evident în situaţia de a spune da sau nu. Unii au denunţat această „presiune” uitând că, la urma urmelor, sinodalii nu se întâlnesc doar pentru a se vedea unii pe alţii, ci pentru a da expresie clipei istorice a Bisericii în toată plenitudinea definiţiei acesteia.
Cu toate că deja Sinodul Permanent din 6 iunie se distanţase cu regret de gestul Mitropolitului Nicolae, Sinodul plenar din 8 iulie a început ca şi cum problema aceasta ar fi fost una printre altele. Or, aşa cum ştim din practica multiseculară a sinodalităţii, la nivel oikumenic (adică universal) sau local, un sinod nu poate să ia decizii înainte de a lămuri suspiciunile legate de un membru al său. Altminteri, deciziile respective pot fi respinse în procesul ulterior de receptare de către corpul eclesial. Garanţia unor hotărâri inspirate de Sfântul Duh nu rezidă doar în lucrarea Acestuia, ci are la bază sinergia sinodalilor care îşi propun drept ţel spiritual realizarea între ei, cu ajutorul lui Dumnezeu pe care îl cer deja în slujba de început, tocmai a comuniunii care defineşte raportul ce domneşte în sânul Sfintei Treimi. Această ancorare în sus deosebeşte în mod esenţial o întâlnire sinodală de orice altă şedinţă, summit, consiliu de administraţie sau adunare generală a acţionarilor. Este motivul pentru care integralitatea neştirbită a credinţei participanţilor la actul sinodal este o condiţie preliminară fundamentală a legitimităţii hotărârilor respectivului sinod. Or, în cazul nostru s-a aplicat prezumţia de canonicitate în ciuda faptului că gesturile avute în vedere erau publice, documentate video şi foto, cunoscute, comentate şi interpretate. În acest context eclesiologic, nu este de mirare că viciul de procedură a culminat într-o decizie viciată.

Complicitatea consensuală

Hotărârea finală a Sinodului se bazează pe un neadevăr verificabil de oricine şi promovează o contradicţie de proporţii. Neadevărul este legat de justificarea clemenţei: „... Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora [a celor doi ierarhi], pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare”. Or, în cele patru săptămâni avute la îndemână, nici unul dintre ierarhii cu pricina nu a dat vreun semn că ar avea dubii în legătură cu justeţea faptelor sale. Dimpotrivă. Amândoi au mizat pe solidaritatea extra-eclesială, reuşind astfel să sublinieze tocmai caracterul anti-eclesial al poziţiei lor. Duplicitatea aceasta s-a tradus foarte concret în tentativa, încununată de succes, de apărare a locului în ierarhia bisericească prin folosirea exclusivă a argumentelor pe care Biserica nu ar avea cum să le accepte. Manipularea deopotrivă a opiniei publice din afara Bisericii Ortodoxe (prin prezentarea imaginii falsificate a ecumenismului), dar şi a propriilor colegi sinodali (prin mimarea dreptei credinţe) a fost o reuşită exemplară. Declaraţia Mitropolitului Nicolae imediat după Sinod este deosebit de sugestivă în acest sens. Mai mult, s-au ars etapele procesului de penitenţă şi s-a stabilit un record mondial la viteză: în doar câteva secunde, cei în cauză au trecut de la faza de neclintit la regret, au făcut spontan pocăinţă la faţa locului şi au primit imediat iertarea scontată! Deviza momentului a fost simplă şi eficientă: ziceţi ca noi şi faceţi ca voi. Chiar dacă Sinodul nu era dispus să aplice pedeapsa prevăzută de canoane (caterisirea), absenţa completă a unei măsuri cu adevărat de îndreptare (de exemplu câteva luni la mânăstirea de metanie), care să sublinieze gravitatea duhovnicească a faptelor săvârşite, uimeşte şi provoacă indignare. Evitarea oricărei consecinţe neplăcute pentru ce doi ierarhi indisciplinaţi şi cvasi-unanimitatea cu care s-a decis acest lucru adâncesc impresia că, de fapt, am asistat la o farsă posibilă doar prin traducerea brutală a consensului sinodal în complicitate. Cu alte cuvinte, printr-o comparaţie inevitabilă cu viaţa politică de azi, aşa cum pentru Parlament toţi cetăţenii României sunt egali în faţa legii, mai puţin unii precum Mitrea şi Năstase, tot astfel, pentru Sinod, toţi sunt obligaţi să respecte canoanele, mai puţin ierarhii Corneanu şi Drincec.
Contradicţia pe care o promovează hotărârea sinodală derivă din laxitatea anterioară. Afirmând categoric caracterul anticanonic al oricărei forme de intercomuniune, dar iertând generos pe cei care au provocat această reiterare a principiilor de bază ale eclesiologiei ortodoxe (dar şi catolice), Sinodul lasă impresia de a institui abia pe 9 iulie 2008 reguli cunoscute deja de mai bine de un mileniu şi jumătate! În loc să îşi asume provocarea lansată indirect de cei doi ierarhi anomici şi să se angajeze cu responsabilitate într-un efort hermeneutic la capătul căruia prevederile canonice formulate în contexte istorice şi eclesiale diferite să fie actualizate (şi aplicate) potrivit vârstei de acum a Bisericii, sinodalii s-au refugiat într-o contradicţie care afirmă cu aceeaşi tărie şi în acelaşi timp atât valabilitatea canoanelor, cât şi posibilitatea încălcării acestora.
Hotărârea Sinodului este discutabilă şi din altă perspectivă: interdicţia oricărei forme de concelebrare (inclusiv la nivelul ierurgiilor, de ex. înmormântări) pune în mare încurcătură pe toţi clericii eparhiilor din diaspora. Să înţeleagă aceştia că de acum înainte nu mai au cum celebra (legal) Cununii mixte, că nu mai pot boteza sau înmormânta persoane care nu fac parte din Biserica Ortodoxă? Cum rămâne, de pildă, cu recunoaşterea, inclusiv de către Mitropolia noastră din Germania, a Botezului heterodocşilor? Sunt doar câteva întrebări la care în mod cert hotărârea contradictorie a Sinodului nu oferă nici un răspuns.

Testul modernităţii

Încercând să sintetizăm morala acestei crize încă în derulare, am putea spune că Ortodoxia noastră locală a fost pusă în faţa unui test al modernităţii (raportarea identitară la pluralismul constitutiv al societăţii) şi a dat – cine se aştepta la aceasta? – un răspuns cât se poate de... post-modern. Adică a ridicat contradicţia la rang de criteriu al Adevărului pe care este menită şi obligată să Îl păstreze, să Îl înţeleagă şi să Îl mărturisească. Aşa cum notam şi în articolul de acum o lună, paguba pe termen mediu şi lung a celor petrecute la Timişoara şi Oradea, amplificată între timp de contradicţia sinodală, rezidă în radicalizarea poziţiilor: de acum înainte, orice tentativă de dialog inter-confesional va fi suspectată de sincretism, aşa cum afirmarea dreptei credinţe se va face în detrimentul echilibrului şi al deschiderii iubitoare faţă de lume. Incompatibilitatea indusă forţat dintre Ortodoxie şi dialog va îngreuna nu doar efortul de refacere a unităţii creştine, ci şi pe acela al păstrării unităţii din interiorul aceleiaşi Biserici. Nesocotirea caracterului eliberator şi normativ în acelaşi timp al fundamentului dogmatic duce în mod inevitabil la fundamentalism şi relativism. În loc să ne ajute să ieşim din fatalitatea acestei logici, Sinodul nostru ne oferă toate premizele unor viitoare şi inutile lupte fratricide.

Radu PREDA

(Text apărut şi în revista 22)