O PERSPECTIVĂ INTEGRATOARE

Avînd conştiinţa sau numai intuiţia deosebirii esenţiale între religie şi cultură, lumea ortodoxă de astăzi, abia ieşită de sub teroarea ateismului comunist, manifestă tendinţa unui anume radicalism religios, mergînd pînă la diabolizarea globală şi apriorică a culturii moderne, pe care o receptează (într-o oarecare măsură îndreptăţit) ca pe un factor dizolvant, căruia este ne­pregătită să i se opună cu arme academice.
Nu prea demult, spre exemplu, în Rusia, la Ekate­rin­burg, s-a întîmplat un fapt pe cît de incredibil, pe atît de îngrijorător: ierarhul locului respectiv, episcopul Nikon, a decis scoaterea din biblioteca Seminarului Teologic şi arderea în piaţa publică a cărţilor unor teologi ruşi din exil, consideraţi a fi trădat puritatea Ortodoxiei, nu neapă­rat prin concesii dogmatice, cît printr-o prea mare deschi­dere spre actualitate şi spre valorile culturale ale Occiden­tului! Din declaraţiile destul de confuze ale unor membri ai eparhiei şi ale unor elevi ai Seminarului Teologic, re­zultă o suspiciune primitivă faţă de discursul teologic prea “cultural”, prin care, insinua cineva, “poţi să ajungi în altă parte”... “Ereticii” vinovaţi de “tălmăcirea [prea] li­be­­ră a învăţăturii lui Hristos” nu se numesc altfel decît Al. Schme­­mann, J. Meyendorff, Al. Men şi N. Afanasiev!!! Deşi nu s-au numărat printre victi­mele recente ale barbariei pravoslavnice, se pare că nici un P. Evdokimov sau un Vl. Lossky nu sînt prea agreaţi în Rusia post-sovietică...
Răsăritul pare să reitereze, printr-un anacronism de­concertant, anumite atitudini radicale, de care şi Apusul s-a făcut vinovat cîndva, dar pe care le-a depăşit în mare măsură. Straniu este că radicaliştii ortodocşi de azi, porniţi să se războiască nu doar cu oamenii, dar şi cu cărţile, nu uită niciodată, de pildă, să le reproşeze catolicilor trecutul in­chi­zitorial!
Abia ieşit din “noaptea barbară”, care-l înstrăinase de izvoarele culturii antice, dar şi de Părinţii greci ai Bi­se­­ricii, Apusul a cunoscut, cu secole în urmă, violenţa Inchiziţiei sau suficienţa acelui graecum est, non legitur. Răsăritul de astăzi, ieşit dintr-o nouă “noapte barbară”, care l-a înstrăinat de Europa occidentală şi de tehnicile culturii moderne, pare să trăiască aceeaşi ispită a “fun­da­mentalismului” exclusivist sau a suficienţei izolaţioniste (sub forma unui soi de... latinum est, non legitur).
Este legitim să ne întrebăm, nu cu reproşuri in­dignate, ci cu îndurerată iubire, care sînt explicaţiile aces­tei stări de lucruri şi care ar fi căile de a o depăşi. Căci de soluţionarea acestei crize conjunc-turale depinde unitatea lumii creştine şi salvarea istorică a tradiţiei europene.

Desigur, tensiunile dintre Occident şi Orient au şi vechi rădăcini istorice. Acest impas al trecutului poate fi însă depăşit în multe privinţe, cum s-a şi dovedit în dece­niile din urmă (de la întîlnirea dintre Papa Paul VI şi Patriarhul Athenagoras pînă la mai recenta vizită la Bucu­reşti a Papei Ioan Paul II). Din nefericire, dincolo de di­ver­genţele confesionale, Ortodoxia se simte agresată în temeiurile ei de invazia culturii secularizate a Occi­den­tului contemporan. În-grijorată de tendinţele dizolvante ale acestei culturi, o mare parte a lumii ortodoxe se crede datoare să se supere pe însuşi discursul de tip cultural. Hipersensibilizată de lungile decenii de prigoană politico-ideologică, ea tinde să vadă în laicismul democratic un fel de continuare “cosmetizată” a ateismului comunist. Unei culturi fără Dumnezeu ea crede că-i preferabil să-i opună o religie fără cultură.
Ceea ce uită numeroşii adepţi ai acestei poziţii elementare şi exclusiviste este tocmai marea lecţie funda­toare a propriei lor tradiţii. Ivit în vremurile de prelungită agonie a culturii păgîne, creştinismul primelor secole a ştiut să combată această cultură cu chiar uneltele ei. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nedespărţite au fost, în majori­tatea lor covîrşitoare, mînuitori erudiţi şi subtili ai for­melor culturii greco-latine, pe care le-au pus în slujba noilor conţinuturi de credinţă. De la Origen şi Clement din Alexandria pînă la marii capadochieni, de la Ieronim şi Augustin pînă la Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damas­chin, ei s-au delimitat critic de spiritul culturii păgîne, dar n-au ignorat şi n-au refuzat instrumentele pe care aceasta li le oferea. Buna pregătire culturală le-a sporit şi creditul, şi eficienţa: păgînismul a fost învins pe limba lui. Cu o desăvîrşită înţelepciune, ei au realizat o dublă perfor­manţă: aceea de a salva ceea ce era viabil din cultura lu­mii vechi şi aceea de a oferi, dintru început, un instru­mentar cultural noii lumi creştine. Geniul natural al Ela­dei şi-a găsit împlinirea “postumă” în lumina supranaturală a Revelaţiei. Platonismul, neoplatonismul şi aris­to­telismul au intrat transfigurate în cetatea creştină*. În felul acesta, între cele două lumi a existat o ruptură spi­rituală, dar o continuitate funcţională. Ordinea creştină nu este distructivă, ci integratoare; ea nu anulează, ci con­verteşte. Cultura a suferit atunci o metanoia, o mutaţie ontologică şi axiologică, sub semnul biruitor al Crucii. Şi de o metanoia e nevoie şi astăzi. Panica în faţa culturii nu este semn de putere, ci de slăbiciune. Religia nu se con­fundă cu cultura, dar nici nu este incompatibilă cu ea. Re­ligiile pot da suflet culturilor, iar culturile pot da trup religiilor.
Beneficiind de un mai lung exerciţiu al moderni­tăţii, într-un cadru istoric mai puţin contorsionat, învăţînd poate şi din mai vechile lui erori post-medievale, creşti­nis­mul occidental s-a priceput să re-acţioneze mai com­plex la provocările secularizării. El a înţeles că trebuie să recucerească lumea dinlăuntrul culturii, iar nu din afara ei. Ortodoxia, oricîte legitime puncte de divergenţă ar păstra cu creştinismul occidental, s-ar cuveni să-i preţuiască măcar exi­gen­ţele culturale şi strategiile civilizatorii. Aşa cum Occi­dentul barbarizat a reînvăţat cîndva lecţia culturii de la Bizanţul ortodox şi imperial, tot aşa s-ar cuveni astăzi ca Orientul barbarizat de lunga experienţă comunistă să reînveţe lecţia culturii de la un Occident care şi-a însuşit-o bine, contrazicînd masiv pre­jude­cata ideologică a “obscurantismului religios”.
Avînd un model diacronic în Tradiţia patristico-bizantină şi un model sincronic în creştinismul occidental de azi, Ortodoxia trebuie să se deschidă culturii, fără a-şi sacrifica temeiurile (aşa cum au ştiut s-o facă deja cîţiva mari teologi ai Răsăritului contemporan, printre care şi părin­tele D. Stăniloae, sau părintele N. Steinhardt, evocaţi – ultimul chiar nominal – şi de Papa Ioan Paul II, clarvăzătorul lui Orientale lumen, în vizita sa de la Bucureşti). Iar dacă în cultura secularizată simte a avea un adversar primej­dios, atunci să-şi reamintească adevărul elementar că, pen­tru a fi combătut eficient, adversarul trebuie mai întîi bine cunoscut, ba chiar învins cu propriile lui arme. Alt­minteri orice frondă rămîne - riscă să rămînă - sterilă.
Lumea creştină se confruntă, în ansamblul ei, cu provocările tot mai perverse ale spiritului secular. Dacă marile confesiuni istorice nu vor avea înţelepciunea şi disponibilitatea de a-şi reuni forţele şi vocaţiile – deo­potrivă mistice, morale şi culturale – în acest adevărat Armaghedon spiritual, atunci creştinismul secolului XXI va cunoaşte o criză fără precedent. Dacă unirea Biseri­cilor creştine rămîne o frumoasă şi nobilă utopie, uni­tatea lor de acţiune şi re-acţiune împotriva adversarilor comuni ar putea fi mîine – pe deasupra oricăror deosebiri dogmatice sau liturgice – o realitate exemplară a trăirii responsabile întru Hristos, o formă de soteriologie infraistorică, mărtu­risi­toare şi creatoare ad maiorem Dei gloriam.

Răzvan CODRESCU

* Trebuie totuşi spus că aceste curente ale gîndirii antice au fost valorificate diferit şi nu fără riscuri. Absolutizarea aristotelismului în Apus a avut şi destule efecte nefaste (Aristotel, s-a spus chiar acolo, a fost, într-o anume privinţă, “calul troian introdus în cetatea lui Dumnezeu”). Dacă un Ioan Damaschin, bunăoară, ştiuse să-l valorifice cu măsură, nu acelaşi lucru se poate spune întotdeauna despre scolastica ulterioară.