joi, septembrie 25, 2008

ÎMPOTRIVA TEOLOGIEI DE DEBARA

Textele de mai jos, semnate de d-nii Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, cred că au o importanţă aparte şi că ar merita o cît mai largă difuzare. Le supun şi atenţiei frecventatorilor acestui blog, sperînd că vor da prilej unor dezbateri responsabile şi construc-tive, în împreună-căutarea “rostului” pierdut. (R. C.)





GÂNDURI DESPRE
ORTODOXUL ROMÂN, ASTĂZI, ÎN LUME:
ÎMPOTRIVA TEOLOGIEI DE DEBARA


1. Naţionalism şi patriotism

Recent, revistele Dilema veche (nr. 239/11 septembrie 2008) şi 22 (Alt 22, Nr. 260/16-22 septembrie 2008) au pus în discuţie naţio-nalismul şi patriotismul încercând o redefinire a primului în termenii celui de-al doilea, şi o redefinire a celui de-al doilea în termenii unui proiect politic civilizator european. Salvele de deschidere ale celor două grupaje de articole sunt trase de Andrei Cornea, care scrie despre identitatea naţională ca despre o “Preocupare toxică”, şi de Alina Mungiu, care mărturiseşte că naţionalismul o “plictiseşte din ce în ce mai tare” şi de aceea preferă să scrie despre “Patriotismul ca problemă”.
Trecând peste sastiseala pe care mi-o cauzează intelectualii plictisiţi (de naţionalism), trebuie să rezum poziţiile celor doi după cum urmează. Pentru Alina Mungiu, o patrie e “un proiect colectiv de devenire”. Există însă, desigur, proiecte de devenire bune şi proiecte de devenire rele. Alina Mungiu nu are “decât simpatie” pentru orice proiect “de a completa civilizarea şi europenizarea României”. Datorită acestei definiţii, care ocoleşte cu grijă orice determinare istoric-organică a proiectului civilizator şi subiectului civilizat, Alina Mungiu poate să declare: “Patria mea nu e România, deşi este şi asta, intens, având atâtea de terminat la ea, în primul rând statul de drept, prag fundamental niciodată trecut de-a binelea. Patria mea e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana, în care regăsesc acelaşi proiect care are încă nevoie de noi. (...) Am studenţi thailandezi, şi latino-americani, şi africani, cu care lucrez foarte bine, dar cu ai mei am în comun ceva mai mult, lucrul din care emană adevărata esenţă a patriotismului, o problemă comună. Când asta nu mai este, patrio-tismul se stinge, cum vezi în unele ţări occidentale. Din fericire, simt că mai avem asigurate generaţii întregi de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism”.
Aşadar, pentru Alina Mungiu, patriotismul nu mai e nici măcar acea devoţiune faţă de religia civilă, acea pietas romană faţă de strămoşi şi instituţiile prin care perpetuăm memoria lor. Cu alte cuvinte, patriotismul şi-a pierdut şi sensul de iubire faţă de ţara/provincia natală, ba chiar şi caracterul de esenţialism constituţional, ca să zic aşa, pentru a deveni o simplă agendă de lucru. Patriotismul e o listă de cumpărături prinsă, cu un magnet, pe frigiderul plin cu bunătăţi al utopiei. După ce ai cumpărat sau rezolvat tot de pe listă, te poţi în-chide în frigiderul postistoric pentru a muri – sau criogena – înfulecând cele agonisite în conformitate cu lista. Rostul patriotismului ca problemă e deci de a se autosuprima (dialectic) rezolvând toate problemele.
Conform Alinei Mungiu, Occidentul şi-a terminat problemele, e în utopie, poate deci să moară sau să doarmă liniştit. Dar oare de ce nu şi-ar descoperi Occidentul o nouă, patriotică agendă de lucru în renaşterea spiritului patriotic? Poate că Occidentul ar putea renaşte dacă ar putea avea loc o dezbatere onestă – deschisă, fără inhibiţiile induse de corectitudinea politică şi de prejudecăţile antinaţionale şi antipatriarhale implicite proiectului UEuropean de astăzi – despre adevăratele cauze ale morţii patriotismului occidental.
În condiţiile în care această dezbatere nu are loc, şi în care România e continuu injectată cu tranchilizante ideologice UEuropene, nu-mi rămâne decât să mă întreb dacă activitatea Alinei Mungiu nu va duce la “moartea” patriotismului românesc anterior celor câtorva generaţii prevăzute de ea. Pentru că, dacă patriotismul e dependent de recunoaşterea unei probleme, şi recunoaşterea unei probleme e dependentă de cineva care să aibă curajul de a striga că împăratul e gol, cine ne garantează că, în climatul de conformism generalizat şi de mimetism nevertebrat care domneşte astăzi în România, va mai fi cineva dispus, peste încă o generaţie, să-şi rişte “poziţia” pentru a atrage atenţia asupra unor probleme (afară de stângiştii cu program, a căror “problemă” e “rasismul” sau “intoleranţa” României pro-funde). Fără probleme, şi brave new world e prin definiţie fără probleme, no patriotism. Situaţia e implicită actualei poziţii a Alinei Mungiu, care e dedicată ducerii la îndeplinire a unui “proiect de lucru” civilizator în România; nu e deci un proiect civilizaţional românesc, ci doar în România, e o franciză pentru care România nu furnizează nimic altceva decât materia primă şi încăpăţânarea concretului de a nu funcţiona mecanic. Conform actualului proiect civilizator dus la îndeplinire de “elitele” noastre, România nu are a furniza acestui patriotism un ţel al ei. România are a se civiliza şi a adopta modelul civilizaţiei occidentale. România nu are a se creştina, de exemplu, sau a se regăsi, a afla cine este.
Nu, pentru că aceste preocupări sunt “toxice”, ne previne Andrei Cornea, care ne oferă şi o analogie fiziologică a acestei maladii naţionaliste: “Este particularitatea organismelor sănătoase să nu fie conştiente de sine. Piciorul sănătos umblă, dar nu ştie că umblă, la fel şi inima sau plămânii. Cel care e conştient că respiră, de fapt gâfâie, iar cel care ştie că umblă, şchioapătă”. Mă întreb dacă Andrei Cornea ştie că scrie. Sau ce scrie. Probabil că nu, de vreme ce continuă: “Unii cred că gândirea face excepţie: a gândi cu conştiinţa de sine ar fi suprema gândire. Nu ştiu în ce măsură e aşa, dar e limpede că cel puţin marile creaţii ale spiritului apar mai degrabă fără ca autorii lor să ştie bine în ce fel”.
Interesant mi se pare în acest pasaj faptul că Andrei Cornea combate teoria “romantică” – sau “contrailuministă” ar numi-o probabil domnia-sa, pe urmele lui Isaiah Berlin – a naţionalismului în numele teoriei romantice a geniului. Pentru că, dacă-i întrebai pe Vergilius, pe Dante sau pe Boileau ce şi cum în chestiunea ierarhiilor estetice şi regulilor artei, ar fi ştiut să-ţi răspundă. Doar geniul romantic ar fi tăcut în faţa întrebărilor mundane, pentru a se lansa inspirat în torente muzicale sau despletiri lirice. Acolo unde Alina Mungiu ne propune, cu patriotism de simpozion, o agendă de lucru şi o mapă, Andrei Cornea ne îmbie relaxant cu geniul pur, cu idiotul de geniu, care tace în faţa măreţiei propriei creaţii.
După părerea mea, există două slăbiciuni esenţiale ale analogiei lui Andrei Cornea. Prima e că, din moment ce specific geniului autentic e să nu poţi defini ce anume te ia în stăpânire, atunci specific naţionalismului autentic ar fi supunerea necondiţionată unui principiu, unei esenţe superioare căreia noi îi suntem doar portavoce mesianică. Un naţionalism inspirat iliterat e cel mai puternic dintre toate şi vocea dezîntrupată radiofonic a lui Hitler ar fi exemplul cel mai bun pentru acest tip de naţionalism mesmeric, pe care, nu am nici o îndoială, Andrei Cornea îl detestă la fel de mult ca şi mine.
În al doilea rând, dacă e adevărat că poetul, sau creatorul în general, nu ştie cum face ceea ce face, dacă e adevărat că e inspirat, nu e mai puţin adevărat că se întreabă mereu dacă va mai fi inspirat, dacă e cu adevărat bun în ceea ce face. De aceea, după cum ne-o dovedeşte istoria, arta merge, atât de des, mână în mână cu orgoliul şi chiar cu paranoia. Pentru că în dosul siguranţei de sine în momentele creaţiei se ascunde veşnica interogaţie asupra propriei identităţi creatoare: e binecuvântare, e blestem, e cruce, e talant, e bine, e rău (să fii poet, filosof, compozitor, regizor, român, paraguayan)? Uneori, această torturată interogaţie sfârşeşte cu un glonte tras în cerul gurii. În cazul analogiei fiziologice, trebuie spus că piciorul funcţionează fără să ştie, dar creierul ghidează piciorul şi dă direcţia. La urma urmelor, cine ar vrea să aibă conştiinţa de sine a propriului picior?
Există aşadar o îmbinare firească de ierarhii şi posibilităţi naturale care face ca nici o creaţie să nu fie doar a “spiritului”, după cum scrie Andrei Cornea, ci a persoanei, trup şi suflet. Orice creaţie e un act liber al unei persoane în lume. Persoană care e liberă pentru că e responsabilă. Şi de aceea explorarea propriei identităţi ar trebui înţeleasă ca interogaţie asupra propriilor responsabilităţi. Pentru că, lipsită de acest moment al dezbaterii oneste şi cuprinzătoare referitoare la propria identitate, responsabilitatea civilizării României devine o simplă sarcină-standard, un punct de pe o agendă de lucru stabilită în nicăieri şi dusă la îndeplinire de agenţi orbi, a căror singură identitate e latitudinea şi longitudinea unde-şi primesc instrucţiunile şi cecul.
De aceea, cred că rostul şi scopul dezbaterii asupra propriei identităţi e acela de a formula în termeni comprehensivi – nu doar strategic civilizaţionali, ci teologico-istorico-politici – un mod de a consolida şi susţine domeniul, natural, al vieţii social-politice româneşti ca domeniu al libertăţii. Şi acest lucru aduce în dezbatere chestiunea relaţiei dintre teologie şi politică.

2. Teologie şi politică

Relaţia dintre teologie şi politică e o chestiune mult prea vastă pentru a putea fi dezbătută în cadrele unui articol de mici dimensiuni şi restrânse ambiţii. Pentru a circumscrie discuţia încă din start arealului românesc, voi atrage atenţia asupra mizelor “cazului Corneanu”, moment semnificativ al dinamicii teologico-politice româneşti. “Cazul Corneanu” a fost, în principal, o confruntare între o tabără care judecă teologicul din punct de vedere politic şi o tabără care judecă teologicul din punct de vedere teologic. Prima tabără, ecumenică, argumenta pentru lipsa de relevanţă a canoanelor şi dogmelor bisericeşti în faţa imperativelor politice care ar impune unirea/împărtăşirea ortodocşilor cu catolicii sub autoritatea Papei de la Roma spre mai deplina noastră integrare europeană şi civilizare. A doua tabără, tradiţionalistă, susţinea că viaţa liturgică nu trebuie distorsionată de dragul criteriilor politice şi că nu trebuie să-i dăm cezarului ce-i al lui Dumnezeu. În esenţă, deci, tabăra tradiţionalistă, ca şi cu prilejul alegerii Patriarhului BOR, s-a opus unei imixtiuni a politicului în viaţa Bisericii.
Dar cred că tabăra tradiţionalistă poate fi pândită de un pericol, şi anume de acela al unui fel de monism ortodoxist. Şi îl numesc intenţionat “ortodoxist”. Pentru că, dacă ortodoxia e dreapta credinţă, şi dreapta credinţă include şi distincţia creat/necreat, fire/Creator, propriu ortodoxistului din lume e de a nu-şi asuma libertatea creaturală. Neasumând natura, neasumând politicul, de exemplu, ortodoxistul nu îşi asumă libertatea. Pentru că, în esenţă, acesta e rolul istoriei: e un timp al alegerii, al libertăţii şi deci al responsabilităţii. Cu cât suntem mai responsabili, cu atât suntem mai liberi. Monahul e liber şi pentru că duce cu el povara mântuirii sufletelor celor care se spovedesc la el. Are o familie mai largă şi o responsabilitate mai tăioasă decât cea a părinţilor naturali. Dar pentru ortodoxul din lume, poate din cauza deceniilor de comunism, legătura dintre ortodoxie şi libertate s-a subţiat. Am uitat că un ortodox din lume are două datorii: aceea de a fi ortodox şi aceea de a fi în lume, de a crede şi de a sluji. Libertatea nu e manifestată doar în propria cămară, la lumina candelei. Libertatea, atunci când eşti în lume, se manifestă trăind în Hristos în cadrul instituţiilor – statul, familia, neamul – lăsate de Dumnezeu pentru existenţa noastră în ordinea firii. Aceste instituţii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ele nu mântuiesc, dar fără ele nu putem supravieţui pentru a trăi duhovniceşte. Ele sunt cadrul vieţii fireşti în care putem căuta viaţa suprafirească.
Şi din această perspectivă, a asumării firii ca exerciţiu al libertăţii, trebuie să privim şi domeniul vieţii politice la noi. Există o tendinţă de a demoniza nu doar clasa politică actuală, ceea ce nu e poate decât o uşoară exagerare, ci viaţa politică în sine, politicul ca atare. Pentru a da un exemplu concret, mă voi referi la comentariul unui nevăzut prieten ortodox de pe forumul blogului lui Claudiu Târziu:
“De fapt, eu chiar nu mai aştept nici un model din politica noastră, şi nici din a altora. Părintele Amfilohie spunea, şi spune şi acum, că noi nu mai aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs «salvator», fie el şi conservator (adaug eu). Pur şi simplu e periculos să ai aşteptări din zona politicii, în aceste zile, când se practică deghizajul perfect. Ne iluzionăm dacă credem că mai poate fi un personaj care să reprezinte în mod autentic, nefăţarnic, valorile reale. Cam asta spunea părintele Amfilohie, şi cam asta cred şi eu. Ba, mai cred că (alături de un părinte ca Serafim Rose) Antihrist nu va fi un Obama perfect, adică un stângist, ci cred că va reuşi să fie cumva deasupra acestui clivaj dreapta- stânga, modernitate-tradiţie. El va oferi un surogat de tradiţie, însă un surogat extrem de convingător. El nu va veni doar cu idei multiculturale, nu, ar fi prea simplu. Va fi o copie a lui Hristos şi o întruchipare a tuturor iluzionismelor noastre, fie de dreapta, fie de stânga”.
Sunt de acord că nu trebuie să aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs “salvator”. Dar paradoxul e că tocmai astfel de persoane au priză în lumea ortodoxă românească. Suntem antimilenarişti în teorie, dar milenarişti în practică, unde o mare parte a credincioşilor şi clericilor ortodocşi a votat, ani de zile, sedusă de retorica de extracţie apocaliptic-neoprotestantă a lui Corneliu Vadim Tudor. E adevărat că nu trebuie să aşteptăm personalităţi salvatoare pentru că nu ne putem lăsa “salvaţi”. Dumnezeu ne aşteaptă să lucrăm împreună cu El pentru mântuirea noastră. A crede în personalităţi salvatoare înseamnă a abdica de la datoria noastră de a lucra noi înşine la propria noastră mântuire.
Ortodocşii nu ar trebui să vrea să se mântuiască prin politică, aşa cum vor, de exemplu, stângiştii sau dreapta liberală, care imanentizează eshatonul în statul comunist sau în capitalismul-multicultural. Dar ne trebuie oameni politici ortodocşi realişti, care să nu dispreţuiască omul obişnuit, provincialul, ne-integratul UE. Nu trebuie să aşteptăm personalităţi politice “salvatoare”. Dar trebuie să căutăm persoanele care ne pot responsabiliza politic. Realismul ortodox, în politică şi religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgirilor. Realismul se opune şi optimismului deşănţat, şi pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor şi duşmanii Ortodoxiei: facem din Ortodoxie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei, pe care o abandonăm diavolului, şi ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credinţa şi cu “biserica interioară”. Cu un fel de “purgatoriu” de debara în care, nici în mănăstire, nici în lume, stăm şi aşteptăm să ne curăţăm de păcate luptând... selectiv.
A aştepta să ne mântuim politic înseamnă a trata politicul ca pe o religie. Ceea ce e o eroare fatală. Dar a nu trata domeniul politic ca pe un domeniu de manifestare firească a oricărui creştin e o altă eroare. Creatura e distinctă de Creator, dar Creatorul ţine creatura. Politicul e distinct de religios, dar religiosul trebuie să ţină politicul. Creştinii trebuie să facă politică, să articuleze, aici sunt de acord cu Alina Mungiu, un proiect politic al cărui scop să fie nu mântuirea noastră, ci libertatea Bisericii, înţeleasă în sens de comunitate a tuturor creştinilor, trecuţi, prezenţi şi viitori. De aceea, libertatea Bisericii înseamnă şi libertatea transmiterii tradiţiei şi instrumentelor de înţelegere a tradiţiei (prin şcoală, viaţă culturală, politică etc.). Nu trebuie să politizăm Biserica. Ci doar să păşim creştineşte în cetate. Dar pentru asta trebuie să înţelegem cine suntem şi unde stăm. Comunismul nu ne-a înstrăinat de Occident de vreme ce a fost produs de Occident şi impus în România cu acordul occidentalilor, care şi acum continuă să nu-şi onoreze obligaţia morală de a recunoaşte că au greşit deja şi că nu mai au dreptul de a ne supune unor noi procese de “reeducare”, democratică de data aceasta. Comunismul ne-a “occidentalizat”, ne-a industrializat, ne-a asfaltat, ne-a electrificat, ne-a modernizat, ne-a proletarizat. Comunismul a făcut, din ţărani, dezrădăcinaţi de uzină. Comunismul a făcut un Bucureşti nord-coreean şi din Iaşi, oraş boieresc universitar, oraş demiproletar. Teza înstrăinării noastre comuniste de Apus, a dublei noastre înstrăinări (cum o numeşte Teodor Baconsky, gândindu-se la ce a mai rămas din democraţia occidentală şi din Biserica Romano-Catolică), e falsă. Noi nu am fost înstrăinaţi de Occident. Am fost masacraţi pentru a fi occidentalizaţi mai uşor. Atunci şi acum.
În timpul comunismului, elitele istorice, aristocraţia şi ţărănimea creştină au fost lichidate. În vremea “tranziţiei”, s-a vegheat ca nu cumva elitele ortodoxe(-naţionale) să reînflorească. Şi asta pentru că “laicismul democratic” – sub a cărui domnie se află România acum, în UE – e o continuare nu cosmetizata, ci amplificată, “ecologist”, “multiculturalist”, “antirasist”, “feminist”, a ateismului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. Naţionalismul, expresie culturală a creştinismului, e contestat din punctul de vedere al unei teologii spiritualiste, a dezrădăcinarii. Creştinismul, loc de întâlnire cu Dumnezeu, e luat sub protecţia Comisiei Monumentelor Istorice şi muzeificat cultural. Creştinismul nostru e învinuit de prea multă istorie. Istoria noastră e învinuită de prea mult creştinism. Ortodoxia trebuie să stea sub obrocul funcţiei ei politice, de condiţionare sufletească întru obedienţă a cetăţenilor. Politica noastră trebuie să stea sub semnul funcţiei ei anticreştine. Trupul, rădăcinile sunt contestate în numele globalismului. Sufletul e reconvertit în funcţie a trupului. Şi tot aşa.
Initiaţivele oficial-instituţionale au mers mai ales pe contransens cu Ortodoxia şi au avut ca scop mai ales decapitarea corpului social creştin. Cine articulează păsurile creştinului de rând în faţa stăpânirii? Rugăciunea i le articulează în faţa lui Dumnezeu. Dar în faţa veacului, cine? Suntem, din cauza Europei şi a nevredniciei noastre creştine şi nu doar civilizaţionale, acefali cultural-politic. Avem o elită ventrilocă, vorbind cu glasul nimănui. Da, trebuie să fim articulaţi şi să ne facem tuturor toate, chiar şi gramaticii grămătici, pentru slava lui Hristos. Dar nu se pot face tuturor toate decât cei care sunt liberi pentru că sunt robi lui Dumnezeu.
Problema mea e mai puţin cu oamenii care nu înţeleg unde trebuie să pună virgula, sau cum ne poate folosi, în context românesc, pentru legitimarea unei autentice forţe politice de regenerare a României, “discursul” Palin. Gâlceava mea principală e cu acei care înţeleg şi unde se pune virgula, şi la ce bun Palin, şi Cine e Adevărul, şi care nu fac nimic altceva decât să se împotrivească esoteric “divulgării” acestor “secrete”. Nu pot să-i cer ţăranului să fie elită. Dar pot să-i cer elitei să fie creştină dacă pretinde că îl reprezintă pe românul creştin (cel puţin pentru că acesta plăteşte impozitele din care provine venitul elitei). “Fundamentalistul” agramat îşi trădează vocaţia mai puţin decât “elita” gnostică. Şi ce au în comun fundamentalistul agramat care caută să sară peste propria umbră şi elita gnostică e trufia. Care nu se “rezolvă” cultural, ci creştin. Dacă elita şi-ar înţelege locul şi rostul, am avea creştini articulaţi care ar putea să ocrotească şi să ajute să înflorească pe creştinii articulaţi doar duhovniceşte. Aşa, rămânem cu o armată de ologi. Elita noastră nu e doar elita chiorilor în ţara orbilor, ci elita chiorilor care se străduiesc să-i orbească pe toţi.
Şi ne orbesc vorbindu-ne de “umanismul creştin” opus umanismului ateu şi reacţionarilor “fundamentalişti”. Dar umanismul creştin e în cel mai bun caz un pleonasm şi în cel mai rău un impuls spre secularizare, din moment ce nu e decât dublarea componentei umane în dinamica vieţii creştine, care e urmarea lui Dumnezeu, Care S-a făcut om. Umanismul creştin vrea parcă, prin denumirea sa, să umanizeze creştinismul, de parcă creştinismul nu ar fi deja calea de a restaura firea umană făcându-ne dumnezei după har. Cred că ceea ce avem de făcut acum aşadar este de a-l responsabiliza teologico-politic pe românul creştin ortodox, pentru că fără această responsabilizare el nu va putea fi liber. Aşa cum Dumnezeu s-a înomenit, trebuie şi noi să ne asumăm propria noastră umanitate, nu pentru a rămâne în ea, ci pentru a fi siguri că nimic nu ne poate trage înapoi din drumul nostru spre viaţa veşnică, pentru a o trage pe toată după noi.

3. Unde apare Vlahuţă

Şi aici “păşunismul” îşi are valoarea lui, pentru că ne reaminteşte ce înseamnă firea – căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. “Păşunismul” ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumnezeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană.
Mai întâi o observaţie preliminară. Lumea s-a schimbat mai mult în ultimele două sute de ani decât cei 1800 scurşi de la naşterea Mântuitorului şi până la 1800. Am intrat, în ultimele două sute de ani, sub zodia mecanicului, a timpului mecanic, a spaţiului mecanic, a “maşinilor de locuit”, a semafoarelor, maşinilor, muncii în serie. Împreună cu redefinirea coordonatelor noastre existenţiale, a redefinirii habitatului nostru natural, care a devenit tot mai artificial, tot mai man made, se încearcă şi o redefinire a omului. După ce omul a “făcut” o lume nouă, din plastic, în China, încearcă acum să facă şi un om nou care să populeze această lume nouă. Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu. Definită de Norman O. Brown, un guru intelectual al noii stângi, clasicist educat la Oxford de Isaiah Berlin, sarcina elitelor actuale ar fi: The endless task: to achieve the impossible, to find a male female (vaginal father) or a female male (phallic mother). It is to square the circle; the desire and pursuit of the whole in the form of dual unity or the combined object; the satanic hermaphroditism of Antichrist.
Important în acest context este să remarcăm că, în epoca noastră, asaltul împotriva lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de un atac împotriva firii, lucru care premodernilor le era imposibil în afara unor laboratoare izolate. Având la dispoziţie mijloacele tehnicii moderne şi ale ingineriei sociale, noii “umanişti” nu mai vor doar ca omul natural să uite de Dumnezeu, ci şi ca omul natural să nu mai existe, ca omul în care s-a întrupat Dumnezeu să nu mai existe. Nu e vorba doar să uităm cine ne-a făcut şi de ce. Ci chiar să trecem la autofabricarea noastră în serie astfel încât duhul lui Dumnezeu nici să nu mai aibă în cine să sălăşluiască. Elitele acestei lumi sunt un fel de “hoţi de cadavre”: le fură ca să le dea o viaţă artificială care ar preveni învierea. Creştinul trebuie deci astăzi să salveze şi “păgânul” din el care trebuie mântuit.
Iisus Hristos a binecuvântat unirea dintre un bărbat şi o femeie, ne-a lăsat Sf. Maslu ca să ne însănătoşim trupeşte, ne-a lăsat Spovedania pentru ca să ne vindecăm sufleteşte, a binecuvântat copiii, a predicat pe margine de lanuri, a fost, orice ar spune unii teologi ortodocşi de închiriat, un “Iisus prin grâu” şi a folosit mereu un limbaj legat de viaţa firească. Acum, e adevărat că nu viaţa agrară mântuieşte. Poţi să te mântuieşti la bloc şi poţi să te pierzi la mănăstire. Dar, atât timp cât doar Dumnezeu ştie cine e mântuit şi cine nu, datoria noastră e de a căuta un “loc bun” de mănăstire sufletească. Şi viaţa în ordinea firii, căzute desigur, dar a firii, ne dă mai multă libertate interioară decât viaţa în lumea sintetică a omului autoclonat. Credinţa descoperită de cei din închisori e credinţa celor suferinzi şi credinţa celor scoşi în afara lumii civilizate. Credinţa celor aflaţi pe exteriorul lumii ca o roată dinţată în care locuim. Proiectul teologico-politic al lumii actuale urmăreşte să absoarbă totul în imanent şi să creeze un Dumnezeu după chipul şi asemănarea omului fără Dumnezeu. Adică un prototip robotic multiplicat, ca o aporie, la infinit, fără destinaţie.
Rolul “păşunismului”, al lui Vlahuţă de exemplu, al tăiatului lemnelor, al creşterii de copii, al împletitului, al vieţii în ordine naturală, e să ne reamintească de noi înşine aşa cum suntem. Trăim într-un sistem menit a ne face să uităm de noi înşine fie vorbindu-ne mereu de noi înşine ca să ne modeleze, fie făcându-ne să evadăm din noi înşine în vis, drog, fantezie cinematografică, shopping spree/orgasm achizitor etc. Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale.
Nu trebuie să uităm, de exemplu, de pervertirea sufletească produsă, acum, de un sistem de şcolarizare prost, care, nemaînvăţându-l pe copil nimic despre tradiţie, uită să-l mai pregătească să fie smerit, să aibă conştiinţa propriului loc în istorie, a contextului care dă semnificaţie propriei vieţi. Nu e important doar ca elevii să aibă icoane în clasă, ci e important şi după ce manuale învaţă, după ce programă. Românii ortodocşi trebuie să lupte pentru a căpăta control asupra conţinutului şi calităţii programelor şcolare. Dezinteresul actual, punctat de indignări apocaliptice ocazionale, nu are eficienţa pe care ar avea-o monitorizarea continuă a realităţii învăţământului românesc de către asociaţii de părinţi ortodocşi. Nu e vorba de transformat şcolile în instituţii de îndoctrinare ortodoxă, ci de redarea demnităţii şi funcţiei specifice învăţământului: aceea de a educa copilul în spiritul valorilor clasice, de sensibilizare a lui la continuumul istoriei, la natura creaturală a omului. Nu în ultimul rând, şcoala trebuie să-l înveţe pe copil adevăratele definiţii ale cuvintelor şi înţelesuri ale lucrurilor, în condiţiile în care “elitele” lumii noastre practică un continuu bruiaj conceptual care redefineşte lumea redefinind instrumentele noastre de înţelegere a lumii. “Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate şi ajung ca moarte”, spunea Sfântul Nicolai Velimirovici.
De aceea e important, de exemplu, ce fel de elite avem. Actualele elite sunt semnele dependenţei noastre. Sunt elitele lipsei noastre de libertate, nu doar pentru că nu ne exprimă, ci pentru că sunt mandarinii sinteticului, elite tehnocratice, desprinse de sensul adânc al vieţii noastre şi cuplate la instrumentele funcţionării sistemului. Gardienii nu sunt elită. Nu sunt elite în ordine naturală, istoric-organică, sau elite în ordine supranaturală, religios-sfinţitoare, sunt elite în ordine sintetică. Sunt semnul dependenţei noastre de o ordine nefirească. Sunt semnul abdicării noastre de la propria libertate dăruită de Dumnezeu pentru a ne mântui.
Şi atât timp cât nu lucrăm şi politic, atât timp cât ne vom mulţumi să afurisim televizorul, sau politica, sau “lumea” în general, cu atât mai mult efect asupra noastră vor avea televizorul, politicienii corupţi şi lumea în general. Dacă nu ne asumăm propria noastră umanitate în numele lui Hristos, vom fi învinşi de demonii purtând masca propriei noastre firi. Decenţa nu mântuieşte. Dar poate fi semnul sub care creştinul să acţioneze politic. Pentru că, aşa cum creştinul ortodox nu are nevoie mereu de reasigurări profetic-inpirate că Dumnezeu e cu el, aşa cum nu trebuie să facă mereu minuni şi să vorbească în limbi, aşa nici implicarea noastră politică nu poate sta doar sub semnul sfinţeniei. Dar dacă a fi om normal astăzi a ajuns un lucru eroic, aceasta e şi vina creştinilor care au refuzat eroismul asumării întru Hristos a firii. Poate că “păşunismul” zahariseşte credinţa. Dar credinţa noastră laşă prea a amărât România de azi.

Mircea PLATON
Columbus, Ohio
23 septembrie 2008


Acest text a fost postat iniţial pe blogul d-lui Claudiu Târziu, unde între timp s-au acumulat şi cîteva interesante comentarii (cel reprodus mai jos, al d-lui Ovidiu Hurduzeu, fiind cel mai substanţial dintre ele).


DE LA “PRAGMATISMUL POLITIC”
LA REALISMUL ORTODOX



Nu ştiu ce “discurs” aş putea folosi ca să atrag atenţia asupra IMPORTANŢEI acestui eseu pentru înţelegerea corectă a rolului care-i revine intelectualului ortodox în lumea de astăzi. Mă refer la “intelectual” în sensul de creştin ortodox activând în spaţiul public laicizat (cultural, politic etc.), o persoană care mărturiseşte Adevărul prin cuvântul scris şi rostit. Sunt conştient că unii neagă chiar existenţa unui intelectual ortodox, reducând astfel Ortodoxia, cum bine spune Mircea Platon, la monism ortodoxist (teologie pură, asistenţă duhovnicească etc.). Pentru intelighentia secularizată, intelectualul ortodox este un “fundamentalist”, un loser care nu poate ţine pasul cu “progresul”. Pentru ortodoxul “pur”, intelectualul ce se situează de partea Adevărului nu este destul de “smerit”, destul de “iubitor”, nu se “jertfeşte” îndeajuns.
Rolul duhovnicului este să ne întărească în credinţă, să se roage pentru noi, să ne îndrepte pe calea credinţei, dar nicidecum să GÂNDEASCĂ LUMEA ÎN LOCUL NOSTRU. Dau fuga la Părintele Iustin Pârvu să mă spovedesc, să-mi încarc “bateriile” cu energie spirituală, să ascult un sfat duhovnicesc. Nu sunt însă deloc sigur că marele nostru duhovnic mă ajută să înteleg cum poate “precedentul” Sarah Palin să ajute la legitimarea unei vieţi politice normale la noi. Asta mi-o spune Mircea Platon.
Departe de mine gândul de a pune semnul de egalitate între duhovnicii noştri şi intelectualii ortodocşi. Vreau doar să subliniez că în lumea de astăzi, aflată pe drumul sinuciderii fizice şi spirituale, a-l responsabiliza teologic-politic pe creştinul ortodox este o necesitate vitală. Fiecare din noi are locul lui în Biserica lui Hristos, şi fiecare luptă, după puterile lui, cu “instrumentele” (darurile) specifice care i le-a dat Dumnezeu. Şi luptă nu numai pentru mântuirea sa, ci şi pentru mântuirea aproapelui său. Aşa cum monahul duce “povara mânturii sufletelor celor care se spovedesc”, tot aşa intelectualul ortodox – în cazul acesta Mircea Platon – are responsabilitatea de a depune mărturie în faţa fraţilor lui întru credinţă despre grozăviile pe care le-a văzut şi trăit în mod concret în Brave New World.
Ca să fii sclav fericit trebuie să ai banderola neagră pe ochi şi căluşul în gură, aşa încât să-ţi rămână descoperite doar urechile prin care, zi şi noapte, să fii îndoctrinat cu proiectele civilizatoare ale Alinei Mungiu. Mircea Platon încearcă să-l ajute pe românul ortodox să-şi smulgă de pe ochi banderola, încearcă să-l facă să vorbească LIBER. Nu-i acesta un gest la fel de “eficient” (în ordine culturală) ca şi un sfat dat de Părintele Arsenie Papacioc (pe plan duhovnicesc)? Tot Duhul Sfânt lucrează, doar că lucrează în două maniere diferite.
Mircea Platon le reaminteşte românilor legătura indisolubilă dintre Ortodoxie şi libertate, dintre Ortodoxie şi OMUL VIU, autonom şi responsabil (autonom nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de iluziile veacului acestuia). Epoca personalităţilor salvatoare a trecut (dacă a existat vreodată o asemenea epocă), nimeni în afara lui Hristos nu ne va salva. Iată de ce acum avem datoria ca fiecare dintre noi să devenim un “eveniment” întru Hristos în familia noastră, în cartierul nostru, în ţara noastră. Fiecare trebuie să devină o “personalitate salvatoare” pentru vecinul său. Să devenim un “eveniment” după modelul Evenimentului încarnat în istorie.
Şi cum am putea deveni oare “evenimente” în sfera publică, de exemplu? Nu prin negarea unor aspecte ale creaţiei – şi sfera politică este unul dintre aceste aspecte –, ci prin situarea politicului în perspectivă şi în relaţie cu Adevărul încarnat. Dumnezeu nu ne separă de realitate, ci ne “aruncă” în mijlocul ei – dar realitatea adevărată nu este realitatea Alinei Mungiu, ci este realitatea VIE în care fiecare fapt trimite la o realitate mai profundă, deplin revelată doar în Iisus Hristos.
Eseul lui Mircea Platon ne îndeamnă să opunem “realismului politic” (numit şi “pragmatism politic”) realismul ortodox. Cu alte cuvinte, să opunem realismului “globalist”, bazat pe abstracţiuni, iluzii, fapte manipulate mediatic, conformism (adaptarea la timpuri) – acestui realism iluzionist al Omenirii abstracte, propovăduit de Alina Mungiu şi prietenii ei globalişti – să-i opunem deci realismul lui hic et nunc, al “vecinului” şi “vecinătăţii”, realismul care nu înţelege ce înseamnă Om cu majusculă. Realismul ortodox, ca parte a gândirii politice creştine, nu va salva Omenirea, ci ne va ajuta să redevenim vecini. Dar nu putem să redevenim vecini, nu vom reuşi să ne manifestăm ca “evenimente” unul pentru celălalt, atâta timp cât nu CONSERVĂM (unde a supravieţuit) şi nu RECREEM (unde a dispărut) PROXIMITATEA, condiţiile ei materiale şi spirituale. Iar acesta este deja un proiect politic.
Elitele dezîntrupate nu mai sunt vecini pentru nimeni; iar Mircea Platon şi alţii ca el li se împotrivesc pe motiv că elitele, prin diversele lor inginerii, fac tot mai problematice – ca să nu spun imposibile – relaţiile de vecinătate dintre oameni. (“Elitele” nu ar avea putere fără imensele “mijloace” de care dispun, dar relaţia dintre “elite” şi “mijloacele” tehnice este deja o altă poveste...)


Ovidiu HURDUZEU

24 septembrie 2008

19 comentarii:

La 26/9/08 8:58 a.m. , Anonymous Anonymus a spus...

Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu mi se par redutabili, atat la simplu, cat si la dublu. Ei sunt in scris ceea ce erau pe vremuri Nastase si Tiriac in tenis. Poate de data asta luam si noi vreo Cupa Davis...
Un gand nu-mi da pace: ar fi fost mult mai firesc ca pe unul sa-l cheme Ovidiu Platon, iar pe celalalt Mircea Hurduzeu... Dar vorba romanului: "Merge si asa!".

 
La 26/9/08 9:04 a.m. , Anonymous constantin (cel mic) a spus...

N-o fi buna "teologia de debara", dar aveti grija sa n-o prefaceti in "teologia strazii". Ca atunci raul de pe urma ar putea fi mai mare decat cel dintai.

 
La 26/9/08 9:16 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Între "cadavrul din debara" şi "omul viu de pe stradă" să fie atît de greu de ales? Iar dacă teologia nu răspunde vieţii, credeţi că este ea plăcută lui Dumnezeu cel Viu? Vorba lui Nae Ionescu (aruncîndu-şi ochii pe fereastră, în timp ce ţinea o prelegere de metafizică): "Dvs. nu vă place strada?"...

 
La 26/9/08 11:24 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Este curios cum fundamentalistul ortodox s-a aliat cu fundamentalistul secular. Astfel, amîndoi păzesc strada, unul de la fereastra Bisericii, celălalt de la cea a bibliotecii pentru ca nu cumva Hristos să îndrăznească să treacă pe-acolo. Poate pentru că unul îl confundă pe Hristos cu Marele Inchizitor iar celalălalt cu Marele Anonim? Sau, altfel spus, pentru că Marele Închizător al unuia coincide cu Marele Deschizător al celuilalt?

 
La 26/9/08 12:06 p.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

De fapt, împotriva Hristosului cel viu s-au aliat nu doar pretinsul mistic ortodox (care crede că Hristos moare în secunda în care a fost scos din Sfîntul Potir) şi cu umanistul secular (care, văzînd în Hristos doar un agent civilizator, crede că, dimpotrivă, Hristos nu există decît în afara potirului), ci şi misticul gnostic care pretinde că preface litera textelor sacre în prezenţă divină în cadrul unei lecturi invocatoare asigurate de o „Tradiţie” paralelă şi potrivnică Tradiţiei Bisericii. Cine doreşte să vadă care sunt presupoziţiile unei hermeneutici gnostice se poate lămuri citind articolul Ancăi Manolescu, „Fundamentaliştii şi Textul” publicat în Dilema veche de săptămâna trecută.

 
La 26/9/08 1:23 p.m. , Anonymous Adrian a spus...

Cred ca ne pripim sa punem etichete si sa cream dihotomii, fratii mei dragi. Prea usor aruncam, chiar fratilor nostri, in fata stigmate pe care noi insine le refuzam, pe buna dreptate, cand li scuipa intre ochi intelighentia "umanista". Cred (sau sper) ca preopinentul meu (constantin cel mic) a dorit sa faca referire la limbajul golanesc, de mahala joasa, de maidan al unor pretinsi teologi sau predicatori, care nu atat se pogoara ei in strada, cat aduc strada in Biserica, nici mantuind pe oamenii cazuti si smintindu-i si pe cei care stau in picioare. Exista un gen de teribilism asa-zis postmodern, cu stravezii resorturi de oportunism si, Doamne, iarta-ma, frizand chiar patologicul uneori, care cred ca este singurul care ar merita incriminat.

Dincolo de asta, cred ca se exagereaza (si Dl. Platon, si Dl. Fedorovici, pe care ii iubesc deopotriva, fara sa-i cunosc personal, dar simtindu-i ca pe fratii mei autentici intru Hristos) cand se traseaza demarcatii nete intre noi, cei de aceeasi parte a baricadei. Fiecare are darul si chemarea sa, unii au talant, iar altii 5 sau 10, fiecare il inmulteste cat, cum si unde poate, nu toti putem si nu toti suntem chemati sa facem acelasi lucru si mai tare decat orice ma tem de dezbinarea aceea gratuita de care se temea Si Sf. Pavel vorbind catre corinteni. La un moment dat am senzatia (poate gresita) ca ne fura putin valul polemizarii si al placerii de scrie, a conceptualiza, a da replici inteligente si spumoase, fie ca este, fie ca nu este cazul si ca devine mai importanta teoretizarea si polemica decat faptuirea chiar a celor pe care le descriem. Inca o data, iertati-ma daca ma insel.

Cred ca viata duhovniceasca inseamna intr-adevar faptuire, lucarea poruncilor in lume, dar faptuire izvorata din harul rugaciunii, faptuire cu discernamant. Iar aceasta faptuire (Liturghia de dupa Liturghie) se intampla pentru fiecare la scara mica a vecinatatii si proximitatii, de care se si vorbeste aici. Foarte putini inteleg teoria fratilor Mircea si Ovidiu, de pilda, dar foarte multi se straduiesc sa o traiasca, tacit, la modul simplu, cotidian, "la firul ierbii". Pentru aceasta chiar nu le trebuie neaparat un model american si penticostal de tip Sarah Palin (care a devenit un inutil mar al discordiei, nu cred ca daca nu ne intelegem neaparat pe subiectul asta nu mai suntem deja de aceeasi parte si automat suntem numiti "ortodoxisti" si trimisi in "debara":) ), dar nici nu-i impiedica pe cei care pot face mai mult, la nivel de politica mare, sa zicem, sau la nivel de dezbatere academica sau de angajare masiva in social, in treburile Cetatii, sa faca mai mult. Fiecare dupa masura lui. In orice caz, daca pentru toti cei de aici, raportarea la Biserica si la Evanghelia lui Hristos este prioritara nu cred ca putem sa incepem din alta parte decat de la "a cauta MAI INTAI imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui", pentru ca toate celelalte sa ni se adauge. Or, nu cred ca trebuie atat de mult desconsiderati cei care incearca sa lucreze tocmai acolo unde ei cred ca este fundamentul si prioritatea zero, fara de care toate cele adaugate de noi se prabusesc, si anume pocainta, zidirea launtrica, formarea duhovniceasca. Stiu, multi casca a somn cand aud de acestea, dar, desi aventura intelectuala, civica sau politica (stiu, toate acestea pot fi una, de fapt) pare mai atragatoare, mai palpitanta si mai cu sare si piper, roadele vor arata, daca ea s-a facut pe o temelie solida sau intreg edificiul s-a surpat la primul vant mai tare.

De aceea, n-as minimaliza atat de tare cuvantul duhovnicilor nostri mari si mai ales al Sfintilor Parinti, mai noi sau mai vechi si n-as risca sa zeflemisesc insasi ideea de viata duhovniceasca personala, reducand-o la o spovedanie si la a cere un sfat formal unui Batran, dupa care noi ne facem ale noastre. As incepe de la rugaciune si de la a ne forma pe noi insine mai intai in "cugetul Parintilor", a duce o viata respectand MACAR poruncile mari, morale si luptand permanent cu patimile noastre. Fara aceasta, insesi actiunile noastre mai de anvergura, ideile, initiativele si teoriile noastre risca sa sufere de ceea ce Scriptura numeste "ravna fara discernamant". Or, discernamantul se dobandeste, precum stim, nu atat prin facultatile inteligentei, cat de la Duhul Sfant, asimilat pe caile amintite mai sus si pastrat intru trezvie.

Daca am incepe asadar sa ascultam de "cugetul Parintilor", am intelege si de ce asa-zisul LOR "pesimism apocaliptic" este de fapt REALISMUL adevarat la care noi inca nu avem acces, atata vreme cat ne ridicam deasupra lor cu mintea. Smerindu-ne, am intelege ca ei nu ne indeamna la pasivitate si resemnare, ci la o lucrare CU DREAPTA SOCTEALA. De la acesti Parinti nu luam doar niste sfaturi banale (pe care oricum nu le urmam), ci luam DUH si luam niste CRITERII ESENTIALE de judecare, de intelegere a duhului vremii, pe care ei, aflati mult mai sus decat noi, pe varf de munte duhovnicesc, pot sa le vada mult mai bine decat noi, cei impotmoliti printre cele de jos, care adesea incurcam cararile sau nu avem cum sa vedem daca, la un moment dat, mai este timp (si ROST) sa alegem o ruta ocolitoare sau trebuie sa alegem o ruta mai scurta, "de urgenta". Nu e productiv pentru insesi scopurile noastre sa ne facem voia noastra si sa-i lasam pe Parinti cu ale lor, iar noi sa ne vedem de ale noastre, separat. Faptul ca sunt ultimele vremi este o certitudine marturisita de TOTI marii Parinti contemporani, dar asta nu duce la pesimism, dar duce la o re-evaluare REALISTA a putintelor si prioritatilor si la evitarea (printre altele) a capcanelor naivitatii bine-intentionate.

Iertati-ma ca m-am lungit si eu. Va multumesc petru rabdare si intelegere!

 
La 26/9/08 2:40 p.m. , Anonymous Mircea Platon a spus...

Da, Adrian, corect, ai dreptate in nuantarile tale, dar nu am nimic impotriva sfintilor parinti si a vietii duhovnicesti, ci impotriva sfintilor parinti folositi ca tranchilizant si a "vietii duhovnicesti" folosite ca scuza pentru a nu "judeca", chiar atunci cand raul e evident si solutia, de bun-simt.
Cat despre "penticostala Palin", daca elitele noastre nu ne inteleg cand le vorbim pe limba "ortodoxa", nu trebuie sa le vorbim pe limba pe care o inteleg, ca sa le putem demonstra ce si cum?
Eu nu vreau sa-i las pe sfintii parinti la ale lor, ci sa-i aduc la ale noastre. Dar nici nu pot sa ma prefac ca traiesc in lumea in care traiau ei. Daca tinem atat de mult la ei ar trebui sa-i ducem cu noi in locurile pe unde pasim si traim noi. Sf. Parinti nu sunt ochelari de cal, instrumente de ignorat realitatea, ci sfinti in al caror duh trebuie/putem sa lucram realitatea. Nu propun ravna fara discernamant. Ci doar putina ravna realista. Azi. Nu am nimic impotriva celor care lucreaza in taina. Ci impotriva celor care nu vor sa lucram si "in strada".

 
La 26/9/08 4:15 p.m. , Anonymous Adrian a spus...

"Impotriva sfintilor parinti folositi ca tranchilizant si a "vietii duhovnicesti" folosite ca scuza pentru a nu "judeca", chiar atunci cand raul e evident si solutia, de bun-simt". "Sf. Parinti nu sunt ochelari de cal, instrumente de ignorat realitatea, ci sfinti in al caror duh trebuie/putem sa lucram realitatea".

Aici suntem perfect de acord si ducem aceeasi lupta. Cred, in acest caz, ca raspunsul dat "prietenului nevazut" in acest articol a tintit, de fapt, in alta parte. In orice caz, chiar si asa, nu as folosi termenii de "fundamentalist" sau "ortodoxist". Din pacate, exista o scoala "duhovniceasca" intreaga, in biserica noastra, a orbirii fata de realitate, pentru a lasa raul sa lucreze linistit, la adapostul "ascultarii" noastre.

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/25/ascultarea-pretextele-si-abuzurile-ei-parintele-savatie-pune-punctul-pe-i/

 
La 26/9/08 4:28 p.m. , Anonymous Adrian a spus...

In acelasi timp as accentua ca trebuie sa ave grija si sa evitam si riscul transformarii ortodoxiei intr-o ideologie sau a reducerii ei la dimensiunea militantista, "civila". Avem nevoie, clar, de un "laicat ortodox", dar nu de o "Armata Salvarii". Avem nevoie de un echilibru intre rugaciune si actiune, intre viata duhovniceasca si razboiul intru Cuvant. De asemenea, este foarte important sa nu ne epuizam munitiile in constructii virtuale si sa lucram efectiv in raport cu noi si cu aproapele nostru.

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/05/25/cuv-seraphim-rose-este-mai-tarziu-decat-credem-va-mai-supravietui-credinta-noastra/
"De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe pamînt si normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea lucrurilor adeseori neplacute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltata si prea cu capul în nori îsi are locul într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi cu zi si cu atît mai putin nu poate face nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu asperitatile ei; sa-i raspundem în primul rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd exemplele de isihasm si formele avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga.

De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa întindem o mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui. În ziua de astazi, orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma într-o societate care se auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari ortodoxe: frumusetea bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre, pîna si puritatea doctrinei noastre. Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu ceilalti. O ortodoxie care este vie prin însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti - deci nu este nevoie sa se înfiinteze un „departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul adevaratului crestinism se transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram pentru noi însine si ne mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii - exact în acest stadiu se afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara multi tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg la biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la biserica si, daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este suficient sa spui ca merg la biserica. (…)

Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne potrivim dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu sîntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume; nu se poata sa nu se simta el însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De aceea, sa nu ne temem ca am putea fi considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa practicam în continuare iubirea si iertarea crestine, pe care lumea nu le va întelege niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar plînge.

Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam
".

 
La 26/9/08 7:49 p.m. , Anonymous Ovidiu Hurduzeu a spus...

Adrian, vreau sa va prezint o situatie concreta. Pe 17 septembrie a avut loc la Colegiul Noua Europa, in cadrul workshop-ului “Religie si politica in lumea contemporana”, sesiunile “Secularizare si fundamentalism” (dimineata) si “Rigoare confesionala si ecumenism” (dupa –amiaza). Acest workshop, cat si participarea mea, au fost anuntate de catre domnul Razvan Codrescu cu cateva zile inainte. Dezbaterile au fost publice, dupa cum (mi s-a spus) este obiceiul la NEC. Nu m-au surprins luarile de pozitie ecumeniste ale TUTUROR participantilor la dezbateri ( unele au fost chiar de un radicalism ecumenist exemplar) Practic, se vorbea pe o singura limba, nuantele erau neglijabile, nu se mai distingea un punct de vedere catolic, ortodox, laic etc. Ecumenistii, precum preotul Wilhelm Danca de la Institutul Teologic Romano-catolic, Iasi sau preotul Daniel Benga de la Facultatea de Teologie Ortodoxa, Bucuresti si-au sustinut pozitia in mod coerent cu argumente dogmatice, istorice si politic utilitare . Parintele Andrei Scrima a fost mereu invocat ca pazitor al strazii ecumeniste. Cand s-a vorbit despre fundamentalism, printre multe lucruri discutate, s-a citat ca exemplu negativ blogurile fundamentalist ortodoxe – iar la intrebarea mea: “Care bloguri fundamentaliste?” mi s-a dat un singur nume: razboiintrucuvant. La aceasta dezbatere din 17 septembrie NIMENI dintre fratii nostri intru credinta nu a venit sa-i confrunte, fata catre fata, pe ecumenisti. Chiar simpla prezenta in sala , chiar dragostea lor tacuta si rugaciunile spuse in gand, m-ar fi ajutat nu numai pe mine, ci si pe multi din sala care poate asteptau un semn , o speranta. Oare nu ar fi fost o “prioritate zero”, sau cel putin o buna ocazie pentru cei care poarta razboiul intru cuvant sa fie PREZENTI la dezbateri? Sarcina crestinului nu este in primul rand de a actiona (militantismul), ci de “a fi” in mijlocul mortilor in viata– a ramane viu din punct de vedere spiritual in MIJLOCUL LUMII pe cale de a se sinucide. In 18 septembrie, simpla prezenta a domnilor Capsali si Fedorovici, a tinerilor nostri prieteni Silviu Man si Dragos Munteanu, a readus in sala un suflu viu intr-o atmosfera intelectuala si spirituala mortificata de o argumentatie sterila, “corectitudine politica” si limba de lemn a crestinismului globalizat. Cand domnul Fedorovici a luat cuvantul, cu fermitatea si smerenia sa obisnuite, am simtit deodata cum puterea Cuvantul intrupat zguduie zidurile NEC-ului. Frate Adrian, v-am povestit aceasta situatie cu toata dragostea si fara sa fac reprosuri nimanui. Vreau doar sa subliniez ca lucrarea Duhului Sfant actioneaza in primul rand prin oameni in carne si oase, iar daca acesti crestini, in care se intrupeaza adevarurile de credinta, nu sunt prezenti EXACT acolo unde este mai mare nevoie de ei, Satana va continua sa ranjeasca multumit.

 
La 26/9/08 8:13 p.m. , Anonymous blogoree a spus...

Cum sa vina la Conferinta, domnule Hurduzeu, cand toata lumea e atat de ocupata cu blogareala, intretinerea site-urilor, aducerea informatiilor la zi, moderarea comentariilor (care mai de care mai strapezite). E atat de bine sa stai acasa si sa pazesti teologia din debara in timp ce omul viu de pe strada, caruia numai de bloguri nu-i arde, cauta singur raspunsuri...

 
La 26/9/08 8:46 p.m. , Anonymous Adrian a spus...

Domnule Hurduzeu, va multumesc. Va voi raspunde pe adresa de mail, pentru ca discutia devine deja oarecum mai personala si pentru ca parazitii obisnuiti care bruiaza blogul Domnului Codrescu cu provocarile lor (unii, dupa stil, fiind mai vechi cunostinte si "cai troieni" prin ograda ROST-ului), fac imposibil dialogul in conditii decente aici.

 
La 26/9/08 11:14 p.m. , Anonymous Razboi intru Cuvant a spus...

Din alt articol, exceptional, gasit tot pe acest blog:

"L-am întrebat dacă i-a văzut pe Gafencu, pe Ianolide. S-a mirat de întrebare şi mi-a spus că au suferit împreună, au stat în aceeaşi celulă. Dar comuniştii i-au separat pe cei care îi numeau “mistici” de legionarii care nu abdicau de la opoziţia făţişă. Mi-a explicat că grupul Gafencu a intrat în contact cu Pr. Arsenie Boca şi cu Pr. Stăniloae şi, de atunci, ei au început urcuşul taboric. Cei din grupul legionar şi de dreapta, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi alţii, au rămas pe linia rezistenţei legionare. Ştiind comuniştii că vechii legionari sunt disciplinaţi şi corecţi, pe cei din grupul “misticilor” i-au tratat mai indulgent. De aceea, erau priviţi de fraţii lor de suferinţă, între care şi nea Marin Răducă, drept farisei. În schimb, acestora din urmă li se aplica regim de exterminare. Şi mi-a relatat cum Mircea Vulcănescu se întindea pe cimentul inundat şi îngheţat ca ei să stea deasupra, să se salveze. Argumenta Mircea Vulcănescu că el fiind mai mare, mai corpolent, îi poate ţine pe mai mulţi dintre ei. Au trecut ani în care ei s-au privit cu reţineri.
Dar spunea Domnul Marin Răducă şi că, atunci când trecea pe lângă Gafencu, acesta îi striga aproape: „Rugăciunea, să nu laşi rugă-ciunea!”; sau: „Fii tare! Rezistă!”. Mai apoi, a înţeles că ei ţintiseră mai sus şi nu i-a mai judecat".

Din: "Intoarcerea la Hristos", cartea editata de Dl. Razvan Codrescu si de parintele Amfilohie, adica cel pomenit de fratele citat de Dl.Platon in articol:

Ioan Ianolide despre prietenul sau, Valeriu:

“Unii l-au admirat, altii l-au acuzat, dar foarte putini l-au inteles. Valeriu soca prin constiinta pacatului, pe care il marturisea cu umilinta la modul personal si colectiv, intr-o vreme in care noi, desi eram crestini, nu aveam inca o adevarata viata duhovniceasca. Orgoliul se ascundea in noi sub mantia tainica a “onoarei” si a fost o lupta grea pana cand asa-zisa “demnitate” si “onoare” s-au induhovnicit, trecand prin baia curatirii”..

Sfantul Valeriu despre sine insusi:

“La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă, a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi, încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea Mare. Şi am înţeles atunci că: “Mare cu adevărat este cel care are dragoste mare…” ”Mare cu adevărat este cel ce se vede pe sine mic“.

 
La 26/9/08 11:52 p.m. , Anonymous blogoree a spus...

@ adrian

Mai sus ai scris urmatorele:
"Cred ca ne pripim sa punem etichete si sa cream dihotomii, fratii mei dragi. Prea usor aruncam, chiar fratilor nostri, in fata stigmate..."
Pentru ca 3 secunde mai tarziu sa-mi lipesti pe frunte o eticheta, numindu-ma parazit al blogului.
Daca eu spun acum ca Razboi intru Cuvant bruiaza libertatea de constiinta si spiritul critic, ce eticheta voi primi de la tine?

 
La 27/9/08 12:35 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Luna trecută a avut loc la Institutul Cultural Român proiecţia filmelor de mediumetraj Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioară al Alexandrei Gulea şi Graţian de Thomas Ciulei.

Cred ca avem o problema... Unde am mai auzit de ICR?

vezi dilema veche
http://www.dilemaveche.ro/index.php?cmd=articol&id=1574&nr=124

 
La 29/9/08 3:44 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

“Plotin, filozoful contemporan cu noi, se ruşina pentru că avea trup. Atît de mult îl deranja acest lucru, încît nu putea vorbi despre strămoşii săi, despre părinţii ori locul său de obîrşie.” Aşa începe descrierea vieţii lui Plotin scrisă de Porfir, ucenicul lui devotat. Pasajul ne explică nu doar de ce îi repugnă unui Andrei Cornea, recent traducător al lui Plotin, conştiinţa de sine, ci şi de ce un anumit tip de ortodoxist limitează consecinţele imediate ale Întrupării la o mîntuire abstractă a neamului omenesc, fără să poată vedea însă în ce fel Întruparea îl implică pe creştin în istorie. Dar dacă un intelectual dezîntrupat este un lucru firesc, un creştin dezîntrupat este o contradicţie în termeni. Contradicţie rezolvată, pînă la urmă în defavoarea Întrupării.

 
La 29/9/08 11:33 p.m. , Anonymous paul a spus...

În luptă cu duhul lumesc

Motto: Să le osebiţi pe cele ce sunt mai bune, pentru
ca să fiţi voi curaţi şi nepoticniţi în ziua lui Hristos
Filipeni 1,10
Atunci când un părinte îmbunătăţit îţi spune că duhul lumii acesteia este duh antihristic îl crezi fără să mai faci o analiză amănunţită a tuturor faptelor care ar putea da seama de o asemenea afirmaţie. Într-un fel, şi tu simţi asta, intuieşti adevărul acestui cuvânt din raportul tău cu lumea, din ceea ce vezi zilnic în jurul tău. Toate analizele despre lumea de azi şi omul care o populează, făcute din perspectiva conservatorismului politic îmbinat cu teologia ortodoxă, vin să demonstreze, să detalieze şi să exemplifice acel cuvânt al Părintelui pe care deja îl ştiam, uzând însă de mijloacele culturii nu ale duhului. Avem încă nevoie de sfinţi, ca să ne mântuim, nu de intelectuali. Iar rolul intelectualilor creştini este de a face posibilă auzirea în spaţiul public a vocii sfinţilor şi a învăţăturii lor, pe care trebuie să îi servească aşa cum îl servesc pe Dumnezeu. În lipsa acestui deziderat, atunci gâlceava lor cu lumea devine, în ciuda oricărui conţinut nobil, îndreptat spre recuperarea valorilor creştine tradiţionale, un simplu manifest electoral pentru a obţine puterea simbolică (o putere virtuală, abstractă, a elitei) în dauna celor ce o deţin momentan.
Simpla analiză a duhului lumesc din perspectivă culturală, chiar dacă e făcută de o manieră strălucită, cu vervă şi talent, nu e suficientă. E bună doar dacă se constituie ca o propedeutică la o dezvoltare teologică în care duhul lumesc e numit cu numele lui adevărat: duh antihristic. Dar nici măcar dezvoltarea teologică nu are vreo valoare dacă nu se continuă cu despătimirea creştinului, cu desprinderea lui de vraja şi de tentaţiile lumii. Revenind la analiza culturală, aceasta e valabilă în măsura în care e adresată celor din lume, acelora care mai au încă ochi de văzut şi urechi de auzit şi care pot astfel percepe calea cea dreaptă. Dar ea nu înlocuieşte teologia şi, cu atât mai puţin, nu este ridicare a omului către cele nevăzute.
Din îndemnul Mântuitorului, „intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6,6), Mircea Platon extrage o expresie memorabilă: teologia de debara. Ceea ce nu vrea să însemne batjocorirea rugăciunii făcute în taină ci completarea ei cu vieţuirea creştină în lumea care ţi-e dată. Dacă Mircea Platon face o analiză pertinentă a riscurilor monismului teologic, eu aş vrea să aduc, complementar, câte ceva despre riscul unei implicări insuficient fundamentate interior. Cu toate că face o critică necruţătoare metehnelor timpului nostru, Mircea Platon riscă să cadă în ispita lui fundamentală: acordă prea mult credit veacului în locul veşniciei. Trăim un ev de eliminare a metafizicului, a fundamentelor, a principiilor generale, în numele unui imanentism care domină totul şi peste tot. Iar ispita cea mai fină a satanei în acest caz este să rămâi în imanenţă în timp ce vorbeşti cu tot patosul despre absolut.
Până la urmă problemele implicării intelectualilor ortodocşi în spaţiul public, ca şi a implicării oricărei persoane, ţin nu de o incorectă înţelegere a ortodoxiei, ci se rezumă la nuanţe. Iar aici intervine dreapta socotinţă, care nu dictează un comportament unic oricui se implică civic, ci lasă la latitudinea fiecăruia, la nivelul conştiinţei personale gradul implicării. E important însă că există, în ţara noastră, în momentul acesta, un grup de intelectuali inteligenţi şi devotaţi ortodoxiei care pot urni lucrurile din loc: Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, Răzvan Codrescu, Gheorghe Fedorovici, Claudiu Târziu, grupul de la războiîntrucuvânt. Atât cât se pot ele mişca în condiţiile date ale Uniunii Europene şi ale politicii stângiste pe care vrea să o impună în toate statele membre şi a cursului evident al lumii către o libertate tot mai mult întoarsă de la rosturile fireşti ale omului. Nu este evident care este cea mai bună soluţie, cât este gradul de implicare optim impus, probabil că hotărârile implicării civic-politice sunt luate după umori personale greu decelabile, ţin de un temperament înnăscut şi nu se pune problema de a li se aplica vreun criteriu exterior, nici de vreo vinovăţie oarecare. Peste toate acestea cred că există o coerenţă şi o convergenţă de fond, o împreună acceptare şi împreună lucrare. Sunt diverse variante ale comportamentului creştin în lume, iar între variantele care apar nu se pune problema găsirii vreunei culpabilizări. Riscul ar fi doar acela ca, în focul disputei, să nu te mai adapi de la Duhul Sfânt, ci să-ţi iei resursele din înfruntarea cu lumea, cu cei potrivnici ideilor tale. Şi chiar dacă, atent fiind, nu te abaţi de la dreapta credinţă în cuvintele tale, te abaţi în spirit.
Există un dozaj al raportului intim-exterior în care nu este validă operarea cu criteriile greşelii-corectitudinii, căci nivelul implicării e dat nu de un model unic de urmat ci de glasul conştiinţei libere care simte (sau nu!) stringenţa unei implicări la un moment sau altul. Condiţiile minimale sunt să nu-ţi transformi cămara interioară în debara, dar nici să nu o demolezi printr-o implicare fără rest în lume. Oricum, cred că partea care ţine de de interior trebuie să deţină, întotdeauna şi cu orice preţ, întâietatea. Că e suficient să fim pur şi simplu (iar a fi , înseamnă, în sens profund, a fi ortodox) firesc, fără ostentaţie, fără vreun discurs demistificator, iar lumea va vedea, întrupat în noi, modelul creştin. Putem însă face asta? Suntem noi, cu adevărat, pe calea cea bună, astfel ca să le facem şi altora poftă să o urmeze? Să zicem : “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El.” (Psalmul 33,8). Asta ar trebui să fie reacţia lumii, cel puţin a celor care îşi păstrează conştiinţa întreagă.
Scopul vieţii creştine este desăvârşirea la care se ajunge urcând uşor treptele, “prin modelarea treptată a eului propriu după chipul lui Iisus Hristos, căruia nu trebuie să-I fim numai învăţăcei, ci şi imitatori. În acest scop se cere o biruinţă asupra patimilor trupului, o întoarcere a sufletului înlăuntrul său pentru asigurarea liniştii şi a stării de nepătimire, condiţia neapărată pentru unirea cu Dumnezeu prin contemplare.” S-ar părea că o asemenea viziune, orientată exclusiv spre cămara interioară, nu mai lasă deloc spaţiu implicării civice. Cămara nu devine debara ci cameră suspendată în văzduh, mult deasupra tulburărilor lumeşti şi devine inutil să-i mai vorbeşti cuiva care-şi caută mântuirea despre vreo problemă umană. Şi totuşi, o lectură corectă a lecţiei creştine nu te scoate din viaţă, ci te aruncă în cea mai de temut realitate, inclusiv în cea politică.
Chiar în pustiu de-ai fi nu există părăsire, abandonare a lumii. Deoarece despărţirea de ea nu se face din incapacitatea de a gestiona problemele, sau din dispreţul faţă de lucrurile lumii, ci din căutarea Împărăţiei lui Dunezeu. Problemele lumii nu sunt nesocotite, ci esenţializate. Monahul ştie să ordoneze aşa cum se cuvine priorităţile, ştie că întâi trebuie să fie preocuparea pentru Dumnezeu, iar celelalte lucruri ale vieţii vor veni de la sine. Căci nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu uzând de minciună, de fals, lăsând nesancţionată nedreptatea şi urâţenia lumii. Astfel, “cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” (Matei 11,11), sfântul Ioan Botezătorul, a fost omorât pentru o vină “politică”: reproşuri aduse regelui şi reginei pentru viaţa lor imorală. Conform unui criteriu al acomodării ai zice: nu putea şi el să tacă în privinţa asta? Nu-I ajungea predica din pustie? Dacă s-a luat de Irod şi de Irodiada a rezolvat ceva? Doar că a fost omorât în timpul unui chef al regelui. Din perspectiva lui real politik gestul acuzator al lui Ioan Botezătorul a fost nu doar inutil, ci şi sinucigaş. Dar acesta este efectul creştinismului trăit plenar, cu toată fiinţa, inclusiv de către cei ce părăsesc lumea: o conştiinţă curată şi limpede, incapabilă de compromisuri, care nu poate să tacă în faţa minciunii, a imoralităţii, a degradării vieţii. Dar nu numai Ioan Botezătorul, Iisus Hristos însuşi a fost omorât pentru o vină politică, atunci când arhiereii iudeilor l-au acuzat în faţa procuratorului roman de instigare la revoltă, de uzurpare a titlului de rege.
Dealtfel, e cunoscut că în recenta dispută privind împărtăşirea eretică a mitropolitului Corneanu cei mai vehemenţi şi neînfricaţi critici au fost monahi ca Părintele Iustin Pârvu, Amfilohie Brânză sau Părintele Proclu. Orice despărţire între laici şi călugări este falsă. Cele două categorii au ales stiluri de viaţă diferite, dar au un scop comun, iar mijloacele de dobândire a sfinţeniei, oricât ar părea de ciudat, sunt comune. Creştinul, fie că a ales să trăiască în lume, fie în mănăstire, are un scop politic, iar acesta este pur şi simplu vieţuirea lui ca atare, afirmarea cu curaj a tot ceea ce ţine de vieţuirea creştină în lumea creată. Atâţia şi atâţia martiri ştiuţi şi neştiuţi nu au făcut politică propriuzis, ci doar şi-au afirmat credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn, lucru care le-a atras a moarte în chinuri, dar şi vederea slavei celei dumnezeieşti. Există, astfel, chiar dacă pare deocamdată o pură fantezie, riscul martirajului şi pentru ortodocşii care astăzi îl mărturisesc simplu, fără emfază, fără dezvoltări culturale savante, pe Hristos ca Mântuitor.
În concluzie, aş spune că este important că s-a format un grup de reflecţie ortodox, care luptă atât cu duhul lumesc cât şi cu o linie a politicii bisericeşti acomodantă cu acest duh lumesc. Asemănările între cei ce compun acest grup sunt atât de mari încât să cauţi despărţiri pline de fineţe între membrii lui virtuali, în numele implicării civic-politice sunt un pic exagerate. Pentru că în acest timp lumea, în marea ei majoritate este împotriva ortodoxiei. Implicarea este obligatorie din partea oricui îşi asumă condiţia de creştin, dare a se face după atenta cercetare de sine, în linişte, în acord cu propria conştiinţă. Exemplele lui Ioan Botezătorul, ale martirilor, al lui Hristos însuşi, demonstrează că o teologie a debaralei este falsă, e doar petextul evaziunii din lumea care ţi-e dată. Mântuirea- căci acesta ne e scopul şi nimic altceva- se câştigă neratând nimic din ceea ce este omenesc, prin acţiune sinceră, izvorâtă din mintea curată, închinată lui Hristos.
Paul

 
La 30/9/08 7:55 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru dreptul Paul:

E tensiunea paulinică şi augustiniană între cele două cetăţi...
Dacă au trăit-o acut cei vrednici, în veacurile dintîi, cu atît mai mult o resimţim noi, cei nevrednici, în veacurile de pe urmă.
Ca s-o depăşeşti trebuie ceea ce Domnul a numit "curăţie de porumbel" şi "înţelepciune de şarpe". Nu-i lesne a le avea pe fiecare, şi mai ales a le reuni pe amîndouă, dar Hristos ne-a încredinţat că este cu putinţă, iar Pavel pe ele şi-a întemeiat "lupta cea bună".
Puţin am făcut, mult ne rămîne de făcut - nouă şi altora deopotrivă...

Îmi cer iertare dacă mă repet, reluînd şi aici ceea ce am scris în rubrica de comentarii a unui articol anterior (mai bine să prisosească decît să nu fie!):

D-l Mircea Platon şi cîţiva comentatori au criticat o anume tendinţă, cu deosebire postbelică (pe fondul îngrădirii comuniste a vieţii creştine în cetate), de supralicitare şi extrapolare a idealului sau modelului monahal în lumea ortodoxă, dar în nici un caz nu este şi nu poate fi vorba de o desconsiderare sau minimalizare a monahismului sau a valorilor lui cardinale. Monahismul, chiar dacă nu mai e nici el întotdeauna ce a fost, rămîne lamura trăirii ortodoxe şi spaţiul predilect al sfinţeniei în istorie. Atîta doar că Ortodoxia nu se reduce la paradigma monahală, ci are şi alte moduri specifice şi legitime de a se manifesta pe lume. Iar preţuirea cuvenită pentru monahism nu trebuie să anuleze sau să devalorizeze în conştiinţa creştină aceste alte moduri de manifestare, fiecare avînd rostul şi ponderea lui în iconomia mîntuirii. Noi încercăm aici să precizăm şi să revitalizăm rolul laicatului ortodox intelectual, în armonie cu întreaga Biserică luptătoare. Tradiţia ne e referinţă principială, iar actualitatea ne e referinţă factuală. Din buna lor articulare s-ar cuveni să rezulte "realismul ortodox" a cărui necesitate o simţim cu toţii - şi mireni, şi clerici, şi monahi. Pe coordonatele lui şi întru Hristos toate energiile se cade a fi convergente. Diferenţierea vocaţională şi convergenţa lucrativă nu se exclud, ci se complinesc în Duhul tuturor darurilor.

 
La 1/10/08 12:53 p.m. , Anonymous vasile a spus...

"Avem încă nevoie de sfinţi, ca să ne mântuim, nu de intelectuali", spune "Paul". Urmeaza ca sfintul nu poate fi intelectual si nici intelectualul, sfint. Apolinarie credea ca Hristos nu a avut nous omenesc ci ca locul acestuia a fost luat de logosul divin. Gnosticul ortodox crede la fel, ca unirea cu Hristos inlocuieste inzestrarile firii umane cu cele divine. In realitate, unirea cu Hristos desavirseste omul in toata alcatuirea lui, il face pe om sa devina asa cum il voieste Tatal: desavirsit in intelegere, in dragoste, in lucrarea sa de fiu. Gnosticul metafizic crede ca omul este deja divin, sau ca cel putin intelectul este de natura divina, si ca nu are nevoie de Hristos mai mult decit are nevoie de Budha, Confucius sau Mahomed. Este simptomatic ca atit gnosticul ortodox, cit si cel metafizic, au criticat filmul lui Gibson despre Patimile Domnului in special pentru motivul ca filmul nu ar fi redat in mod satisfacator "dumnezeirea" lui Hristos.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire