sâmbătă, septembrie 13, 2008

PĂRINTELE CALCIU E CU NOI !

Textul acesta al Părintelui Gheorghe Calciu (1925-2006),
definitivat exact în urmă cu 8 ani (septembrie 2000),
mi se pare că îşi păstrează pe deplin actualitatea...


Părintele Calciu în septembrie 2006
(foto: Lucian D. Popescu)


BISERICA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ


Învăţătura ortodoxă ne vorbeşte despre cele două di­mensiuni ale Bisericii luptătoare: dimensiunea mântuitoa­re, verticală, şi dimen-siunea pământească, orizontală, adică extensiunea ei socială.
Toate actele sacre sunt pentru mântuirea oamenilor. Ele îşi au sursa în învăţătura hristică, în ansamblul sacra­men­telor, în harul lui Dumnezeu (pogorât la înfiinţarea Bisericii văzute şi care, de atunci, a rămas lucrător în lume), dar mai cu seamă în prezenţa reală a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, miracol ce se realizează în timpul Sfintei Liturghii, atunci când preotul rosteşte “epicleza” – rugă­ciu­nea de invocare a Sfântului Duh.
Dimensiunea orizontală a Bisericii se referă la rolul ei social în această lume, care, dintotdeauna, a avut nevoie de consolare şi de ajutor spiritual sau material, pe care nimeni nu i le-a putut oferi mai bine decât Biserica. Această dimensiune, acest “Apostolat Social” (cum îl numeşte în scrierile sale Patriarhul Justinian Marina), îşi are originea în Matei 25, 33-46. Aşa cum vedem din text, la sfârşitul lumii nu vom mai fi întrebaţi despre credinţa noastră (căci în clipa aceea vom avea evidenţa deplină a lui Dumnezeu), ci de faptele noastre, care sunt înşirate cu precizie: dacă am hrănit pe cel flămând şi am dat de băut celui însetat, dacă am îmbrăcat pe cel gol şi am primit pe cel străin, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi şi pe cei din închisori.
Dacă, după cum pretind protestanţii, ne mântuim numai prin credinţă (sola fide), de ce atunci îi contrazice Însuşi Iisus, Care, la Judecata Finală, ne va trimite la iad sau la rai pe baza faptelor noastre?
Am să mă refer aici cu precădere la aspectul social al Bisericii, deoarece, astăzi, grupurile atee şi cele politi­cia­nis­te se simt stânjenite de prezenţa Bisericii, atât de activă în Vest şi încă atât de puţin vizibilă în Est. Bisericile protes­tan­te şi cea catolică, din lumea occidentală, au conştiinţa im­por­tanţei lor, a forţei umane de care dispun cu ajutorul lui Dumnezeu, nelipsindu-le curajul de a interveni în toate pro­blemele care bântuie lumea noastră şi care fac din viaţa so­cială un infern, uneori mai suportabil, alteori insuportabil, dar, oricum, un infern pentru inima şi sufletul omului creş­tin.
Biserica răsăriteană a fost de multe ori despuiată, de către puterea politică, de dimensiunea ei socială, iar Bise­ri­ca actuală, supusă până nu demult statelor totalitare comu­niste, se întoarce greu şi încet la misiunea ei caritabilă, împiedicată, în mare parte, de obişnuinţa cu poziţionarea ei într-un fundal îndepărtat al vieţii sociale şi, pe de altă parte, de un anume sentiment de vinovăţie determinat de subor­do­na­rea faţă de puterea lumească din perioada ateismului roşu. E de ajuns ca nişte indivizi fără importanţă şi fără morală să-şi ridice glasul împotriva ierarhilor – şi aceştia din urmă bat imediat în retragere; dintr-un sentiment de auto­cenzură, creat tot de lunga perioadă de teroare la care au fost supuşi, ierarhii ortodocşi nu mai au destul curaj să-şi asume public grupurile religioase care activează pentru Bise­rică, şi în special organizaţiile de tineri, care sunt mai înfocaţi prin natura vârstei şi pe care mondialiştii, deviaţii sexuali şi subminatorii adevărului credinţei îi etichetează cu uşurinţă drept “fundamentalişti” – un fel de lozincă apar­ţi­nând categoriilor de expresii de sorginte marxistă, ca “na­zist”, “legionar”, “duşman al poporului” (aici: al “democra­ţiei”), cu care, în trecut, aceiaşi “tovarăşi”, sau alţii mai vechi, puteau trimite la închisoare cam pe oricine li se năzărea.
În realitate, Biserica răsăriteană este cea care a organizat primele acţiuni sociale, înaintea oricărui guvern sau grup caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case pentru bătrâni etc., şi chiar îngrijiri speciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, acolo unde numai creştinii – îndeosebi preoţii şi monahii – aveau cura­jul să meargă printre ei, pentru a-i îngriji, hrăni etc. Această acţiune socială a luat proporţii epopeice prin purtarea de grijă a Sfântului Vasile cel Mare, cunoscută în patrologie şi în istoria Bisericii sub numele de “Vasiliada”.
Toate aceste date istorice, înşirate aici succint, au doar caracter de rememorare. Scopul nostru este acela de a vedea dacă Biserica, în Vest şi în Est, are şi poate avea un rol important în viaţa socială şi chiar politică. În ciuda strigătelor disperate ale anumitor categorii de oameni ca Biserica să rămână între zidurile ei şi să nu se amestece în viaţa curentă a societăţii (exact ideile comuniste de până în 1990, exprimate însă într-o altă tonalitate şi în circumstanţe deosebite!), Bisericile continuă să aibă un rol din ce în ce mai important în afacerile publice ale societăţii occidentale, ca şi – chiar dacă într-o măsură încă insuficientă – în lumea răsăriteană postcomunistă. Spaima strigătorilor izvorăşte din autoritatea mereu mai mare a Bisericii în Răsărit, ce are puterea de a îngrădi fenomenul corupţiei în fostele ţări co­muniste (chiar dacă până acum n-a apucat s-o facă decât în mică măsură), de a moraliza societatea şi de a influenţa popu­laţia ţărilor respective în privinţa alegerii parlamen­tarilor pe alte criterii decât cele ale propagandei deşănţate şi mincinoase, punând înapoia noastră isteriile politice, de orice natură ar fi ele, şi cercetând pe candidat după faptele sale: dacă a hrănit pe cel flămând, dacă a îmbrăcat pe cel gol, dacă a vizitat pe cel bolnav, aşa cum propovăduieşte şi face Biserica.
Din nefericire, există chiar unii oameni de bună-cre­dinţă ce se asociază atitudinii de denigrare a Bisericii prin ierarhii ei, lovind implicit în poporul lui Dumnezeu, care ştie că mântuirea vine prin Biserică şi prin harul dat slu­jitorilor ei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor. Aceşti oameni îşi închipuie că Dumnezeu este atât de slab încât ar putea să se împiedice de nevrednicia “vaselor” prin care lucrează, sau că această nevrednicie ar zădărnici pute­rea lui Dumnezeu de a lucra în lume!
În America (mai ales în SUA), situaţie pe care o cunosc foarte bine, urmărind-o stăruitor şi îndeaproape, influenţa Bisericilor este pe zi ce trece mai puternică, ele implicându-se din ce în ce mai mult în viaţa cetăţii şi ba­rând numeroase acţiuni neconforme cu principiile Binelui şi Dreptăţii. Toţi candidaţii încearcă să câştige aceste grupări de credincioşi, ştiind că votul lor contează. Vă asigur însă că acest vot are o pondere de cel mult o pătrime din pon­de­rea pe care ar avea-o Biserica Ortodoxă în ţările răsăritene, dacă aceasta s-ar angaja mai ferm în viaţa socială, urmărind cu stăruinţă şi sfinţenie purificarea scenei politice. Votul ame­rican al Bisericilor reprezintă un procent de apro­xi­ma­tiv 15%, pe când cel ortodox, bunăoară în România, ar putea reprezenta 50-60%, presupunând că preoţii şi ierarhii şi-ar recâştiga încrederea credincioşilor şi ar avea curajul să-i sfătuiască pe aceştia cu cine să voteze, pornind exact de la Judecata lui Iisus la sfârşitul lumii.
Cei care strigă împotriva amestecului Bisericii în viaţa social-politică ignoră câteva lucruri elementare: că poli­tica este arta de a conduce cetatea (o artă în care se implică nu numai partidul sau alesul, ci întreaga cetate, cu atât mai mult grupurile organizate); că Biserica se implică în politică, iar nu în politicianism, diferenţa fiind cam cea dintre rai şi iad; că Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul împotriva opresiunii guvernelor, în a lupta împotriva nedreptăţii; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preoţii să organizeze partide, sau să facă propagandă elec­torală unui partid anume, ci le explică oamenilor puterea pe care o au (şi care decurge de la sine din calitatea lor de cetă­ţeni), călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar nu spre indivizii vociferanţi şi înşelători.
În Statele Unite, intervenţia asociaţiilor religioase a schimbat nu o dată orientarea unor candidaţi. Astfel, când candidatul Phil Gramm a fost atacat de pastorul James Dobson pentru slabul său ataşament faţă de valorile creş­tine, acesta a răspuns: “Eu candidez la postul de preşedinte, nu la cel de predicator!”. Declaraţia sa a supărat întreaga Coa­liţie Creştină. Phil Gramm şi-a schimbat atitudinea şi, de atunci, chiar după ce a pierdut postul de candidat, nu a încetat să preţuiască valorile creştine în viaţa socială şi poli­tică. Grupurile creştine au reuşit chiar să schimbe hotărârea preşedintelui Clinton de a numi un anume ambasador în Belgia, pe motiv că era vorba de un homosexual declarat public. Care ar fi oare reacţia anumitor persoane apărătoare ale “demnităţii” homosexualilor din România auzind acest lucru despre democraţia americană? Şi oare ce ar spune ei dacă acelaşi lucru s-ar întâmpla la meridian românesc?
Biserica are tot dreptul de a interveni în viaţa so­cială (ba chiar, în anumite limite, şi în viaţa politică) pentru a o încreştina, căci o politică încreştinată ar avea bine­cu­vân­tarea Bisericii şi ar merge pe calea cerută de Dumnezeu.
O deosebită atenţie trebuie acordată parlamentari­lor, care sunt chemaţi să dea legi bune ţării. Cu cât vor fi mai creş­­­tini, cu atât vor fi mai apropiaţi de principiile Mântu­i­to­rului şi de însăşi inima neamului.
În Parlamentul american, membrii catolici, chiar dacă nu sunt cei mai numeroşi, sunt însă cei mai uniţi, iar poziţiile luate de ei sunt întotdeauna în favoarea Biseri­ci­lor, a credinţei şi moralităţii creştine. Chiar dacă protestanţii sunt de trei ori mai numeroşi decât catolicii, ei sunt scindaţi pe grupuri şi, adeseori, votează unii împotriva altora. Dacă Parla­mentul român ar avea un procent de 80% creştini, viaţa politică s-ar asana de la sine, minciuna şi corupţia ar fi reduse cu un procent similar, iar îngerul Domnului ar pluti peste aleşii naţiunii.
Parlamentul american are un capelan permanent, ceea ce Parlamentul român încă nu are. Datorită corpului com­pact al membrilor catolici, care nu reprezintă nicide­cum o majoritate, această legislaţie, deşi democrată şi nu lip­sită de racile morale, ba chiar tributară unei majorităţi pro­testante covârşitoare, a fost obligată să numească un ca­pelan catolic, eveniment care se petrece pentru prima oară în istoria Parlamentului. Oare Ortodoxia română nu poate obţine un capelan ortodox al Parlamentului României? Oare nu sunt la noi suficienţi parlamentari ortodocşi? Toate condiţiile acestea sunt îndeplinite la un nivel mult mai înalt decât în America; piedica vine, însă, din două părţi:
1. indecizia ierarhiei române ortodoxe de a-şi impune punctul de vedere moral-religios la care o obligă poziţia sacră şi datoria creştină pe care le are;
2. agresivitatea adversarilor Bisericii, adversari ce se manifestă gălăgios şi disperat, cu atât mai gălăgios şi mai disperat cu cât îşi dau seama cât de stupidă – şi, până la urmă, cât de precară – este poziţia lor.
Un simplu suflu al dreptcredincioşilor i-ar zbura pe aceşti detractori de pe schela pe care s-au căţărat fără nici o cădere. Dacă minoritatea are drepturi, majoritatea îşi are, de asemenea, drepturile ei…


Pr. Gheorghe CALCIU


La Dunăre, cu Marcel Petrişor, în septembrie 2006
(foto: Lucian D. Popescu)


Precizare: Acest text al Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost publicat şi ca prefaţă a volumului co­­lectiv Romfest 2000 (“Romfest-ul Marelui Jubi-leu”)*. În contextul res­pec­tiv, el se încheia cu următoarea profesiune de credinţă (p. 9):
“… Majoritatea în ţara românească o deţine, cu un procent zdrobitor, Biserica Ortodoxă Română. ROMFEST 2000 susţine cu hotărâre şi curaj încreştinarea legis­latorilor ţării, moralizarea Justiţiei, primenirea duhovnicească şi întoarcerea la pietatea de dinainte a acestui neam, care a dat sfinţi, şi martiri, şi ctitori de biserici, şi susţinători ai locurilor sfinte din Israel şi din Muntele Athos, şi apărători ai creştinătăţii – funcţie care a revenit domnitorilor români după căderea Constantinopolului, şi învăţători ai credinţei, de la ierarhi şi până la simplii monahi, lumini ale neamului românesc binecuvântat de Dumnezeu cu părinţi duhovniceşti, dar şi cu pedepse pentru rătăcire, căci Dumnezeu îi mustră pe cei pe care îi iubeşte.
Sunt încredinţat că participanţii la ROMFEST 2000 susţin aces­te adevăruri şi această poziţie preconizată a Bisericii, neclintiţi în nădejdea unui viitor românesc demn de toate jertfele istoriei noastre. Dumnezeu va rupe zăgazurile care împiedică împlinirea datoriei Bisericii trasate de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt; El va netezi calea mersului spre această împlinire, va ridica punţi peste obstacole, îi va întări cu harul Său pe ierarhii noştri, va lega limbile care blestemă şi va spulbera cu suflarea gurii Sale adunarea celor păcătoşi, revărsând binecuvântarea Sa peste locuri şi peste oameni, peste instituţii şi peste lăcaşurile Duhului, sfinţind poporul acesta, care de multă vreme aşteap­tă să audă glasul păstorilor săi nesmintiţi şi să refacă sacralitatea de altă­dată a sufletului şi a pământului românesc”.

* Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Aso­ciaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti-Sibiu, 2000, pp. 7-9. Volumul conţine, în mare parte, lucrările celei de-a VII-a ediţii Romfest, care avea să fie şi ultima. (Romfest-ul, forum bienal de spiritualitate şi cultură panro­mânească, a luat naştere în sânul Exilului românesc de pe continentul american – Statele Unite şi Canada – prin strădania câtorva vechi luptători anticomunişti. Părintele Gheorghe Calciu a fost ales încă de la început ca Preşedinte de Onoare al Comite­tului Internaţional. Primele 5 ediţii s-au desfăşurat la Cleveland [1988], Washington D. C. [1990], Hamilton [1992], Los Angeles [1994], Princeton [1996]. Din 1990, Romfest-ul s-a bucurat şi de tot mai numeroşi participanţi din Ţară. În 1998 el a fost strămutat “acasă”, prima gazdă fiind Bucureştiul, iar a doua Sibiul.)

10 comentarii:

La 14/9/08 5:37 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Cuvîntul părintelui Gheorghe Calciu este copleşitor, ca întotdeauna. Dar să nu ne facem iluzii. Ierarhia ortodoxă de astăzi, departe de a urmări "cu stăruinţă şi sfinţenie purificarea scenei politice", nu urmăreşte nici măcar sfinţenia Bisericii. Spre deosebire de ierarhia de dinainte de '90, care a permis demolarea bisericilor fără un gest de protest, ierarhia de astăzi (cu excepţia ÎPS Bartolomeu Anania) permite demolarea naţiunii şi a credinţei ortodoxe înseşi. Situaţia este cu atît mai gravă cu cît nu mai avem printre noi oameni precum părintele Calciu.

 
La 14/9/08 8:12 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Părintele Calciu obişnuia să spună: "Ierarhii trec, Biserica rămîne". Sigur că aşa este, numai că ierarhii aceştia trecători pot lăsa urme adînci în trupul Bisericii, iar o dată cu ei trec şi generaţii de credincioşi în amărăciune, neîncredere şi chiar sminteală.
Că ieri unii au fost slabi sub teroare, pretîndu-se la lucruri nedemne de un ierarh şi chiar de un creştin oarecare, este mai de înţeles şi mai de iertat decît faptul că astăzi, fără să mai fie terorizaţi de nimeni, mulţi ierarhi se poartă nedemn şi chiar iresponsabil, umbrind imaginea publică a Bisericii şi derutîndu-i chiar pe cei credincioşi. Sînt curios ce-ar fi spus şi cum ar fi reacţionat Părintele Calciu în cazurile Corneanu-Drincec. Ceva mă face să cred că ar fi fost capul "fundamentaliştilor" şi că şi-ar fi redescoperit rîvna protestatară a anilor 70. Căci dacă a fost la noi om mîncat de rîvna Bisericii lui Hristos, acela a fost cu precădere Părintele Calciu-Dumitreasa, a cărui legendă s-ar cuveni să străbată şi să însufleţească veacurile, la rînd cu cei mai de seamă mărturisitori ai Tradiţiei dreptmăritoare.

 
La 14/9/08 8:43 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Amin!

 
La 14/9/08 12:42 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Ca în fiecare an de Ziua Crucii, azi are loc comemorarea de la Aiud, a foştilor deţinuţi politici. Părintele Calciu era foarte legat sufleteşte de această zi şi de această comemorare anuală, cum sînt legaţi şi Mitropolitul Bartolomeu Anania (care a sfinţit monumentul ca biserică) sau Părintele Iustin Pârvu (din iniţiativa şi prin strădania căruia s-a făcut schit de veghe lîngă mausoleu). Să ne îndreptăm un gînd şi într-acolo!

 
La 14/9/08 2:14 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Vineri 12 septembrie,Parintele Iustin Parvu a slujit la Cluj Napoca Sf. Maslu la Biserica Clinicii de Oncologie. Dupa care s-a indreptat spre Aiud.Astazi a slujit Sf. Liturghie la Aiud.
C.N.

 
La 15/9/08 12:21 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Imi place cum incheie parintele. Ar trebui sa se propuna infiintarea unei Ligi pentru apararea drepturilor majoritatii.

 
La 16/9/08 9:10 a.m. , Anonymous dana c. a spus...

Mai postati texte de Parintele Calciu, daca sunt la fel de acruale !

 
La 16/9/08 9:28 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Dano, Dano, oi fi vrut sa spui "actuale"!

 
La 16/9/08 10:14 a.m. , Anonymous dana c. a spus...

Scuze, mai greseste omul !

 
La 16/9/08 11:28 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu, n-a vrut sa spuna actuale, ci factuale.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire