joi, septembrie 11, 2008

ONORÎNDU-L PE N. STEINHARDT


























INTEGRALA N. STEINHARDT

Pe 30 iulie a. c., la Baia Mare, a avut loc lansarea festivă a primelor 5 volume din Integrala N. Steinhardt, ediţie monumentală, ce va însuma peste 20 de volume, apărută sub egida Mănăstirii “Sf. Ana” Rohia şi a Editurii Polirom din Iaşi. Volumele, cartonate şi îngrijite de specialişti în opera şi biografia lui N. Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989), beneficiază de o prezentare grafică de excepţie şi de un aparat critic substanţial, de interes deopotrivă literar, cultural şi teologic.















Cele 5 volume recent apărute: Jurnalul fericirii, argument de P. S. Justin Hodea Sigheteanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş, cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu; Dăruind vei dobîndi. Cuvinte de credinţă, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv şi referinţe critice de Pr. Ştefan Iloaie, repere bio-bibliografice de Virgil Bulat, indici de Macarie Motogna, cu CD audio; În genul... tinerilor, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv, referinţe critice şi indici de George Ardeleanu, repere bio-biblio-grafice de Virgil Bulat; Articole burgheze, ediţie îngrijită, adnotări, cronologie şi indice de Viorica Nişcov, studiu introductiv de Nicolae Mecu; Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului consti-tuţional. Critica operei lui Léon Duguit, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv, referinţe critice şi indici de Florian Roatiş, repere bio-bibliografice de Virgil Bulat.



Istoricul şi criticul literar George Ardeleanu


Reporter: Iată o reuşită exemplară, îndelung aşteptată! Cred că e mare bucuria celor care v-aţi ostenit...
Prof. George Ardeleanu: Întotdeauna e loc de mai bine. Sigur, e o ediţie profesională, cea mai bună de pînă acum, scoasă şi în re-marcabile condiţii grafice. Nu ne mai dau de ruşine ediţiile occiden-tale (cum a fost, recent, cea spaniolă a Jurnalului fericirii). Sper să păstrăm şi ritmul, şi standardele.
Reporter: Înţeleg că în curînd ne veţi dărui şi o consistentă mono-grafie Steinhardt?
Prof. George Ardeleanu: Am făcut o teză de doctorat care sper să fie de folos, pe lîngă această ediţie în curs, mai bunei receptări a lui N. Steinhardt, mai ales de către generaţiile mai tinere. Va apărea la Humanitas, în această toamnă...


Sibiu, 2004. În centru: părintele Mina Dobzeu (botezătorul lui Steinhardt)
şi profesorul George Ardeleanu (monograful lui Steinhardt)


DILEMELE CONVERTIRII
ŞI IMPULSUL AUTOBIOGRAFIC


Într-un studiu foarte interesant intitulat Povestiri autobiografice despre convertire în Imperiul roman [1], Nancy Gauthier de la Universitatea din Tours leagă naşterea genului autobiografic de fenomenul convertirii. În condiţiile în care în Antichitate – spre deosebire de epoca modernă – practica introspecţiei ori „compă-timitoarea punere în scenă a propriei unicităţi“ sunt extrem de rare, chiar pentru spiritele extrovertite, este nevoie pentru declanşarea acestora de o experienţă psihologică de excepţie. O astfel de experienţă puternică este convertirea, „căci îi dă posibilitatea subiectului să ia cunoştinţă de existenţa eului său intim“ [2]. Există, se pare, în cele mai multe cazuri, o nevoie irepresibilă a convertitului de a-şi mărturisi nu atât experienţa convertirii în sine, cât mai degrabă efectele convertirii, traduse prin „schimbarea codurilor de valori, de comportament“ [3]. Raţiunile mărturisirilor - care, iată, dau naştere unui gen - sunt diferite de la caz la caz: nevoia celui care a traversat o astfel de metamorfoză identitară de a-şi explica sieşi un proces foarte complex, dorinţa de legitimare, intenţii testimoniale şi, de ce nu, apologetice sau chiar polemice. Nancy Gauthier examinează mai multe cazuri de convertire din primele patru secole ale erei creştine: apostolul Pavel, martirul Iustinian, romancierul Apuleius, retorul Aelius Aristide, împăratul Iulian, episcopul de Poitiers, Ilarian, Sf. Augustin, Sf. Patrick, Paul din Nola ş. a. La majoritatea acestor conversi se manifestă impulsul incandescent al mărturisirii prin care se instituie un dublu dialog: cu Dumnezeu şi cu oamenii: „Ce am eu – se întreabă Sf. Augustin în Confesiunile sale – cu oamenii, ca să audă mărturisirile mele ca şi când ar vindeca ei slăbiciunile mele? De ce cer să audă de la mine cine sunt, ei care nu vor să audă de la Tine cine sunt ei înşişi? [...] Doamne, chiar aşa, îţi mărturisesc Ţie, ca să audă oamenii. [...] Totuşi, Tu, Doctorul meu intim, explică-mi cu ce roadă fac aceste lucruri“ [4]. La rândul său, Sf. Patrick recunoaşte cu emoţie: „Nu pot să nu dau glas atâtor binefaceri şi îndurări pe care Dumnezeu mi le-a oferit“ (Confessions, 3) [5]. În cazul, cel mai cunoscut, al apostolului Pavel – arată Gauthier –, mobilul mărturisirii chiar lapidare din Epistola către Galateni despre experienţa cutremurătoare de pe drumul Damascului este altul: se face în contextul polemicii sale cu Biserica din Ierusalim şi traduce misiunea dată chiar de Iisus de a-i creştina pe păgâni. Acestea sunt doar câteva exemple semnificative ale ecuaţiei convertire-impuls auto-biografic, într-o lume altfel refractară la punerea în valoare a individualităţii.
În epoca modernă, examinată în volumul citat de Frédérich Gugelot de la Universitatea din Reims, situaţia nu se schimbă, cu atât mai mult cu cât epoca modernă, în special secolul XX, este prin excelenţă una a mărturisirilor şi confesiunilor, în care „noţiunea de intimitate şi-a schimbat conţinutul“, cum ar spune Beatrice Didier [6], şi în care genul memorialistic îşi părăseşte statutul de gen de frontieră, ajungând să detroneze alte genuri consacrate. Paul Claudel, Julien Green, Simone Weil, Max Jacob, Adolphe Retté, Henri Ghéon, Pierre Van der Meer, Léopold Levaux, Léontine Zanta ş. a. sunt doar câteva dintre cazurile analizate de profesorul din Reims, în care disponibilitatea spre confesiune este generată de profunda experienţă spirituală, chiar dacă uneori o astfel de mărturisire presupune reprimarea unei pudori. Într-o scrisoare din 1913 către Massignon, Paul Claudel, după ce îşi mărturiseşte reticenţa iniţială, recunoaşte: „Crezi că numai pentru tine ai fost convertit?“ [7]. Într-un secol care începe cu proclamarea orgolioasă a „morţii lui Dumnezeu“, o astfel de experienţă nu mai poate fi claustrată în cercul strâmt al intimităţii, ea se cuvine exteriorizată, expusă, instrumentată. O recunoaşte şi Green: „Astăzi sunt convins că ceea ce am primit ne-a fost dat pentru ca la rândul nostru să dăm altora şi că în această ordine nimic nu ne aparţine în exclusivitate. Se poate să fiu influenţat în această privinţă de ideile timpului meu. Claudel n-a ezitat să dea uneia din cărţile sale un titlu, dacă vreţi, izbitor, dar direct şi îndrăzneţ: Ma conversion; la rândul său, Max Jacob nu tăinuie viziunea primită de la Hristos“ [8]. Jurnalul este cel mai adesea forma cea mai pertinentă de expresie pentru complexul proces al conversiunii. [...]
N. Steinhardt se circumscrie aceluiaşi fenomen de interdependenţă dintre actul convertirii şi impulsul autobiografic. Afirmaţia unui Claudel după care în asemenea circumstanţe „există lucruri mult mai importante decât pudoarea“ este confirmată cu prisosinţă de Steinhardt. Jurnalul fericirii este, cel puţin în punctul de plecare, jurnalul unei convertiri. În orice caz, conversiunea sa este nucleul şi principiul coagulant al textului. La el intervine însă şi un paradox extrem de semnificativ pentru o lume din Estul Europei, aflată sub teroarea Gulagului. Convertirea se produce într-o celulă de închisoare, iar mărturisirea impulsului diaristic care o configurează are loc – nota bene – în anchetele Securităţii, ulterioare confiscării Jurnalului fericirii. După prima confiscare a acestuia, din 14 decembrie 1972, N. Steinhardt – după cum vom vedea – este anchetat zilnic timp de două săptămâni şi pus să dea declaraţii peste declaraţii. În toate acestea – şi nu e vorba doar de o strategie de apărare – el îşi mărturiseşte mobilurile care au generat textul confiscat. „Cu referire la acest manuscris – scrie el în declaraţia din 14 decembrie 1972, deci în chiar ziua confiscării – arăt că reprezintă un jurnal intim redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces sufletesc deosebit de însemnat pentru mine“ [9].
Există în spaţiul publicitar actual o sintagmă care inundă canalele mediatice: lucrul „care face diferenţa“. Iată şi în cazul de faţă – dincolo de similitudinile cu situaţiile analizate anterior – lucrul care face diferenţa: dacă un Paul Claudel, un Julien Green, un Léopold Levaux, un Pierre Van der Meer îşi exprimă în libertate mobilurile declanşatoare ale textelor lor confesive, N. Steinhardt îşi exprimă nişte impulsuri cvasi-identice în regim de teroare, într-un birou de anchetă al Securităţii. Ceea ce nu e puţin lucru.
Nu ne putem da seama în ce măsură are dreptate Nancy Gauthier când susţine că procesul psihologic asociat convertirii este universal valabil, atât când e vorba de o trecere de la o religie la alta, cât şi când e vorba de modificările comportamentale în interiorul aceleiaşi religii. În orice caz, modul în care se descrie respectivul proces i se poate aplica şi lui Steinhardt. Descoperirea lui Dumnezeu – spune autoarea – nu este o operaţie abstractă, ci un zbucium al întregii făpturi: „Viitorii convertiţi suferă o angoasă metafizică care ia sfârşit doar în momentul în care vor afla răspunsul la marile întrebări: de ce există lumea? de ce există omul? de ce există răul şi suferinţa? ce ne aşteaptă după moarte? ce rol joacă Dumnezeu în toate aceste fapte? După ce timp îndelungat a avut sentimentul că înaintează prin beznă, convertitul are într-o bună zi un fel de iluminare: răspunsul este aici şi este simplu, limpede, venit de aproape. Şi astfel Dumnezeu este descoperit. Omului nu-i mai rămâne decât să se apropie de El. Această apropiere nu este însă uşoară şi nici nu se poate realiza imediat, căci presupune o rupere a legăturilor cu viaţa şi mentalitatea anterioare“ [10].
N. Steinhardt este mărturisitorul unei procesualităţi asemănătoare. Convertirea lui – am mai spus – nu este una fulgerătoare precum cea petrecută pe drumul Damascului. „Înaintarea prin beznă“ de care vorbeşte Gauthier se traduce în discursul diaristic steinhardtian prin sintagma „perioadei de mlaştină“ sau prin cea céliniană – asumată intertextual de autorul român – a „călătoriei la capătul nopţii“. Între eşecul integrării în Sinagogă şi botezul din celula 18 a închisorii de la Jilava se scurg mai bine de 20 de ani de incertitudini, angoase, dibuiri, dileme, refuzuri ori căutări nedefinite.
Citind numeroase istorii ale convertirilor, Joseph Wilbois este în măsură să identifice, la rândul său, un scenariu al acestei experienţe, scenariu care se desfăşoară în trei etape: prima etapă este cea care lămureşte originea itinerariului, situaţia plecării, definite impecabil, printr-o expresie a lui Charles du Bos, „convertirea dinaintea convertirii“; a doua este cea care descrie căutarea; a treia – cucerirea lentă a credinţei [11].
Un asemenea „scenariu“ şi un asemenea proces ne propunem şi noi să urmărim în cazul lui Steinhardt, însă ne vom permite pentru început să răsturnăm cronologia şi să „vizualizăm“ momentul apoteotic al acestei experienţe, şi anume botezul creştin din 15 martie 1960.
„15 martie 1960
Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la «aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite).
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute; tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot limita, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând pe rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin, pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V., pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamneii alături de care am complotat), şi nu pe Al. Pal. – un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe Al-G., a cărui personalitate mă impresionase atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desăvârşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se, prin intensitate, şi în inteligenţă, şi în tact, şi în politeţe, şi în rafinament, şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit, reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.)
Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoaptă. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face «lotul Noica», se strâng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documenarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire“ [12].
Paragraful transcris este probabil cel mai emoţionant fragment al Jurnalului fericirii. El consemnează – este evident pentru oricine – evenimentul fundamental al existenţei memorialistului. Botezul din celula 18, date fiind circumstanţele, ia caracter de hold-up. Este, pe de altă parte, un Botez aflat sub pecetea ecumenismului (în afară de părintele Mina Dobzeu, cel care-l oficiază, la acest ritual participă şi doi preoţi greco-catolici*). Tocmai de aceea ecumenismul va deveni un principiu constant pentru întregul destin al lui Steinhardt.
Scena botezului este pentru Steinhardt izvorul fundamental al fericirii care îi va marca nu numai existenţa, ci şi opera...

George ARDELEANU

(fragmente din cap. VII al tezei de doctorat închinate
lui N. Steinhardt, în curs de apariţie la Editura Humanitas)



1 Apud Convertirea religioasă (sub conducerea lui Emmanuel Godo), trad. rom. de Nicolae Petuhov, Ed. Anastasia, Buc., 2002, pp. 33-56.
2 Ibidem, p. 35.
3 Ibidem, p. 37.
4 Ibidem, p. 34.
5 Ibidem, p. 35
6 Apud E. Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2001.
7 Apud Convertirea..., ed. cit., p. 362.
8 Ibidem, pp. 363-364.
9 ACNSAS, fond informativ, Dosar nr. 207, vol. 4, ff. 289-295
10 Apud Convertirea..., ed. cit., p. 39.
11 Ibidem, p. 372.
12 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84.
* În „Mărturisire“ este consemnată şi prezenţa a doi preoţi romano-catolici şi a unui protestant.

18 comentarii:

La 12/9/08 12:45 p.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

Imi place "ecumenismul" asta al lui Steinhardt: optiune ferma pentru ortodoxie (crez, ritual), dar sunt lasati si ceilalti sa chibiteze, fiecare in legea lui.
Parintele Mina, ortodoxul, savarseste botezul, iar asistenta baga de seama, cordial si complice, respectand cele cuvenite, ca niste frati mai mici, carora li s-a aratat afectiune si li s-a dat si tema de gandire, ca asa e educativ, de la Hristos incoace. Ortodoxia aceasta deschisa si senioriala, care domina fara incruntare, este lectia pe care ar trebui s-o urmam cu totii. Pana la fericire.

 
La 12/9/08 8:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Articolul acesta al domnului George Ardeleanu (pe care il felicit pentru cat a facut si face pentru Steinhardt) se complineste foarte bine cu cel anterior al domnului Ionescu, chiar daca acolo e vorba de Steinhardt numai tangential. Avem nevoie de mari modele actuale de traire crestina. Se pare insa ca fenomenul Steinhardt este asa de mare incat ii lasa muti si pe comentatorii cei mai limbuti de pe acest blog...

 
La 12/9/08 9:24 p.m. , Anonymous firearm a spus...

catre anonimul de la 8:58

Daca ai rasfoi cu rabdare arhivele acestui blog ai vedea ca multi comentatori (limbuti - cum cu obraznicie ii numesti) au scris pe larg despre Steinhardt. Si o vor mai face, fara doar si poate. Aveti putina rabdare, nu traim cu fata lipita de ecranul calculatorului.

 
La 12/9/08 11:04 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Anonim:

De aceea l-am şi postat consecutiv. Eu cred că vor veni şi comentariile, poate după week-end...
În general, problema convertirii e una fascinanta. Profesorul George Ardeleanu a tratat-o cu mijloacele istoricului şi criticului literar. Ar fi interesantă o adîncire cu mijloacele teologului ortodox contemporan. E curios cît de puţin au scris teologii noştri despre Steinhardt în aceşti aproape 20 de ani scurşi de la moartea lui!

 
La 12/9/08 11:09 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu,

Nu avem teologi, avem absolventi de teologie. La gramada. Navala politehnista a fost inlocuita cu un iures spre facultatile de teologie. Ce-o iesi de aici vom vedea.

 
La 13/9/08 12:00 a.m. , Blogger gheorghe a spus...

@anonim:
Ce-a iesit de-aici vedem deja.

@bloggoslovul:

Nu mai e vorba aici de nici un ecumenism, de nici o cordialitate. Oamenii aceia depasisera nivelul asta. Noi nu ne putem nici macar imagina si este o mare eroare sa comparam situatia traita de detinuti cu ceea ce traim noi aici si acum. Comportamentul lor este normativ si-l putem percepe si urma doar in masura in care Hristos inseamna pentru noi ce insemna pentru ei, atunci si acolo: singura nadejde, singura putere, singura realitate. Daca am ajunge la credinta lor, nici macar nu am mai avea nevoie de ecumenism, fiindca am fi cu totii una, asa cum ni se cere.
Din textul postat putin mai devreme de dl. Codrescu ("o perspectiva integratoare"), vad insa ca de-abia atunci cind ajungem sa avem o astfel de credinta, lumea ne va uri si se va lepada de noi, asa cum rusii se leapada acum de Schmemann fiindca a indraznit sa-l puna pe Hristos mai presus de orice, mai presus chiar de "Maicuta Rusie"...

 
La 13/9/08 2:01 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Da, pentru oameni ca părintele Nicolae Steinhardt, Hristos era totodată adevărata libertate. De aici şi nobleţea sau boieria lui Hristos, care nu are nimic în comun cu cea a gentlemanului:

„Elpidie a avut şi un ucenic pe nume Sisinie, provenit dintr-o familie de sclavi, dar ajuns liber prin credinţă, fiind de neam capadocian. Căci trebuie să o notăm şi aceasta spre slava lui Hristos, care ne-a înnobilat pe noi, sau ne-a adus la adevărata nobleţe.” (Istoria Lausiacă, 49, Despre Sisinie)

 
La 13/9/08 9:40 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

E simptomatic ca de problema comunismului (cu atatea rani deschise inca), pusa si in textul domnului Ionescu, ca si in textul domnului Ardeleanu, nu pare sa se mai preocupe nimeni cu adevarat. Ori, fara analiza critica a trecutului si a efectelor lui asupra prezentului nu cred ca se poate ajunge la un viitor rezonabil. Parerea mea!

 
La 13/9/08 11:15 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru ultimul Anonim:

Vedeţi că v-a răspuns cineva, intempestiv, la comentariile de la articolul d-lui Răzvan Ionescu!

 
La 14/9/08 5:42 a.m. , Anonymous motanul dănilă a spus...

Criticati comunismul care nu mai e, dedicati-va medievalismului, reconstruiti etimologii, orice numai nu va legati de eurosocialismul contemporan. Ne doare la BMW, zau asa.

 
La 15/9/08 8:29 a.m. , Anonymous veronica se intoarce a spus...

Pe mine ma doare la Bostan...

 
La 15/9/08 8:36 a.m. , Anonymous soricelul aurica a spus...

Daca imi mariti portia de cascaval mai scriu un articol nasol despre Platon. Legionaru' naibii ...

 
La 15/9/08 12:32 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Lasand glumele la o parte, ar fi foarte interesant un studiu despre cum apar legionarii in scrisul lui Steinhardt. Ar trebui sa-l scrie filozoful Sorin Lavric, care a tratat pana acum cel mai obiectiv problema legionara. Sau o fi scris si profesorul George Ardeleanu in monografia lui?

 
La 15/9/08 1:31 p.m. , Anonymous aghiuta a spus...

Sorin Lavric, daca nu se cuminteste, o sa ajunga pe acest blog...

 
La 16/9/08 9:35 a.m. , Anonymous o fosta eleva a spus...

Când apare mai exact monografia dumneavoastră, domnule profesor Ardeleanu, că suntem mulţi care am vrea să fim prezenţi la lansare?

 
La 18/9/08 2:18 p.m. , Anonymous george ardeeanu a spus...

Raspuns unei foste eleve (anonime):
Volumul meu va aparea - daca lucrurile merg in linie dreapta - in preajma Tirgului Gaudeamus. Mai multe detalii nu am deocamdata.

George Ardeleanu

 
La 18/9/08 3:12 p.m. , Anonymous fosta eleva a spus...

Va mulţumim, Domnule Profesor Ardeleanu. Poate, când va fi mai în apropierea evenimentului, ne veţi da un semn pe acest blog. Vă dorim tot succsul şi vă asigurăm de mândria de a vă fi avut profesor!

 
La 23/9/08 9:04 p.m. , Anonymous un fost detinut politic a spus...

Steinhardt reprezinta viitorul discursului crestin ortodox, mult mai mult decat prea multii (si prea optuzii) teologi actuali. Chiar si ecumenismul, de care ne-am saturat deja, la el suna altfel, caci e traire, nu idee.
Ar trebui postate pe blogul acesta si texte de-ale lui, poate inedite, sau chiar documente despre el (nu stiu in ce masura exista, dar cred ca autorul articolului stie mai bine decat oricine altcineva).

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire