luni, octombrie 06, 2008

PĂRINTELE ALDEA DESPRE UN ANUME RASISM

Postez acest text al tînărului părinte Mihai-Andrei Aldea cu menţiunea că îl socotesc deosebit de interesant şi cu folos provocator, chiar dacă eu unul nu pot fi de acord cu autorul în toate detaliile. Sînt însă perfect de acord cu poziţia sa de principiu. În clipa în care am deschis acest blog şi altor semnatari, n-am avut cîtuşi de puţin intenţia să dau curs numai acelor texte la care aş subscrie eu însumi fără rest, ci să înlesnesc, în măsura limitată a posibilităţilor mele, o vie şi onestă dezbatere de idei în aria largă şi nuanţată a gîndirii şi sensibilităţii ortodoxe. Mi-ar plăcea ca de acest lucru să se ţină seamă şi în comentariile aferente – de azi înainte restricţionate, pentru că nu s-a mai putut altfel în condiţiile avalanşei de intervenţii neserioase şi chiar necuviincioase din ultima vreme. Scopul nu este să polemizăm, nici „să ne arătăm muşchii”, nici să uniformizăm punctele de vedere, ci să încercăm, din mers, să ne lămurim unii pe alţii şi unii de la alţii, să conştientizăm împreună complexitatea problemelor abordate şi să ajungem treptat la o bună concertare a eforturilor de a articula o atitudine ortodoxă responsabilă, actuală şi realistă în contextul atît de incomod şi chiar de ostil al lumii contemporane. Nu cu pretenţia că am putea noi rezolva pe un blog problemele Ortodoxiei sau ale culturii naţionale, ci cu speranţa că însumarea unor eforturi cinstite, desfăşurate chiar şi în cadre mai modeste, poate netezi drumul acelei primeniri înlăuntrul tradiţiei a cărei necesitate o simţim, într-un fel sau altul, cu toţii. (Răzvan Codrescu)




RASISMUL OFICIAL ŞI CULTURA POPULARĂ ÎN ROMÂNIA


Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nici o naţiune nu poate apărea, nici o ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda sau Indochina ţin în foarte mare parte de asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo de orice astfel de probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărtu-rărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, datinile, cântecele, baladele, basmele, legendele şi miturile elinilor, tracilor, egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte încă Occidentul european. Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie sume gigantice pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă. Şi (uimitor?) cu excepţia României.
A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară! Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!
Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele... Institutului Cultural Român! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” aşa cum îl vede el... Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, declară public: „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei ş.a.m.d., o atare afirmaţie ar fi dus la reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia politicienilor şi „formatorilor de opinie” din România? Au fost încântaţi! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat”, care nu-i apreciază îndeajuns. Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după) declară, după 1989, că românii sunt „un popor tâmpit” [1]. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarându-l „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului „neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.
Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de cam-panie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” ş.a.m.d. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ş.a.m.d. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective la adresa lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa oricărei personalităţi ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari ş.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”! E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich şi Göring!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi feluriţi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi de astăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2], numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la... 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot... Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti este considerat de conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupaţie efectivă. Însăşi conducerea „românească” a practicat de bună voie politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti? [3] Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa... Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta „intelectualilor români” – şi, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce-i definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia... ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate [5], aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune [6]. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.
De aici au izvorât acei „intelectualişti” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizaţiei străine. O parte din intelectualitatea interbelică, dar mai ales cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt prea duri sau exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori la chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor. Doar la noi persistă mentalitatea coloni-alistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie inferioară a băştinaşi-lor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a străini-lor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentului articol. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare şi revolta semi-raţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede (totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.
Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor, moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele, vinul şi grâul, crucerii şi olarii, şi nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istorie a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.
Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica, ajung a oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa „inferiorităţii”. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci aproape singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii româneşti.
Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa, la începutul anilor ’50, că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernest Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comunişti – credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechea sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea o dată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi pădurile, apele şi morile. Va dispărea o dată cu odioasa colectivizare forţată, cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor mai însemnaţi oameni cu adevărat din popor – gospodari harnici, oameni ai credinţei, iubitori ai adevărului.
Redescoperit de nevoie, naţionalismul comunist a mers şi el pe o linie străină culturii populare româneşti. A încercat să elimine sau să marginalizeze orice element legat de Biserică, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, cu toate că întreaga cultură profundă românească de aici porneşte şi aici se întoarce. A încercat să facă uitate legăturile cu românii de peste hotare, dar mai ales cu românii din sud, cedaţi asimilării unor ţări „prietene”. De altfel, aceasta nu era o politică nouă: prea puţin şi prea temător s-au interesat totdeauna conducătorii României de românii de peste hotare, dacă s-au interesat. A încercat naţionalismul comunist să anuleze legătura dintre Neam şi Biserică, sprijinind toate eforturile de inventare a unei „mitologii populare româneşti”, oricât de absurde şi contradictorii. Şi a mai încercat naţionalismul comunist, pentru o adevărată rupere de trecutul recent sau mediu, o răsturnare totală a gândirii începuturilor Neamului Românesc. Dacă un academician bolşevic mai avea puţin şi îi făcea pe români popor slav, mai târziu alţii s-au străduit să îi transforme în „daci puri” sau „traci puri”, ignorând cele mai elementare mărturii istorice şi compunând cărţi glorioase conjunctural, dar pline de contradicţii flagrante, falsuri şi erori de logică. Din perspectiva Istoriei Românilor ca disciplină, este cel puţin ciudat, dacă nu pur şi simplu dureros, să vezi cum sunt lăudaţi savanţi ca Nicolae Iorga sau Theodor Capidan, P. P. Panaitescu ori Silviu Dragomir, dar poziţia lor nu este niciodată prezentată. Formarea românilor prin latinizarea traco-ilirilor, poziţia acestor mari nume, dar şi a multor altora, nici măcar nu este amintită în manualele şcolare şi în cărţile „de popularizare” a istoriei noastre. Faptul că românii s-au format ca neam între Carpaţii Beschizi şi Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră, argumentat strălucit de Nicolae Iorga în ultima sa mare lucrare, Istoria românilor, de asemenea nu este amintit. Faptul că romanizarea simultană a traco-ilirilor, petrecută în secolele I-III, s-a realizat prin creştinarea lor şi a dus la o unitate lingvistică unică în lume, este de asemenea trecut cu vederea. Faptul că începuturile istoriei româneşti propriu-zise sunt în Sf. Scriptură, unde se găsesc mărturii fundamentale ale începutului formării Poporului Român şi scrieri adresate strămoşilor noştri, este aproape unanim necunoscut. Şi aceasta cu toate că Părintele Dumitru Stăniloae, în primul rând, dar şi alţii, au vorbit despre acest lucru în mod repetat. Faptul că Imperiul Roman de Răsărit, creat practic de daco-romanul Constantin cel Mare, se numea în popor, dar şi în documentele oficiale, Romania – de unde vine şi numele de România – este cu totul necunoscut, astăzi, românilor. Şi asemenea ignorări crunte, asemenea înlăturări ale adevărului istoric, pentru a se aşeza în loc sfruntate minciuni, sunt nenumărate.
Ce legătură au însă ele cu folclorul adevărat, cu vechea cultură profundă românească? Fiinţială! Legătura este pur şi simplu fiinţială. Căci din felul şi locul în care s-a format un popor izvorăşte şi cultura lui fundamentală. Exprimările folclorice se schimbă o dată cu schimbările tehnologice şi sociale. În loc de arc apar sâneaţa ori puşca, în loc de poteră apar jandarmul sau poliţistul ş.a.m.d. Există însă o mulţime de principii fundamentale care nu se schimbă, care formează sufletul culturii profunde, care definesc un popor. Acestea izvorăsc din locul şi vremea în care a apărut acel popor, rafinate şi înnobilate de trecerea timpului, dar mereu aceleaşi, definitorii. O dată ruptă legătura cu începuturile, o dată alterată ori distrusă conştiinţa naţională, dispare şi adevărata cultură populară a acelei naţii. Este ceea ce s-a făcut şi se face în România.
În chip firesc, „românul” de astăzi se ruşinează a fi român. Şi, chiar dacă încearcă să nu o facă, ci să fie într-adevăr român, nu ştie cum să o facă. Luptele pentru păstrarea conştiinţei naţionale – sau, mai bine zis, pentru regăsirea ei – sunt cu atât mai grele şi mai dureroase cu cât se dau personal, însingurat, fără nici un sprijin din afară. Se cade, foarte uşor, în alunecări, umflări şi bosumflări, dezamăgiri şi deznădăjduiri, asprime sau uşurătate.
Cum să vorbeşti astăzi despre vechea cultură românească? Şi cui? Cine mai ascultă, când „folclorul contra-atacă” astăzi în emisiuni de o vulgaritate şi josnicie fără nici o asemănare sau legătură cu adevăratul şi vechiul folclor românesc? Cine îşi mai aduce aminte că o cultură nu atât se învaţă, cât mai ales se trăieşte? Deci o cultură naţională este o cultură trăită, nu o cultură învăţată în şcoală, vizionată la televizor ori urmărită în spectacole „folclorice”! Prins între rasismul oficial şi neoficial, între nevoile vieţii şi îndoctrinarea sistematică spre înstrăinare, românul nu-şi mai găseşte priceperea şi puterea de a simţi şi, în primul rând, de a trăi româneşte. Fără aceasta, însă, cultura profundă românească şi, implicit, Neamul Românesc nu au nici un viitor.
Să încheiem în această notă sumbră? Ori să îndrăznim a îndemna la rezistenţă? Căci, într-adevăr, rezistenţa este singura poziţie pe care o putem accepta în faţa acestor forţe profund rasiste, anti-româneşti. Trebuie să învăţăm că mai de ruşine este să fii mahalagiu, sexos ori vip decât ţăran. Trebuie să învăţăm că eroii noştri sunt eroi, indiferent de ce spun „intelectualiştii” vânduţi, ce vor să ne lipsească de istoria noastră. Trebuie să învăţăm a trăi româneşte, pas cu pas, oricât de greu ni s-ar părea. Pentru a-şi dovedi şi mărturisi identitatea, cultura, alte neamuri folosesc măcar părţi din portul popular, distingându-se astfel de ceilalţi. Putem face şi noi acelaşi lucru, sau am putea, dacă nu ne-ar fi ruşine. Căci, într-adevăr, nu e greu, fizic, să porţi un cojocel sau o vestă populară, să-ţi pui o ie sau o căciulă, ori altceva de acest fel, care să strige: „Sunt român şi punctum!”. Dar e foarte greu din pricina „ruşinii” de a fi român, cu care suntem sistematic îndoctrinaţi. Ne dăm nonconformişti şi rebeli, însă nu avem curajul să fim noi înşine, nici măcar în parte. Nu este greu, fizic, să cumpărăm şi să folosim în loc de farfurii de faianţă modernă (zisă „porţelan”) ceramică românească, fie ea de Bucovina, Horezu sau de alt fel. Dar aceeaşi „ruşine”, acelaşi snobism rasist, aceeaşi laşitate de a fi noi înşine, ne opreşte. Nu este greu ca, asemenea bunicilor şi străbunicilor noştri, să mergem duminica la Sfânta Biserică, pentru a ne încărca de puterea lui Dumnezeu pentru săptămâna ce ne stă înainte. Dar frica de a fi consideraţi „bisericoşi” ori „habotnici” ne opreşte, chiar dacă avem, uneori, pretenţia că suntem creştini. Nu este greu a cumpăra pentru copiii noştri întâi CD-urile cu desene animate şi filmuleţe bazate pe basme româneşti, în loc de a ne înfige din prima la ceea ce este străin. Să mai spun ce ne împiedică să facem asta? Şi câte asemenea sute şi mii de gesturi, de alegeri mărunte, dar atât de puternice, putem face, pentru a mărturisi cine suntem, ce suntem şi ce vrem să fim şi mai departe! Dincolo de tot ceea ce ne bagă pe gât „conducătorii noştri iubiţi” şi „intelectualii de curte”, este în puterea noastră să le anulăm eforturile: nebăgându-i în seamă, ţinându-ne cu demnitate şi curaj de cultura şi istoria noastră, învingându-ne „ruşinea” laşă de a fi români. Şi prin aceasta, aproape fără să ne dăm seama, vom face să renască o cultură cu adevărat românească şi, totodată, potrivită vremurilor pe care le trăim.
În lipsa acestei trăiri, pe fundalul dispreţului anti-românesc ce emană din toată vorbirea şi gândirea politicienilor sau intelectualilor ideologizaţi, a vorbi despre vechea cultură românească este, în România de azi, foarte, foarte greu. Şi, la o primă vedere, fără rost. Dar o vom face mereu, cât vom trăi, pentru ca măcar mărturia să rămână, pentru cei care vor şi au curajul să fie ce au fost şi strămoşii lor: Români pe pământul României.

Pr. Mihai-Andrei ALDEA

1 Expresia lui a fost stupid people. Unii au încercat să o traducă prin popor prost. Dar „popor prost” în limba română nu are aceeaşi conotaţie ca în engleză, păstrând încă răsunetul străvechi al înţelesului de simplu sau de rând, pe care cuvântul prost îl avea cândva. Doar traduceri mai libere, ca popor tâmpit sau popor de proşti sunt în măsură să redea radicalismul expresiei englezeşti.
2 Nu îi dăm numele, aşa cum nu am dat nici numele altor rasişti anti-români, pentru că le-am face o cinste prea mare amintindu-le.
3 Desigur, nu-i rău să studiezi şi în străinătate, să înveţi şi cele ale străinilor. Dar este cu totul nesănătos, perfect distructiv, să înveţi doar cele ale străinilor, să studiezi doar în străinătate. Or, de la bona grecoaică, franţuzoaică, nemţoaică ori unguroaică până la pensioane, colegii şi facultăţi, tot ce învăţau şi studiau fiii „elitei” era străin. Excepţiile doar confirmau regula, iar despre rezultatele eforturilor acelor excepţii vorbeşte realitatea de astăzi.
4 Spunem „formal”, deoarece până la 1830 şi chiar 1848 multe din formele şi principiile sale – şi mai ales grecismul – continuă să paraziteze viaţa românească.
5 A se vedea SUA şi Canada, ori Argentina, Chile, Ecuador etc.
6 Desigur, cel mai binecunoscut exemplu este cel al Elveţiei, dar mai sunt şi altele, precum Brazilia sau Mexic.

67 comentarii:

La 7/10/08 1:24 a.m. , Anonymous non angli, sed angeli a spus...

Buna intentia, frumoase randurile despre folclor, buna precizarea referitoare la "nationalismul" comunist, dar nu inteleg protocronismul, povestea cu daco-romanul Constantin cel Mare.

 
La 7/10/08 10:04 a.m. , Anonymous alexandru a spus...

Sunt intru totul sensibil la revalorizarea traditiei spirituale, numai sa nu ne puna sa mancam din strachini de lut.

 
La 7/10/08 10:27 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Există fără nici o îndoială o discriminare strigătoare la cer între valorile tradiţiei şi valorile modernităţii, dar ea e prezentă aproape peste tot în lumea europeană şi americană, aşa că nu cred că numele cel mai potrivit e acela de "rasism". Nu suntem noi în mod special persecutaţi ca şi "rasă", ci suferim agresiunea de altă natură a unui rău general, la care trebuie să recunoaştem, împreună cu tînărul autor, că reacţionăm din păcate mai prost decât alţii. Mult ni se datorează propriei noastre lipse de demnitate şi încredere în sine, propriei noastre întâlniri proaste, cum spunea Constantin Noica, cu noi înşine, cu tradiţia căreia aparţinem. În concluzie, dacă suntem cum suntem azi, este în primul rând din cauza noastră şi numai în al doilea rând din cauza "străinilor".

 
La 7/10/08 10:44 a.m. , Anonymous a treia forta a spus...

N-au reusit strainii sa ne faca atata rau cat ne-am facut noi in ultimii 18/19 de ani, de la stanga la dreapta, de la Iliescu la Constantinescu si de la Buzura la Patapievici! Suntem un popor sinucigas, abia asteptam sa ne mai taiam cate-o vena. Bine ca mai exista intelectuali si preoti tineri care ne mai lasa cate o speranta ca s-ar mai putea si altfel. Dumnedzeu sa le inmulteasca talantii!

 
La 7/10/08 10:48 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

E bine ca mai scriu si preotii, ca sa se faca un echilibru. Nu stiu insa daca scriu intotdeauna preotii care trebuie...

 
La 7/10/08 10:57 a.m. , Anonymous bloggoslovul a spus...

Dacă scriu ce trebuie, atunci ne trebuie toti, onorate anonim!
Cat despre parintele acesta Aldea, intrati pe site-ul Editurii Christiana si o sa vedeti ca a scris deja carti serioase si interesante, nu debuteaza acum pe un blog!

 
La 7/10/08 11:09 a.m. , Anonymous anonymus a spus...

Eu nu sunt deloc de acord cu popa Aldea, dar asta n-are importanta. Vreau insa sa-mi exprim satisfactia ca s-au restrictionat comentariile, pentru ca in felul acesta se poate convorbi civilizat, pro si contra. Asa trebuia sa fie de la inceput.

 
La 7/10/08 11:22 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Blogoslovului>

Daca tot faci trimitere la un site, e bine sa-i dai si adresa exacta!

 
La 7/10/08 11:28 a.m. , Anonymous bloggoslovul a spus...

Ma rog, mea culpa, dar nu era asa de complicat. Se poate accesa si direct de pe blogul acesta.
Adresa este: www.editurachristiana.ro
Si inca ceva: eu sunt Bloggoslovul, nu Blogoslovul...

 
La 7/10/08 11:36 a.m. , Anonymous om bun a spus...

Subscriu la chestia cu strachinile de lut si cu lingurile de lemn. Atata infidelitate fata de trecut ne putem permite. Sunt curios: autorul chiar mananca din strachina de pamant si cu lingura de lemn? Poate umbla si-n opinci, pacatele mele! Atlfel nu-i nici o chestie: tot simpatic imi ramane.

 
La 7/10/08 12:21 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Strachina de lut ca strachina de lut, dar "moara cu facaie"? Eu care ma credeam traditionalist nici nu stiu ce-i aia ! Mai avem de invatat...

 
La 7/10/08 12:45 p.m. , Anonymous blogg-trotter a spus...

Pentru ca a venit vorba de preoti (tineri) care scriu: daca vreti sa va amuzati copios, intrati pe blogul "Teologie pentru azi" al preotului Dorin Piciorus (http://bastrix.wordpress.com/). Asa ceva n-ati mai vazut si n-ati mai auzit, va asigur! Si cica 1300 de insi (ortodocsi, desigur!) il acceseaza zilnic. Pai sa ia si altii aminte cine hraneste si cu ce se hraneste ortodoxia romana de azi, si cum se invecineaza ea cu arta, si ce poate sa faca femeia ortodoxa cand are barbat genial si neinteles!
(Sa nu ma "restrictionati", dle Codrescu, pana nu va uitati despre ce este vorba!)

 
La 7/10/08 1:12 p.m. , Anonymous Un oarecare a spus...

A fi roman adoptand haine si obiceiuri, oricat pare de incredibil, nu este cel mai greu lucru. Pentru ca toate aceste lucruri sunt, totusi, exterioare, tin de pitoresc. Lumea poate te va dispretui, va rade de tine, insa te va considera o ciudatenie inofensiva, pana la urma.

A fi crestin cu adevarat, acest lucru socheaza lumea si o face sa te scuipe din gura ei. Se poate spune ca a fi roman inseamna a fi crestin cu adevarat. De acord, dar as mai putea spune ca romanii "culturali", care folosesc straie traditionale, am mai vazut. Crestini, insa, mai greu, mai "rasfirat"...

 
La 7/10/08 1:54 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

M-am uitat si m-am crucit (poate alţii or avea puterea să se şi amuze). Iată, nu vă restricţionez, dar aş prefera să nu mai recidivaţi cu astfel de semnalări. Internetul e plin de enormităţi şi mi-e că n-am mai termina niciodată, risipindu-ne în derizoriu. Cred că e mai înţelept să ne vedem, pe cît se poate, de dezbaterile noastre la obiect. Asta ar putea fi, pînă la urmă, şi un fel de profilaxie. Înăuntrul Ortodoxiei.

 
La 7/10/08 2:02 p.m. , Anonymous anonim de nevoie a spus...

Ma iertati daca imi permit si eu sa adaug la aceasta paranteza: privitor la blogul semnalat, chestia e ce ne facem cu cei 1300 de vizitatori zilnici (daca chiar atatia sunt)? Aici cred ca avem o problema mai serioasa decat pare la prima vedere. Daca asta e nivelul publicului ortodox actual, atunci avem nevoie de multe, multe bloguri luminatoare!

 
La 7/10/08 2:59 p.m. , Anonymous anonim de voie a spus...

Ce faceti, domnule Codrescu, mai moderati comentariile sau nu?

 
La 7/10/08 3:05 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Le moderez, le moderez. Doar că avem, poate, opinii puţin diferite despre limitele moderării. Atîta tot.

 
La 7/10/08 7:30 p.m. , Anonymous mirel a spus...

Am vazut in sud-vestul SUA familii de americani get-beget care folosesc la masa strachini de lut si linguri de lemn. Isi fac timp sa gateasca acasa, nu cumpara semipreparate. Casele le sunt decorate in stil Santa-Fe (stil colonial spaniol) sau in stil traditional indian. Mai mult, casa adobe (facuta din chirpici) are tot mai mult succes. Se incearca pe multiple cai reintoarcerea la traditie si americanii fac acest lucru cu bucurie si pricepere pentru ca asa vor si asa simt, nu-i impinge nimeni de la spate si nu le este rusine, de fapt tot mai multi le urmeaza exemplul. Oare noi romanii nu am putea face la fel?

Domnule Codrescu, ma bucur pentru pavaza pusa la intrarea pe blog si pentru felul relaxat in care moderati.

 
La 7/10/08 9:58 p.m. , Anonymous blogodulul a spus...

Domnule Codrescu, sa stiti ca mie imi lipsesc intr-un fel "vociferantii" si "diversionistii" de ocazie: dadeau si ei culoare blogului, daca de altceva nu erau in stare. Asa ma tem ca o sa devenim prea seriosi, ca puritanii din filmele englezesti.

 
La 7/10/08 10:45 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Ca să fiu sincer, şi mie îmi place "culoarea" şi recunosc că măcar o parte din "caracuda" vociferantă avea hazul şi pitorescul ei. "Culoarea" e însă bună atîta vreme cît nu se aglomerează în stridenţe ţigăneşti. Aici riscam ca de dragul "culorii" să împingem în derizoriu alte aspecte, mai miezoase. Aceasta e cursa în care am refuzat să cădem pînă la capăt. Mă tem mai mult - dacă tot am ajuns la temeri - de excesele neseriozităţii decît de cele ale seriozităţii. Şi mărturisesc că (deşi nu fără ciudă) prefer "puritanii" din filmele englezeşti "ortodocşilor" din filmele româneşti... Dar asta e deja o altă discuţie (căci uneori "viaţa bate filmul" şi într-un mod fericit). D-l Capsali, bunăoară, ştie de ce - şi cred că ar putea să vă explice mai bine...
Şi mai e ceva destul de interesant: de cînd am restricţionat blogul, n-am fost pus în situaţia de a respinge nici un comentariu (cu excepţia ştergerii a două "reacţii" îmbufnate, ce apucaseră să fie postate în răstimpul de cîteva minute dintre anunţarea hotărîrii mele şi operaţiunea tehnică de punere în aplicare). Văzînd că nu se mai poate da în stambă, şleahta vociferantă pur şi simplu s-a retras, ca şi cînd n-ar fi existat. Dovadă că mediul permisiv e cel care stimulează turpitudinea. Iar aceasta nu mai este povestea unui blog, ci însăşi povestea lumii în care trăim.

 
La 7/10/08 11:32 p.m. , Anonymous mirel a spus...

pentru anonimul traditionalist

Moara cu facaie: moara cu roata orizontala (cu ciutura, cu turbina, cu facaie sau cu titirez, cum este denumita in diferite zone), reprezinta cel mai interesant tip de moara din tara, roata orizontala sau ciutura fiind considerata ca prototipul turbinelor de mai tarziu. Moara cu ciutura s-a dezvoltat si mentinut pe cursuri de apa cu debit mic, dar cu viteza de curgere mare, avand un randament mult sporit fata de rasnita manuala.

 
La 8/10/08 2:46 a.m. , Anonymous alexandru a spus...

Daca avea randament mai mare ca rasnita manuala, atunci pacat ca s-a pierdut...

 
La 8/10/08 3:01 a.m. , Anonymous anonimul traditionalist a spus...

Multumiri pentru lamurire. (Cautasem si eu, dar nu gasisem.)

 
La 8/10/08 6:17 a.m. , Anonymous mirel a spus...

anonimului traditionalist

Am gasit pentru dvs. doua imagini ale unei mori cu facaie (caus) din Banat. Este de necrezut cat de sarace in informatii si imagini sunt site-urile muzeelor taranesti de arta, arhitectura si tehnica populara. Noroc cu revista Avantaje...

http://www.avantaje.ro/index.php?a=2550

 
La 8/10/08 10:42 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dacă am reuşi să ieşim de sub vraja morii cu făcaie (evocată doar în treacăt de autor şi minoră în economia discursului), poate am ajunge să dezbatem şi chestiuni mai de fond pe care le ridică eseul (suficient de bogat în "capete" de discuţie).

 
La 8/10/08 3:17 p.m. , Blogger cristicristian a spus...

Doamne ajuta!
Interesanta prezentarea parintelui Mihai si in acelasi timp folositoare. Eu cred ca in toata povestea aceasta Dumnezeu ”joaca” un rol major fara sa atinga libertatea omului. Cert este totusi de stiut ca acest popor - dupa spusele unui mare duhovnic - daca ar fi avut mai putine necazuri si mai multe reusite n-ar mai fi fost atat de lipit de Dumnezeu. Dar oare sunt multi lipiti de Dumnezeu? Si aici este greu de raspuns. Poporul pe timp de prigoana - fatisa - a reactionat mult mai bine, dar iata ca ”masina” de manipulat in masa astazi reuseste mult mai mult in fata acestui popor dezorientat. Demn de admirat este Dan Puric care asemenea parintelui Mihai accentueaza intoarcerea poporului la matca, la felul de trai care l-a tinut mai strans de Dumnezeu. Tavalucul mondializarii izbeste puternic in aceasta natie, mai mult ca oricand pentru ca sunt din ce in ce mai putini oameni rugatori fierbinti catre Sfanta Treime. Numai rugaciunile lor pot tine unitatea de credinta si neam a unui popor. Simplitatea celor din trecut i-a facut sa razbeasca in fata valurilor pe marea vietii. Cu cat omul se departeaza de aceste valori, de mersul firesc al al vietii, cu cat ramane ancorat in adevaratele valori cu atat mai mult va reusi. Strabunii nostri au avut un mod de perceptie firesc, ortodox, simplu si asa au reusit. Omul modern si mai ales omul roman modern numai coaguleaza in jurul valorilor ci al nonvalorilor. Acest mod gresit de viata se perpetueaza cu asprime si inabusa si pe ceilalti. De aceea la scriptura scrie ca la vremurile de pe urma se vor scurta zilele ptr ca macar cei alesi sa izbuteasca. Avem ceea ce meritam! E trist dar adevarat! Sunt multe de vorbit.
Multumim parintelui pentru atitudinea sa. Din pacate prea putini preoti se mai preocupa de astfel de activitati. Dar cert este ca dansul a sesizat ca intoarcerea poporului la valorile cele adevarate este un mijloc prin care se poate intelege si necesitatea mantuirii.

Doamne ajuta!

 
La 9/10/08 1:11 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Primului comentator (anonim) pe care l-am respins (de la restricţionarea blogului):

Cînd faci o judecată de valoare, şi mai ales una radicală, e nevoie de măcar o minimă argumentaţie.

 
La 9/10/08 1:09 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

apreciez articolele de pe acest blog, dar mai apar uneori si ineptii...exemplul clar, care a devenit deja un cliseu stupid in randul unor persoane care nu se informeaza este: denumirea de Romania adoptata de Imperiul de Rasarit asupra regiunii balcanice...nu are absolut nici o legatura cu denumirea tarii noastrea sau cu numele de roman...Romania insemna ptr bizantini, tinutul romeilor, adica a romanilor(de la Roma), avea o importanta conotatie juridica...turcii dupa ce au cucerit teritoriul l-au denumit Rumelia, nu are legtura cu vlahii din peninsula balcanica sau cu cei nord-dunareni..pentru regiunile locuite de stramosii nostri, termenul bizantin, grecesc era Vlahia, vlahii...

 
La 10/10/08 10:44 a.m. , Blogger Mihai-Andrei a spus...

Câteva lămuriri:
1. Originea tracică a lui Constantin cel Mare este arhi-cunonscută. Tatăl său, Constantin Chlorus, era originar din nordul Dunării. Mama sa, Elena, era cel puţin în parte originară din Oltenia, deşi a trăit mare parte din viaţă în Dacia Aureliană. Aceste date istorice n-au nici o legătură cu protocronismul, care face o confuzie jenantă între daci, romani şi români, mai ales la nivel lingvistic dar nu numai.

2. La comentariul " 7/10/08 10:27 AM , Anonymous Anonim a spus.." voi răspunde, cu ajutorul lui Dumnezeu, printr-un alt eseu. Părerea formulată, de altfel foarte frumos, este deosebit de răspândită şi, din punctul meu de vedere, cuprinde o greşeală foarte mare - confuzia între răul general şi răul specific. Voi încerca să arăt părerea mea mai pe larg.

3. "A treia forţă" a pus un comentariu sufletist, însă îndrăznesc să spun că nici unul dintre numele amintite acolo nu este de român. Nu pot spune, cu niciun chip, că un agent KGB sau alt asemenea trădător este român. Poate a fost... dacă a fost vreodată.

4. Pentru "om bun" - da, mănânc în vase tradiţionale, atât cât am putut până acum să îmi cumpăr. Nu, nu umblu în opinici. Port însă căciulă şi, după vreme, o vestă sau un cojocel - ambele tradiţionale (prima ţine de tradiţia românească bisericească). Mai multe haine tradiţionale n-am cum să am, că sunt "purtător de reverendă". :)

5. "Un oarecare" are dreptate, că nu-i cel mai greu lucru să porţi haine româneşti. Însă dacă nici pentru asta nu avem voinţă, cum vom avea pentru altele şi mai grele?

6. Îi mulţumesc lui Mirel pentru pilda dată, sunt şi altele asemenea, poate ne ajută să înţelegem firescul asumării propriei identităţi.

7. Moara cu făcaie este o moară cu turbină din lemn. Doar că este folosită de multe sute de ani, cel puţin, pe când turbina se zice că ar fi inventată în secolul XIX. Eficienţa modelelor studiate de ingineri este similară celei obţinute cu turbine moderne.

8. Comentariul "9/10/08 1:09 PM , Anonymous Anonim a spus..." este jalnic. De ce spun asta? Pentrucă numele de "România" vine, evident, de la "Romania", care la rândul ei vine de la "romani" şi "Roma", nu de la "romei".
Stimate anonim, înainte de a spune atât de... hotărât (şi nepoliticos) ceva, cercetează. Numele de "Romania" a fost folosit încă din secolul I î.d.H. pentru anumite zone romanizate, iar după secolul III s-a generalizat pentru anumite teritorii de asemenea puternic romanizate (deci cu cinci secole înainte de "romei"). Galia, de pildă, s-a numit multă vreme Romania, abia târziu învingând denumirea de "Franţa". Numele de Romania n-a fost dat Galiei din pricina "romeilor", ci din pricina romanităţii acelei ţări (de unde s-a păstrat şi "Romanche"). În nordul Italiei a mai existat o întinsă Romanie, de la care se trag şi Emilia Romagna de astăzi, şi retro-romanii din Alpi (împărţiţi între Italia, Elveţia şi Austria). Imperiul roman de răsărit era un imperiu de limbă latină, iar legitimitatea împăraţilor vedea din originea lor romană. Numele de Romania este folosit în secolele IV-VI mai ales pentru partea europeană a Imperiului, aşa-numita zonă balcanică de astăzi, incluzând şi Sciţia Mică şi posesiunile nord-dunărene. În secolul VII această parte a Imperiului roman de răsărit cade sub stăpânire slavă, iar grecismul, de multă vreme în luptă cu romanismul în Imperiu, câştigă definitiv puterea. Nenorocirea pentru greci era lipsa de legitimitate, ei fiind urmaşii nu ai Romei, ci ai unei populaţii opuse acesteia, învinsă şi cucerită. De aceea, ei s-au declarat continuatorii tradiţiei, culturii şi legitimităţii romane, luându-şi pentru aceasta din secolul VIII numele de "romei". Acest nume fără nici o legătură cu tradiţia elină a fost luat tocmai pentru a justifica pretenţia grecilor la conducerea Romaniei sau a Imperiului roman. Constantin Porfirogenetul este doar unul dintre cei care face legătura între vlahi şi romanitate, deci şi Romania. De observat şi faptul că numele de Romania sau Rumelia s-a dat mereu regiunilor majoritar româneşti, iar nu celor "romaice", adică greceşti. Rumelia europeană a fost centrul Imperiului asăneştilor, de pildă. Faptul că numele de "România" vine, firesc, de la "Romania", numele popular al regiunii, ţine de cele mai elementare legi ale toponimiei, linvgisticii şi bunului-simţ.

În sfârşit, mulţumesc pentru toate comentariile, pro sau contra şi dacă măcar un cititor s-a folosit, înseamnă că n-am scris degeaba.

 
La 10/10/08 1:54 p.m. , Anonymous un romanist păcătos a spus...

Trebuie să vă consolaţi, părinte: nu există nici o legătură etimologică directă între Romania/Romaniile antichităţii târzii sau evului mediu şi România ca denumire modernă a ţării noastre. De altfel "român" şi "România" nu sunt cuvinte moştenite; moştenite (şi supuse ca atare legilor fonetice de tranziţie) sunt "rumân" şi "rumânie" (ca substantiv comun). Neologismul "român" începe să-l dubleze pe vechiul "rumân" abia prin secolele XV-XVI, iar "România" este de-a dreptul un neologism de secol XIX, cu origine cultă, nu populară. Dacă s-ar trage efectiv din latina populară, numele ţării ar fi "Rumânia". Când s-a construit însă, târziu, cuvântul "România" (care în secolele anterioare nici n-ar fi avut obiect!), s-a construit de la "român" (care câştigase deja, în uzul curent, competiţia cu "rumân", acesta din urmă devenind la un moment dat, mai ales în părţile Munteniei, sinonim cu "şerb").
În ce-l priveşte pe Constantin cel Mare, el va fi fost la originea mai îndepărtată un trac romanizat, dar nu neapărat un "daco-roman" (aceasta e o simplă ipoteză speculativă), iar gloria i-a adus-o condiţia sa de roman, nu sângele trac ce i-ar fi curs prin vine (şi de care, de altfel, nici nu se vede a-i fi păsat prea mult). Dar mistificarea encomiastică a realităţilor privitoare la Constantin cel Mare este o veche predilecţie bisericească, în care vă integraţi cu umor involuntar.
Principial, aveţi dreptate să apăraţi tradiţiile, dar depinde şi cum: o apărare bazată pe ipoteze nefondate (de tip romantic-protocronist) mai mult discreditează decât să acrediteze. Lăsaţi-i pe lingvişti şi pe istorici cu competenţele lor şi mulţumiţi-vă doar să le spovediţi păcatele!

 
La 10/10/08 2:32 p.m. , Anonymous anonim a spus...

"Romanistul păcătos" e ortodox sau greco-catolic? Ar fi interesant de ştiut, dincolo de problemele in discutie...

 
La 10/10/08 3:46 p.m. , Anonymous blogoforul a spus...

Parintele Aldea este exagerat, poate ca aceasta este principalul merit al acestui articol. Si nu o spun din malitie; pur si simplu are un aplomb rar intr-o lume sceptica si post-moderna. Are curaj. Pentru aceasta merita felicitari. Ceea ce ne transmite este, totusi, o pledoarie pentru o exterioritatea folclorica a trairii romanesti, pe care a observat-o si "un oarecare" prieten al acestui blog. Parintele ne sfatuieste sa ne punem un cojoc, sa mancam cu linguri de lemn si sa le punem copiilor desene animate cu basme romanesti. Mai nimic despre credinta ortodoxa acum, in starea ei actuala. Siropul trecutului este dulce, iar in biserica aud foarte des aceste texte care imbie la autohtonism, ca la un paleativ al problemelor societatii romanesti. Credeam ca macar preotii tineri au scapat de asemenea folclor factice, cu iz de Cantarea Romaniei… Trebuie mers mai des la MTR, ctitorie a lui Horia Bernea (ca tot se spunea ca nu s-a facut nimic dupa 89), ca sa se vada firescul taranesc. Am multi prieteni acolo, dar nu i-am vazut purtand ii sau itari, nici macar cojocele. Mi s-ar parea si ridicul. Pentru ca folclorul presupune un intreg ethos, pe care nu il mai poti reface in Bucuresti decat ca o butaforie care poate sa cada in kitsch si in opereta foarte rapid. Cat despre consideratiunile cu iz stiintific, aici nu mai am de zis decat ca preopinentul meu: spovedeste-i parinte pe cei ce au competentele necesare, dar lasa-i sa-si faca treaba. Sunt, fara discutie, si chestiuni in care cadem punctual de acord, dar solutia problemelor actuale ale ortodoxiei este departe de a fi cea amish. Si Hristos, si Apostolii predicau in marile orase fara sa propuna schimbarea vestimentatiei si a veselei.
Diferenta mare intre eseul parintelui Calciu, „URIAŞUL ADORMIT” si acest text cu accente de o inefabila naivitate.

 
La 10/10/08 5:21 p.m. , Anonymous romanistul păcătos a spus...

Anonimului întrebător:

N-are a face. Adevărul ştiinţific e supraconfesional.

 
La 10/10/08 5:23 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

“Romanistului păcătos”:

De acord. Dar dvs. de unde ştiţi că lui Constantin cel Mare nu-i păsa? Spuneţi-ne şi nouă, care nu ştim!

 
La 10/10/08 6:27 p.m. , Anonymous romanistul păcătos a spus...

D-lui R. C.:

Pentru că nu sunt mărturii că s-ar fi bătut cu pumnul în piept spunând: “Eu mi-s trac!”, nici că ar fi arătat o afecţiune deosebită părţilor traco-ilire romanizate ale Imperiului. Lui Constantin îi păsa la fel de puţin că provenea din Tracia ca şi lui Traian că provenea din Spania.

 
La 10/10/08 6:31 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

“Romanistului păcătos”:

Aici am impresia că şi dvs. alunecaţi în fascinaţia ipotezelor, dar cu sens invers...

 
La 11/10/08 2:04 a.m. , Anonymous blogoforul a spus...

erata
"acesta este" in loc de "aceasta"
"o exterioritate" in loc de "exterioritatea"
Sigur ca sunt mai multe greseli, dar ar fi fastidios sa le trec pe toate. Am scris rapid si nu l-am mai revazut.
O concluzie la acest articol este aceea ca ortodoxia pe care Pr Aldea ne-o prezinta este cam subiectiva si, in orisice caz, utopica. Poate sa fie si o problema a mea, dar nu-i simt aderenta la concret. Sa ma iertati, parinte.

 
La 11/10/08 7:06 a.m. , Anonymous cristofor a spus...

Va spun eu de unde i se trage: de la "Scara" lui Mugur Vasiliu et comp., aia erau cu ortodoxia folclorica si cu Romania buricul pamantului.

 
La 11/10/08 7:34 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Oricîte reproşuri i s-ar putea face, "Scara" n-a fost numai ceea ce spuneţi dvs., iar părintele Aldea, oricîte reproşuri i s-ar putea face, e departe de a fi doar umbra lui Mugur Vasiliu. V-o spun ca unul ce, fără să fiu membru în grupare, am avut de-a face cu toţi, în cele mai diferite conjuncturi.

 
La 11/10/08 8:41 a.m. , Anonymous cristofor a spus...

Ba ati fost membru in grupare, domnule Codrescu. Scrie acolo, negru pe alb.

 
La 11/10/08 9:03 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nici eu nu mint, nici dvs. nu minţiţi. Prinde bine o explicaţie.
Imitînd “Gândirea” interbelică, cei de la “Scara” obişnuiau să treacă într-un fel de grupare lărgită pe toţi cei care le dăduseră materiale spre publicare şi al căror nume apăruse în revistă mai mult decît o dată (cum a fost şi cazul meu). Pe unii nici nu-i văzuseră la faţă. Grupul de iniţiativă, organizare şi travaliu, care se şi reunea periodic, la sediu sau pentru diferite acţiuni în teritoriu, era însă mult mai restrîns. Îi lega pe cei mai mulţi dintre ei o “aventură” comună ratată: momentul Marian Munteanu (de care se rupseseră deja). De-acum i se subordonau, direct şi de bunăvoie, d-lui Mugur Vasiliu. O dată cu dispariţia revistei (după “treapta a şaptea”, dacă-mi mai aduc bine aminte) s-a risipit, în scurtă vreme, şi acest “nucleu dur”, prin care “scara” a respirat şi s-a definit efectiv. Membru al acestuia spuneam eu că n-am fost, astfel că nici ei nu s-ar putea defini la rigoare prin mine, nici eu nu m-aş putea defini la rigoare prin ei.

 
La 11/10/08 9:43 a.m. , Anonymous cristofor a spus...

Va multumesc pentru lamurire, domnule Codrescu. Din pacate, sunt multe astfel de impresii gresite pe care ni le facem, fara nici o intentie rrea. Si nu intodeauna apare prilejul unor explicatii. Poate ca si la asta sunt bune blogurile, nu-i asa?
Imi mentin insa parerea mea in legatura cu parintele Aldea. Si sper sa nu aibe de a face cu acest blog mai mult decat ati avut d-voastra cu “Scara”...

 
La 11/10/08 10:59 a.m. , Blogger Mihai-Andrei a spus...

Domnul cu noi!
Dintre obiecţiile aduse, una singură a fost într-adevăr serioasă şi pentru care prezint respectele mele autorului: "folclorul presupune un întreg ethos". Este absolut adevărat. Doar că ideea (desigur, absurdă) de a-l reconstrui în Bucureşti nu are legătură cu intenţiile mele.
Eu am militat în acel eseu pentru asumarea unor mărci identitare. De la această asumare, de la curajul de a fi român porneşte şi trăirea ethosului românesc. Nu poate exista un ethos românesc fără români care îşi asumă identitatea!
Cunoaşterea vechii culturi româneşti pe care au realizat-o Ernest şi Horia Bernea este departe de a se limita la MTR, iar dorinţa mea, visul meu, este acela ca românii de astăzi să-şi asume vechea moştenire pentru a o putea duce mai departe. Cum? În forme noi, potrivite vremii de astăzi, aşa cum, de pildă, eu încerc a duce mai departe basmul românesc printr-un roman fantastic românesc (www.drumul-spre-vozia.ro).
Fiecare om va da scocoteală înaintea lui Dumnezeu pentru cum îşi va chivernisi talanţii primiţi, iar cultura strămoşească este o parte din aceşti talanţi pentru fiecare român.
Pentru cei care nu cunosc poziţia mea asupra Ortodoxiei, nu pot să spun decât faptul că ar trebui să se abţină de la comentarii. Sunt departe, foarte departe, de dulcegărie şi "folclorismul" tip TV. Dimpotrivă, militez pentru curajul de a ne asuma identitatea de Români ca mijloc de a putea trăi în Credinţa cea adevărată, pe care strămoşii noştri au mărturisit-o din vremea prigoanelor romane şi până în vremea prigoanelor de astăzi, neîncetat. Această trăire trebuie să fie însă cât mai deplină, pentrucă mulţi se mărginesc la nu anumit nucleu general creştin, iar când vine vorba de specificitate şi personal în trăirea creştină aleargă la tot felul de grecisme, slavonisme şi latinisme străine, ignorând cu totul ceea ce avem. Un român care a descoperit într-adevăr Credinţa lui Hristos va fi un Român adevărat, pentru că în Hristos toate se împlinesc, inclusiv menirea naţională.


Deşi am şovăit să spun aceasta, ca să nu se creadă, ferească Dumnezeu!, că am ceva cu cineva, trebuie totşi să o fac, din pricini ştiinţifice:
domnule "un romanist păcătos", vă rog, feriţi-vă să vorbiţi de ce nu ştiţi. Este limpede că nici măcar De mortibus persecutorum a lui Lactanţiu n-aţi citit, altfel aţi fi ştiut că şi Galerius, şi Constantin Chlorus, şi Constantin cel Mare, şi Maximin Daia şi toţi ceilalţi împăraţi de origine tracică din vremea anarhiei militare şi-au asumat cu tărie originea lor tracică. Galerius a fost acuzat de Lactanţiu că a vrut să transforme Imperiul roman în Imperiu dacic, iar Constantin cel Mare a declarat "Serdica este Roma mea", Serdica fiind inima tracismului în Imperiul roman (şi vechea capitală a Traciei sud-dunărene). Sunt multe alte mărturii, căutaţi în FHDR şi în celelalte colecţii de izvoare înainte de a vă pronunţa asupra unui subiect pe care îl ştiţi doar vag şi indirect.
În ceea ce priveşte numele de România, faceţi o confuzie gravă din punct de vedere lingvistic între contaminare şi origine. Faptul că în secolul XIX, prin contaminare, "rumân", "rumânesc", "Ţara Rumânească" (re)devin "român", "românesc" şi "Ţara Românească" este un lucru ce nu schimbă nimic în ceea ce priveşte originea termenului*. Şi, după orice studiu lingvistic serios, originea este cea pe care şi eu am indicat-o.
A treia eroare pe care o faceţi - deşi am semnalat-o în în lămuririle anterioare - este confuzia între protocronism şi existenţa sau nu a conştiinţei originii tracice la Constantin cel Mare. Aşa cum am mai arătat - şi se poate verifica uşor - protocronismul promovează ideea absurdă a identităţii dintre idiomurile tracice şi respectiv latină în vremea secolelor I-II d.Hr., între tracă (sau dacă, după protocronist) şi română şamd. Aceste absurdităţi uşor de demontat pe temeiul a nenumărate izvoare istorice nu au nici o legătură cu originea tracică a lui Constantin cel Mare, atestată documentar, nici cu conştiinţa originii lui, de asemenea atestată documentar. Dacă tot nu m-aţi înţeles, vă invit să citiţi lucrarea mea Zbor prin vâltoarea vremilor, apărută în 2007 la Editura Christiana, pentru a vedea poziţia mea privind formarea Neamului Românesc. Altfel, a-mi atribui o poziţie străină, denotă cel puţin lipsă de obiectivitate.

--------
* cu atât mai mult cu cât în anumite graiuri româneşti din secolele XVIII-XIX încă exista acel "o" înlocuit în alte părţi de "u".

P.S. Ca germanii să umble îmbrăcaţi popular la Festivalul berii este natural, ca scoţienii să defileze în kilt prin Londra secolului XXI este "cool", dar ca noi să folosim vreo marcă identitară este "ortodoxie folclorică"? Iată exemplu clar de gândire rasistă. QED
(Aş mulţumi furnizorilor de exemple, dar mi-e prea milă de noi.)

 
La 11/10/08 11:41 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

“Părintele istoriei engleze” este un popă, Beda Venerabilul, canonizat de altfel la sfîrşitul secolului 19. Cinci secole după el, un alt cleric englez, Geoffrey de Monmouth, reia şi dezvoltă mitul originii britonilor ca urmaşi ai lui Brutus, un descendent al troianului Aeneas. A încerca să găseşti, aşa cum face părintele Aldea, un început bun al istoriei proprii atunci cînd vezi că lumea ta se barbarizează de la o zi la alta, cînd istoricii profesionişti ne vor cumani şi pecenegi fiindcă ne vor desprinşi de o istorie creştină a neamului nostru, este o reacţie firească, de legitimă apărare. Iar un preot este mai îndreptăţit să apere decît oricine altcineva. Părintele Aldea a încercat să ne spună că există o cultură română profundă şi că România îşi poate veni în fire în măsura în care va reuşi să redescopere această cultură. Întrebarea este cum ar putea românul să redobîndească acea viziune despre lume care a făcut posibilă cultura noastră tradiţională. Mă tem că acest lucru este mult mai dificil decît o lasă părintele Aldea să se înţeleagă. Formele culturii tradiţionale sînt minunate, dar nu sînt magice. Dacă te îmbraci într-un costum naţional te poţi simţi bine sau stînjenit, dar nu cred că te ajută să vezi lucrurile altfel. Viziunea despre lume, înţelegerea lumii se exprimă prin forme culturale specifice, dar acesta este un traseu cu un sens unic: cultura nu transmite viziunea, ci doar o fixează, şi încă într-un mod parţial şi neclar. Aceasta din cel puţin două motive: nici o cultură nu rămîne vie în absenţa creatorului ei şi nici o cultură nu poate conţine întreaga înţelegere despre realitate a oamenilor care au realizat-o. Principalul motiv pentru care nu ne simţim noi înşine la Muzeul satului este tocmai din cauză că satul nu mai există, că omul care a produs cultura tradiţională a dispărut. Dar dacă a dispărut lumea aceea, dacă „cosmosul” românesc a dispărut ireversibil, nu înseamnă că nu mai dispunem şi de alte mijloace de regăsire a noastră, ca români. Rămîne istoria noastră (Nichifor Crainic afirma că cel mai rapid mijloc de trezire a conştiinţei naţionale constă în redobîndirea condiţiei românilor de stăpîni prin familiarizarea cu istoria proprie) şi mai ales limba noastră (nu am menţionat şi credinţa ortodoxă fiindcă aceasta nu este un dat). Mărturisesc că m-a surprins uşurinţa cu care părintele Aldea expediază importanţa limbii din alcătuirea românului. Sfinţia sa afirmă că ceea ce-i defineşte pe români este „ credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. […] Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate, aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului.” Argumentul nu mi se pare că se susţine: fiindcă părintele Aldea vorbeşte despre ceea ce-i defineşte pe români ca popor, nu ca stat. Poporul şi neamul sînt realităţi istorice, pe cînd statul este o realizare politică a poporului. Neamul este un dat, statul un produs determinat de acordul voinţelor indivizilor înzestraţi cu conştiinţă politică. Neamul are o continuitate istorică asigurată de permanenţa sîngelui, limbii şi a teritoriului (chiar şi atunci cînd acest teritoriu este ocupat de străini), pe cînd statul poate îmbrăca forme diverse în funcţie de modul în care indivizii cad de acord asupra tipului optim de guvernare. Statul nu este indispensabil neamului, după cum nici neamul nu este indispensabil statului. Statul nici nu are percepţia neamului, ci doar pe aceea a cetăţeanului. Am impresia că autorul amestecă cu prea mare uşurinţă termeni precum „naţiune”, „neam” şi „popor” atunci cînd afirmă că „adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului”. Poate că o mai clară distincţie între astfel de termeni (texte lămuritoare în acest sens, scrise de domnii R. Codrescu sau M. Platon se pot găsi chiar pe acest blog) l-ar fi ajutat pe părintele Aldea să vadă şi locul şi importanţa unei limbi a cărei vocaţie filocalică a fost semnalată de gînditori atît de diverşi precum C. Noica, Cioran sau părintele Stăniloae. Ca o mică anecdotă, atunci cînd, prin secolul 9, un saxon i-ar fi reproşat lui Nennius că britonii nu au nici măcar un alfabet propriu, Nennius ar fi inventat unul pe loc. Fiindcă nu poţi avea o cultură, fie ea şi naturală, sau „un mod de a se exprima al poporului”, fără o limbă anume.

 
La 11/10/08 2:02 p.m. , Anonymous romanistul păcătos a spus...

E limpede: preotul Aldea ştie tot, nu greşeşte niciodată, e infailibil – o excrescenţă papală a ortodoxiei secolului XXI. Nu numai naţiunea română trebuie s-o ia de la capăt, de la lingură (lingura de lemn), ci toate ştiinţele trebuie să se recuze şi s-o ia de la capăt şi ele, cu răbdare, pornind fiecare din câte-o pagină vizionară a preotului Aldea. De ce l-aţi ţinut ascuns până acum, domnule Codrescu, să se bucure de el numai editura Christiana? De ce ne-aţi lăsat atâta vreme pe noi, belferii păcătoşi, să nu facem nici măcar deosebirea între “origine” şi “contaminare”? Noi am trăit cu impresia greşită că ortodoxia are un singur Picioruş, pe când acum se vede că are cel puţin doi. Şi tot aşa, făcând Picioruş după Picioruş, o s-o ia la sănătoasa şi o să ne lase în urmă pe toţi, tocmai când am avea mai multă nevoie de ea!
Eu unul îmi cer scuze că am intrat pe acest blog şi am tulburat un monolog atât de perfect. Cu promisiunea de a nu mai reveni şi a mă pune cu burta pe carte, recurg, domnule Codrescu, la rectitudinea dumneavoastră şi vă rog să nu-mi respingeţi acest cuvânt de adio. Dacă se poate, mulţumesc pentru găzduire!

 
La 11/10/08 2:12 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Eu mi-am propus să restricţionez indecenţele verbale şi logoreea fără conţinut, nu diversitatea opiniilor sau amărăciunile care dau pe dinafară. Nu v-am respins şi îmi pare sincer rău că s-a creat, prin inabilităţi reciproce, o tensiune mai mare decît era cazul. Aşa cum am spus din capul locului că nu împărtăşesc întru totul discursul părintelui Aldea, tot aşa vă spun că nici în cazul dvs. nu împărtăşesc analogia forţată Picioruş-Aldea, dar nu e cazul să te mai lungeşti la dialog cu cineva care ţi-a spus deja adio. Cît despre găzduire, a fost plăcerea mea.

 
La 11/10/08 2:49 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Are perfecta dreptate cine a zis ca preotului Aldea de la Miscarea pentru Romania si de la Scara i se trage, ca aia umblau cu chimire si cu cojoace, si sefii lor, Marian Munteanu si cu Mugur Vasiliu, mai predau si acum folclorul la facultate! E caraghios ca in timp ce taranii umbla sa se faca oraseni, popa umbla sa-i faca pe oraseni tarani! Cred ca asta nu mai e chestie de ortodoxie, ca vad ca ierarhii ortodocsi nu umbla nici ei cu caruta, ci cu limuzina. Sau exista o ortodoxie pentru prosti si alta pentru destepti? Poate ne spune parintele, ca tot le stie ‘mnealui asa de bine pe toate!

 
La 11/10/08 3:03 p.m. , Blogger Mihai-Andrei a spus...

Sunt cu totul de acord cu domnul Gheorghe Fedorovici în ceea ce priveşte însemnătatea limbii. Dacă nu m-am preocupat de ea în chip deosebit în acest eseu a fost nu pentrucă nu aş preţui-o, ci pentrucă alta a fost ţinta mea. Desigur, limba este prima care arată cât a înţeles un neam din Învăţătura lui Hristos.
Sunt iarăşi de acord că ideea privind limba nu mi-am prezentat-o destul de limpede. Ceea ce am vrut să spun a fost faptul că limba ca factor naţional vine în urma unei culturi naţionale, iar nu invers. De pildă, China a ajuns la o limbă naţională mult după ce a câştigat o cultură naţională, iar exemplul nu este, nici pe departe, singular. Tocmai pentrucă exprimă trăirea unui grup (fie el mai mare sau mai mic) idiomul este subordonat culturii. Apărarea moştenirii valoroase a limbii române vechi este chiar o apărare a culturii române vechi. Îmi pare rău că nu m-am exprimat mai bine, dar eseul a fost scris mai la repezeală şi încredinţat domnului Răzvan Codrescu spre critică - nu mă aşteptam la o publicare imediată.
Oricum, iarăşi dau dreptate afirmaţiei că am cam amestecat termenii de "popor", "neam" şi "naţiune"; nu ştiu dacă este o justificare acceptabilă, dar în clipa în care am scris am folosit cuvintele astfel încât să mă feresc de prea multe repetiţii - un reflex nu totdeauna fericit.

În fine, ca un ultim răspuns la atât de bine-gânditul comentariu al domnului Gheorghe Fedorovici, spun că da, sunt de acord, "Viziunea despre lume, înţelegerea lumii se exprimă prin forme culturale specifice, dar acesta este un traseu cu un sens unic: cultura nu transmite viziunea, ci doar o fixează, şi încă într-un mod parţial şi neclar".
Eu privesc asumarea unor mărci identitare de către români nu ca o formă de paradă goală, ci ca un pas către curajul de a fi români în totalitate. Acest lucru mi se pare că l-am exprimat limpede în eseu, dacă nu, iar îmi cer scuze. Părerea mea este că mulţi dintre cei care după naştere sunt români se ruşinează de a fi români din pricina unui rasism anti-românesc prezent peste tot în mediile oficiale şi nu numai. Ca urmare, românii nu mai au curajul să facă nimic din ceea ce i-ar putea distinge ca neam de celelalte neamuri, nici măcar să spună "noi, ca Români, avem altă viziune asupra lumii". Nădejdea mea este că, dacă am avea curajul de a ne asuma identitatea naţională fie şi la nivelul unor însemne minore, am fi cu un pas mai aproape de curajul asumării propriei viziuni asupra lumii. Atât pe linia directă a vieţuirii creştine, cât şi pe cele care înfloresc din aceasta.

 
La 11/10/08 3:40 p.m. , Blogger Mihai-Andrei a spus...

Nu ştiu dacă foloseşte cuiva, dar cred, ca preot, că este bine încerci a-l ajuta pe celălalt chiar dacă nu dă dovadă întotdeauna de bunăvoinţă.
Întâi, domnule "anonim", cu mult respect vă rog să fiţi cât de orăşean doriţi, însă român - dacă vreţi să fiţi român (dacă nu, n-aţi fi postat aici, nu-i aşa?). Totuşi, vă atrag atenţia că filosoful Constantin Noica declara odată că "suntem, în ceea ce avem mai bun în noi, ţărani" (părere susţinută şi de alţii, ca Mircea Vulcănesc, Petre Ţuţea şi alţii asemenea). Acest "ruralism" a existat şi la olandezi, de aceea i-am dat ca pildă în eseul meu. Şi asumarea acestui ruralism nu i-a oprit de la dezvoltarea unei civilizaţii urbane moderne (dar, din nenorocire, seculară). Dispreţul faţă de ţăran şi cultura ţărănească este rasism, dar sper că, în ciuda exprimării dvs., nu aţi vrut să spuneţi că ţăranii şi cultura ţărănească (fie ea românească, britanică ori vietnameză) sunt vrednici de dispreţ.
Cât priveşte deturnarea discuţiei către felurite grupări, organizaţii şi persoane, asta ţine de lipsa de argumente. Portul popular a fost promovat, bine sau rău, potrivit sau ca nuca în perete, de nenumărate persoane şi personalităţi, grupări şi mişcări, având cele mai diverse orientări (de la Regina Maria sau Badea Cârţan la Valeriu Gafencu sau Cântarea României). Toate a avut motivele lor, indiferent care. Ceea ce ar trebui să intereseze, cred eu, este dacă adoptarea unor mărci identitare ajută sau nu la recâştigarea curajului de a ne asuma propria cultură, propria istorie, propria identitate. Eu am spus că, deşi nu sunt suficiente, sunt folositoare. Dacă aveţi altă părere, argumentaţi-o liniştit.

P.S. Ca om, l-aş întreba pe domnul "romanist păcătos" de ce s-a supărat atât de rău, încât să treacă la atacuri la persoană. Mi se pare ciudat, câtă vreme dânsul este cel care a afirmat "că nu sunt mărturii" privind conştiinţa tracică a lui Constantin cel Mare, deşi asemenea mărturii există. Dacă aş fi mers pe linia domniei-sale, aş fi putut să mă întreb ce fel de om este, de vreme ce proclamă cu atâta tărie un neadevăr (sau o dezinformare) drept adevăr. N-am făcut-o, deşi sunt foarte îndurerat de asemenea promovări ale minciunilor istorice - ele fac parte din acizii care corodează rădăcinile spiritualităţii noastre. Am prezentat doar date ştiinţifice, istorice şi lingvistice obiective. Domnia-sa a fost însă atât de jignit, încât a uitat de respectul datorat altui om (ca să nu vorbim de cel cuvenit unuia care nu te-a atacat, care şi-a cerut scuze dinainte dacă îl supără vorbele sale etc). Sigur, nu pot să-i pretind să-mi arate respectul cuvenit unui preot, câtă vreme nu se ştie cine e şi ce religie are. Dar om este şi m-aş fi bucurat să discutăm omeneşte, chiar dacă am fi avut păreri diferite. Mă rog pentru el ca, în Ziua judecăţii, când vom da socoteală pentru tot ce am spus, să nu i se socotească ieşirile de aici. Şi poate va binevoi Dumnezeu să fim împrună în Rai şi să Îl întrebăm pe El care este adevărul în ceea ce nu izbutim să ne lămurim noi între noi.

 
La 11/10/08 8:14 p.m. , Anonymous Amurgul a spus...

Un articol foarte bun. Vastitatea subiectului insa face imposibila citarea si argumetarea dupa surse la fiecare afirmatie, lucru care il expune pe autor, dupa cum se vede, atacurilor de tot felul.

Vorba Scripturii: "Cela ce are urechi de auzit sa auda".

Probabil pe multi ii deranjeaza abordarea abrupta a problemei pentru ca se simt cu musca pe caciula. Stiu prea bine ca nu sunt romani prin nimic si ca daca i-ar opri cineva pe strada pentru a le lua un interviu din acela stupid si i-ar intreba: "prin ce sunteti dumneavoastra roman, domnule x-ulescu?", habar nu ar avea ce sa raspunda.

Deci mai bine sarim la gatul lui "popa Aldea" decat sa ne vedem barna din ochiul nostru. Ca e in ochiul nostru mai e cum mai e, dar va fi si in ochii copiilor nostrii, care vor ramane, in lipsa unei educatii primite in familie, lipsiti de identitate si total vulnerabili in fata celor care doresc sa-i aiba ca masa de manevra obedienta.

O vorba din popor, izvorata din experienta de bun simt, spune ca asa cum iti asterni, asa si dormi.

Asadar, diversii "anonimi" care au postat comentarii ironice sa nu se mire daca peste ceva timp proprii lor copii nu-i vor mai recunoaste de parinti.

Pentru ca asa au fost educati: inainte si dupa mine, potopul.

 
La 12/10/08 1:32 a.m. , Anonymous kiltoforul a spus...

Parinte, va rog sa va hotarati. Ori este daco-romanul Constantin cel Mare, ori tracul. Prima varianta din textul initial este destul de amuzanta...

 
La 12/10/08 2:46 a.m. , Anonymous dacul felix a spus...

Ei, si matale acum! Trac... daco-roman... Ideea e c-a fost de-al nostru, nu de-al lor! Cum care noi? Pai noi dacii, noi tracii, istoria multimilenara a neamului romanesc... Cum care ei? Pai ei romanii, ei latinii, ei apusenii, ei ereticii si toti stramosii lor... Dar nu mai stiu ei, prostii, ca-mparatii lor a fost de-ai nostri!... Nu, nu ca ne-am fi ales cu ceva din asta, tot ei s-au ales... Noi saraci si cinstiti am fost, saraci si cinstiti am ramas, si daca ne-a dat Dumnezeu ceva, am dat si noi la altii... Dar asa, ca chestie...

 
La 12/10/08 9:36 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Unui respins care-şi zice “Dor de ducă”:

Părintele Aldea a căutat să aducă nişte argumente. Dvs. aduceţi numai invective. Livraţi-le în altă parte! Şi, din cînd în cînd, mai pipăiţi-vă obrazul!
În ce-l priveşte pe „Romanistul anonim”, nu cred că are nevoie de avocaţi. Şi în nici un caz de unul de speţa dvs. Omul ne-a spus adio cu decenţă. Indecenţei dvs. îi spunem noi adio, din faşă. Restul e „dor de ducă”.

 
La 12/10/08 3:40 p.m. , Anonymous vasile a spus...

@ d(r)acului felix:

Imperiul roman a putut supravietui inca trei secole datorita aurului si argintului dacic. Impotriva triburilor germanice, Roma a trimis trei legiuni. Impotriva dacilor, 11 legiuni - cam un sfert din efectivul total al armatei imperiale. Nu a fost un razboi de cucerire, ci unul de exterminare. Sint lucruri elementare pe care nu le stiti. Grav este ca nici nu vreti sa le stiti, nu va intereseaza decit bascalia.

 
La 12/10/08 4:47 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Sunt intru totul de acord cu ceea ce spune parintele Aldea si doresc sa-l felicit pe domnul Razvan Codrescu pentru ca ne-a oferit ocazia de a citi randuri care trebuiau scrise de mult!
Ma bucur cu atat mai mult, cu cat acestea sunt scrise de un preot.

 
La 12/10/08 6:08 p.m. , Anonymous dacul felix a spus...

Avocatului Vasile (care ma diabolizeaza):

Vedeti ca ati nimerit pe langa chestiune. Nu era vorba de infruntarea dintre daci si romani, ci de cu totul altceva. Dar mai exersati: asa se formeaza deprinderile intelectuale si asa se invata meseria! In principiu, e bine sa stii ce spui, nu sa spui ce stii. Proprietarul blogului, de vreme ce nu mi-a respins comentariul, stie sa deosebeasca ironia ca procedeu retoric de simpla bascalie. Dumneavoastra n-ati atins inca acest discernamant si de aceea va aflati intr-o confuzie totala.

 
La 12/10/08 10:11 p.m. , Anonymous dacul felix a spus...

Revin, la insistentele sotiei: nu am nimic personal cu preotul Aldea, ci doar cu anumite idei pe care le vehiculeaza, cu aer atotstiutor. Altfel se vede ca este un preot ravnitor, citit si cu condei bun. Si ca are simpatia domnului Codrescu, care e sansa sa.

 
La 12/10/08 10:26 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu discut pe blog simpatiile sau antipatiile mele personale. În orice caz, cărţile citite şi "condeiul bun" nu eu i le-am pus în mînă părintelui Aldea. Să nu exagerăm insinuant!

Omagiile mele doamnei!

 
La 13/10/08 2:12 a.m. , Anonymous kiltoforul a spus...

Cred ca Vasile, pe care il simpatizez, a exagerat proportiile. Felix the dacian a fost doar putin mai ironic. Sa nu dramatizam si sa nu... demonizam.
Intrebarea ramane: daco-roman ori trac? Ca nu e tot aia. Si, mai ales, ce-i acela daco-roman? Un soi de struto-camila? Era juma-juma? Sau fifty-fifty?
Sa ne ierte Sf. Constantin, dar aici este o problema de termeni care trebuie elucidati.

 
La 14/10/08 1:31 p.m. , Blogger Mihai-Andrei a spus...

Pentru "dacul felix": mulţumesc soţiei pentru bunăcuviinţă. În ceea ce vă priveşte, dacă nu aveţi ceva personal cu mine - sau cu preoţii în general - este greu de înţeles de ce treceţi la ironii gratuite - întru nimic retorice, câtă vreme lipseşte discursul - şi atacuri la persoană ("aer atotştiutor", de pildă). Îmi cer iertare dacă v-am supărat pentru că am spus ceea ce ştiu. Sigur, dacă aş fi tăcut, aş fi fost în "ceata popilor care nu-şi fac datoria", cum spunea cineva. Oricum faci, trebuie să se ia cineva de tine, ca persoană, în loc să caute la fapte şi idei. În cazul de faţă, în afară de vreo trei posturi, au lipsit discuţiile de principiu, mergându-se pe chestiuni superficiale şi deviante (de cine aparţin, cine m-a influenţat, dacă umblu în opinci etc).
Pentru curioşi: aparţin lui Hristos, El este Stăpânul meu, Împăratul meu şi Arhiereul meu. La El mă raportez în tot ceea ce scriu. Mă străduiesc să mă raportez la El şi în tot ceea ce făptuiesc ori vorbesc, dar mai greşesc.
De asemenea, pentru curioşi, trebuie să spun că e uşor să pari "atotştiutor" dacă vorbeşti numai despre ceea ce ştii. Dacă vorbeam despre mărci de maşini, despre motociclete sau avioane, despre regulile dezvoltării economice moderne ori contemporane şi despre alte mii de subiecte aş fi părut cel puţin neştiutor, dacă nu total incompetent.
Nenorocirea este că, dat fiind că m-am specializat pe teologie, istorie şi filologie (în special folcloristică), vorbesc pe aceste teme. Pe celelalte prefer să ascult (ori să citesc) pe cei care se pricep.

Cât priveşte clarificarea problemei cu Sfântul Constantin cel Mare, lucrurile sunt simple. Dat fiind că avea rădăcini puternice atât în tracitatea nord-dunăreană cât şi în cea sudică, sunt corecte şi termenul "daco-roman" şi termenul "traco-roman". Romanitatea aceea adăugată etnonimului "tracic" / "dacic" reprezintă o realitate culturală şi spirituală: nu era - Constantin cel Mare - împărat sau rege al unui stat tracic/dacic ci al Imperiului roman.

 
La 14/10/08 11:35 p.m. , Anonymous kiltofota a spus...

Iertare parinte, dar speculatiile filologice pot ajunge la cele mai absurde premise, mai ales in istorie. Sper, ca si dl Codrescu, sa nu ramaneti "huligan" pana la o varsta nepermisa. Ma abtin de la alte comentarii...
Va pastrez in continuare o mare simpatie si astept sa va adaptati entuziasmul la situatie.

 
La 15/10/08 8:25 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Aici se bate apa-n piua tare de tot. Nu de catre parintele Aldea, care mi-e tot mai simpatic, ci de cei care sanctioneaza pretinse erori in text fara a face si cuvenitele corecturi desi, se pare, sunt si ei istorici din cate imi dau seama. E jenant, stimati kiltoprieteni fara underwear.

 
La 19/10/08 1:47 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Asteptam o recidiva din partea parintelui Aldea, caci au ramas cam multe de lamurit, si de o parte si de alta. La atatea nelamuriri, mai adaug si eu una: nu cumva noi, in astia 20 de ani, in loc sa-l contrazicem pe Brucan, n-am facut decat sa-l confirmam? Si daca realitatea i-a dat asa de trista dreptate, atuncea unde e "rasismul"? Il poti numi cel mult cinic, dar nu rasist. Parerea mea!

 
La 18/3/09 10:24 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

parintele o ia pe aratura cateodata. o ia rau si ce este mai grav crede cu tarie ca are dreptate iar cand il atentionezi te priveste de sus. raman la parerea mea ca este ca are unele lacune pe care incearca cu prisosinta sa le bage altora pe gat prin erorile spuse

 
La 18/3/09 11:30 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Afirmaţi, dar nu argumentaţi. Nu aşa se procedează dacă ceva ţi se pare în neregulă.

 
La 6/4/09 4:18 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu văd dragoste mai nicăieri. Dragoste, nu sclipiri, nu talent, nu isteţime. Locul dragostei e gol.

Vrem, oare, într-adevăr, să fim "dimpreună"? Nu ştiu.
Câtă vreme nu suntem siguri, ne merităm soarta.

Să mai citim încă o dată mesajul introductiv al d-lui Codrescu.
Doamne-ajută.

 
La 18/12/09 1:30 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

de ce nu:)

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire