O PRECIZARE A D-LUI RĂZVAN IONESCU

Absent trei zile din ţară şi de pe blog, am găsit la întoarcere, în comentariile la articolul "Despre o anume fericire" al d-lui Răzvan Ionescu, o bălăcăreală pravoslavnică în faţa căreia mă declar pur şi simplu derutat. M-am bucurat însă să găsesc, pe e-mail, şi un mesaj chiar din partea d-lui Răzvan Ionescu, pe care îl postez în speranţa că va aduce, dacă nu pacea între fraţi, măcar (auto) exigenţa bunei cuviinţe, fără de care pînă şi cele mai generoase intenţii riscă să alunece în grobianism. (R. C.)

Dragii mei,


Îmi pare foarte rău pentru toată tulburarea pe care a stârnit-o retragerea mea. Nu mi-am închipuit nici o clipă că ea va provoca asemenea reacţii şi mai ales că va fi interpretată în modul în care a fost ea interpretată. Am încercat (dar e limpede că nu am reuşit) să atrag atenţia doar asupra unui anume tip de discurs care pe mine personal mă crispează şi care nu cred că face bine în genere (evident, nu am pretenţia că adevărul îmi aparţine; dar, la urma urmei, permiteţi-mi şi mie să am opţiunile mele!). Acela în care, de pildă, dacă cineva nu-L pomeneşte pe Iisus Hristos într-o epistolă, se face vinovat de derapaje suspecte şi, o dată în plus, reprezentantul unei intelectualităţi decadente, care a dus în epocă ţara şi Biserica de râpă, sau pe buza ei. Recunosc, nu ştiu cum să reacţionez în asemenea situaţii; ceea ce rămâne cert este că nu mă simt absolut deloc în largul meu. (Nu mă pot abţine, însă, să nu remarc în ce mod straniu acest tip de discuţie şi judecată al unora dintre noi asupra autorului României pitoreşti se întâlneşte, la celălalt capăt al arcului de cerc, cu truda acelora care l-au scos sau îl scot din manuale laolaltă cu alţii, evident din cu totul alte raţiuni, oferindu-ne, şi unii, şi alţii, la schimb, în diverse şi policrome variante... Eterna şi fascinanta Românie).
Am comis apoi o impardonabilă indiscreţie încercând să vă arăt în ce context m-a impresionat pe mine epistola lui Vlahuţă, luându-mă pe dinainte entuziasmul şi lăsând să se bage de seamă că sunt sentimental. M-a luat gura pe dinainte şi am uitat că nu mă aflu la o şuetă între prieteni, ci... pe un blog (deşi îmi rămân încă neclare criteriile şi regulile după care se amestecă la un loc sfaturile duhovniceşti, civilitatea sau ne-civilitatea, intransigenţa teologică, altitudinea intelectuală, umorul şi umoarea). Am primit cu atenţie şi seriozitate sfaturile voastre, pentru care vă mulţumesc. Vă asigur însă că vă înşelaţi atunci când credeţi că sentimentalismul meu legat de o epistolă a lui Vlahuţă este motivul retragerii mele. Pe tatăl meu îl cheamă altfel. Am încercat şi cu alte prilejuri să pun un bemol atunci când lucrurile şi felul în care erau ele dezbătute o luaseră (în opinia mea) razna („Răbdare...”). Se vede treaba că n-am reuşit să îmblânzesc intransigenţa judecăţilor diurne, de parcă fiecare chestiune a vieţii se pune rigid, numai şi numai în termeni doctrinar teologici. Aceasta rămâne – iarăşi în opinia mea, desigur – cel mai mare handicap al tipului nostru de discurs şi din această pricină nu am cum să mai „ţin împreună”. În plus, observ că am fost inclus, fără să-mi dau seama exact din prima clipă, într-un „manifest” sau o „a treia Românie”, alternativă care conţine un program de care pur şi simplu eu personal mă simt depăşit. Nu am nimic de reproşat d-lui Mirel Tulei, care cu toată condescendenţa şi prietenia (pentru care îi rămân în continuare recunoscător) mi-a cerut acordul publicării textelor mele, dar cei care mă cunosc mai demult ştiu că nu doresc să fiu parte la nici un fel de mişcare sau program, căruia s-a văzut de altfel, în cazul de faţă, că nu am cum structural să-i corespund.
Vă mulţumesc încă o dată şi vă cer iertare deopotrivă fiecăruia în parte dintre cei pe care i-am necăjit: Gheorghe Fedorovici, Mircea Platon, Iulian Capsali, Claudiu Târziu, Ovidiu Hurduzeu şi atâtor pseudonimi şi anonimi. Nu sunt câtuşi de puţin supărat pe nici unul dintre voi şi pe nici una dintre remarcile sau observaţiile voastre, fie că mi-au, fie că nu mi-au convenit. Totuşi, un gând cu totul special şi un accent în plus de mulţumire îl păstrez lui Răzvan Codrescu pentru generozitatea cu care mi-a găzduit intervenţiile, chiar şi atunci când acestea îl puneau într-o situaţie delicată. Nu întâmplător am ales să mă exprim pe blogul lui şi nu pe altul, pentru că la opiniile şi poziţiile sale am rezonat cel mai adesea (vezi şi analiza raportului teologie – cultură). Vă asigur că „restul e tăcere” nu înseamnă şi „restul e orbire”. Prin urmare, vă voi citi în continuare şi,dacă voi avea ceva de spus, o voi face, bineînţeles întâi cu îngăduinţa gazdei şi apoi cu a voastră. Rămâne regretul de a nu putea, şi deopotrivă de a nu dori, să fac parte din nici un fel de demers colectiv care îmi impune rigori şi responsabilităţi pe care nu sunt în stare să le onorez. Nu e nimic dramatic aici. E doar libertatea mea de a mă exprima când şi cum vreau.

Cu nesmintită afecţiune,

Răzvan Ionescu