miercuri, octombrie 15, 2008

UN NOU VOLUM DE MARCEL PETRIŞOR



LANSARE DE CARTE SUB EGIDA I.I.C.C.R.


O dată cu începerea noului an universitar, Institutul de Inves-tigare a Crimelor Comunismului în România (I.I.C.C.R.) a reluat seria lansărilor de carte privitoare la abuzurile şi teroarea comu-nismului din România. Cartea propusă publicului pentru luna octombrie a fost volumul de amintiri din închisoare intitulat Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, semnat de scriitorul şi fostul deţinut politic MARCEL PETRIŞOR, lansată joi 16 octombrie 2008, ora 17, în Amfiteatrul “Emil Condurachi” al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Au luat cuvîntul d-na Doina Jela şi d-l Steliu Lambru, precum şi autorul (care a răspuns întrebărilor celor prezenţi).


CU MARCEL PETRIŞOR, DE LA JILAVA LA AIUD
“Cine eşti dumneata, domnule Marcel Petrişor?”


Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor (în inima Ardealului, între Ţebea şi Hălmagiu, nu departe de Vaţa, locul de obîrşie al legendarului Arsenie Boca), din părinţi învăţători (Aurel şi Melania) şi bunici şi străbunici preoţi. Proza sa de mai tîrziu va ambiţiona să reconstruiască estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut. De la Serile-n sat la Ocişor (volumaşul de povestiri – pline de pitoresc, dar şi de fior metafizic – cu care a debutat editorial în 1971), trecînd prin Temeri (1985) sau Căruţa cu scînduri (1990), pînă la Strigoii Ocişorului (2005), s-a articulat un univers romanesc complex, populat cu personaje adeseori fascinante, în care un loc deosebit revine romanului Temeri – frescă a satului românesc tradiţional “de pe Crişuri”, dar şi roman de familie, ţesut în jurul personajului de forţă epopeică al Ruzaliei, năprasnica preoteasă, “stăpîna Ocişorului” de odinioară (şi nimeni alta decît bunica autorului)[1].
După studiile liceale de la Brad şi Deva, în 1952, pe cînd era student la Filosofie, este arestat pentru prima oară (îi împrumutase cartela sa de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş – nepotul vestitului poet al lui “Pătru Opincă” şi al “Româniilor de dincolo de mîine” –, pe care noul regim îl socotea “duşmanul poporului”). Smuls peste noapte din Clujul visurilor juvenile, este tîrît prin Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. În 1956 are parte doar de cîteva luni de libertate chinuită, după care este rearestat sub acuzaţia de a fi participat la un “complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. Încadrat într-un lot de potenţiali condamnaţi la moarte, a stat sub teroarea sentinţei mereu amînate pînă în august 1957. Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur al groazei pe la Interne-Malmaison-Uranus-Jilava-Aiud (amănunte ale biografiei sale de deţinut politic se află împrăştiate în volumele de memorii, unde autorul “se ascunde” sub numele personajului Mircea Petre).
După ieşirea definitivă din închisoare, va urma Literele (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, unde se va şi stabili. Mulţi dintre colegii şi cunoscuţii din prima studenţie erau acum cadre universitare. Devenit din 1970 profesor de liceu (iniţial la “Iulia Hasdeu”, unde a ţinut ani de-a rîndul şi un minunat cenaclu literar, apoi la “Spiru Haret”, de unde s-a şi pensionat), după ce renunţase la un post de universitar la Iaşi (ce i se cuvenea prin repartiţie, conform mediei de absolvire), se stabileşte la Bucureşti şi, după un prim mariaj eşuat, în 1973 se căsătoreşte cu Dana-Ilinca Konya, des-cendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor.
Beneficiind într-o oarecare măsură de perioada de “liberalizare” de la răscrucea deceniilor 7 şi 8, îşi începe bogata activitate publicistică (devenind, după cîţiva ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor). Îi apar volume de proză literară (pe lîngă cele deja menţionate, romanele Măreasa şi, mai ales, Crişan – carte în care drama personajului istoric respectiv este doar un pretext de a zugrăvi drama generică a deţinutului şi condamnatului la moarte, încă din 1977), impresii de călătorie (Călătorie spre Soare-Răsare; spre “Soare-Apune” nu va putea călători decît după 1989 – cf. mai recentul volum Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Europa, Asia şi America de Nord), studii şi eseuri filosofico-literare (Curente estetice contempo-rane, Grünewald, La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Vitralii, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne ş. a.), iar în urmă şi memoriile din închisoare (prezentate mai pe larg în continuare). Se adaugă un mare număr de traduceri (adeseori însoţite de prefeţe sau postfeţe substanţiale), mai ales din autori francezi sau gruzini: Jean-Paul Sartre, Jean Coué, René Berger, Al. Dumas-tatăl (în colab. cu Anca Crivăţ), Jurgis Baltrusaitis, Ciabua Amiredjibi (în colab. cu Aurel State şi Adina Nicolescu) etc.
După 1989, este membru al A.F.D.P.R. (mergînd mai tîrziu, din motive de rectitudine şi onoare, cu ramura ostilă ambiţiosului, dar controversatului Constantin Ticu Dumitrescu), vice-preşedinte al defunctei formaţiuni de dreapta numite U.D.C. (şi, pentru scurtă vreme, parlamentar), iar din 1991 redactor al revistei Puncte cardi-nale din Sibiu. Actualmente este preşedinte de onoare al Senatului Asociaţiei “Rost” (pe care a susţinut-o încă de la înfiinţarea revistei, alături de marele său prieten de o viaţă, vrednicul întru pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

O trilogie de referinţă în literatura închisorilor

Mitul aşa-zisei “literaturi de sertar” nu s-a motivat, după 1989, decît prin numeroasele volume de memorii din închisorile şi lagărele comuniste, cele mai multe scrise cu mult înainte de posibilitatea publicării lor în România. Acesta este şi cazul memoriilor din detenţie ale lui Marcel Petrişor, redactate, într-o primă formă, încă de pe la sfârşitul anilor ‘70. Spre deosebire de alţi autori din aceeaşi categorie, Marcel Petrişor se întîmplă să fie un scriitor cu lungă experienţă publicistică, deja notoriu – dacă nu la data redactării iniţiale, în orice caz la data definitivării pentru tipar a acestor mărturii – prin romanele, povestirile, studiile, eseurile şi traducerile sale. Amintirile penitenciare se resimt de acest fapt şi apar ca o încununare a operei sale de prozator, cu ambiţii ce depăşesc sfera mărturisirii brute. Tendinţa de “literaturizare” a experienţei de închisoare, pe care unii camarazi de luptă şi suferinţă o dezagreează principial, era la el limpede încă din primul volum, dar apare încă şi mai accentuată în cele următoare – cu măsura, bine păstrată pe tot parcursul, de a nu anula prin aceasta nici fiorul autenticităţii, nici caracterul documentar (a cărui importanţă va creşte în percepţia generaţiilor viitoare).
Celor două volume dedicate experienţelor penitenciare din faimosul Fort 13 al Jilavei: Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, 316 pp., şi Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Editura Timpul, Iaşi, 1995 (pe pagina de titlu figurează anul 1994), 211 pp., ambele zugrăvind profilul etapei concentraţionare a anilor '50, fostul deţinut politic Marcel Petrişor le-a adăugat unul dedicat Aiudului şi etapei finale a închisorilor comuniste (anii '60): La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997, 205 pp. (o traducere selectivă din aceste trei volume este în curs de apariţie la editura pariziană Plon). În felul acesta, memoriile sale din închisoare se împlinesc într-o “trilogie” mărturisitoare[2] de cert interes documentar, dar şi literar (urmând, într-o oarecare măsură, modelul Soljeniţîn), căreia i se adaugă mai nou, ca un fel de florilegiu chintesenţializat (din care nu lipsesc şi unele detalii sau “tuşe” inedite), volumul lansat la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, sub egida I.I.C.C.R.: Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008). Autorul “face literatură” în mod deliberat, dar nu dincolo de limitele impuse de realitatea tragică a experienţelor relatate (ale sale sau ale altora, dintre care mulţi au părăsit deja această lume); strădania se îndreaptă, în mod evident, spre decantarea esenţialului, cu accent pe latura psihologică şi morală; personajele se ridică, treptat, de la cazuri la tipuri, dezvăluind o umanitate complexă, răstignită parcă pe crucea dintre rai şi iad. Sfidînd judecăţile simpliste, “rezistenţa” şi “căderea” au parcă aceeaşi măreţie tragică şi denunţă laolaltă o istorie ajunsă la limitele extreme ale abjecţiei şi perversiunii.
Acceptînd convenţia epică propusă de autor, ne găsim în faţa uneia dintre cele mai interesante cărţi de acest gen, nu atît prin formula ei “literară”, cît prin încercarea – reuşită, în linii mari – de a se ridica deasupra factologiei şi subiectivismului sentimental, spre un orizont interpretativ al motivaţiilor şi sensurilor atîtor experienţe-limită, într-un subtil joc al “oglinzilor paralele”.

De la Casimca Jilavei...

Cele două volume despre Jilava înfăţişează, într-un prim plan, “povestea” locului numit Casimcă (un fel de “talpă a iadului” din Reduitul Jilavei), destinat “elementelor” celor mai incomode politic din regimul penitenciar al vremii, iar într-un plan secund (dar nu mai puţin esenţial) “povestea” Piteştiului, rememorată şi judecată “la cald” de chiar cei care au trăit-o (vîrîţi acum în Casimca Jilavei, împreună cu naratorul). Chiar dacă el însuşi n-a trecut pe acolo, memoriile lui Marcel Petrişor se integrează astfel şi în dosarul literar al Piteştiului (cu toate urmările lui), alături de cele ale lui D. Bacu, P. Goma sau V. Ierunca[3].
Principalul “ochi” al evocării este Celula 2, iniţial cu patru “locatari”: Mircea Petre (Marcel Petrişor însuşi), Gore Bolovan (Gheorghe Calciu), Iosif V. Iosif şi Constantin (Costache) Oprişan (ultimii doi, morţi demult la data redactării, daţi cu numele lor adevărate; în ce priveşte disimularea identităţii celorlalţi doi, oportună poate la data primei redactări a cărţii, astăzi nu cred că-şi prea mai are rostul: orice cititor cît de cît familiarizat cu “literatura închisorilor” din România îi poate identifica lesne, mai ales după ce versurile lui Constantin Oprişan au fost de mai multe ori publicate cu menţiunea că au fost memorate în închisoare de camarazii săi de celulă Gh. Calciu, M. Petrişor şi Iosif V. Iosif; reeditarea memoriilor va avea considerabil de cîştigat din abandonarea acestei “obscurizări” greoaie şi conjuncturale).
Celulele învecinate sunt populate în carte (cum fuseseră şi-n realitate) cu personaje ilustre ale lumii legionare, toate trecute prin Piteştiul anilor 1949-1952[4]. Se impun în economia cărţii mai ales figurile remarcabil conturate ale unor Vică Negulescu, Nicolae Petraşcu, Pavel Grimalski, ca să nu mai vorbim de tragicul caz al “reeducatului” Aristotel Popescu (cel ce a raportat gardianului că ceilalţi “bandiţi” îi strecuraseră medicamente, ca să-i salveze viaţa!), în care este întruchipată întreaga monstruozitate a “experimentului” aplicat prin Ţurcanu şi sinistrul său grup de torţionari.
Marele personaj al volumelor despre Jilava rămâne însă, neîndoielnic, nefericit numitul (în carte) “Gore Bolovan”, nimeni altul decît viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, al cărui caz complex mi se pare fără egal în întreg universul concentraţionar românesc (constituind antiteza perfectă a cazului Aristotel Popescu).
Din volumul al doilea rămîn antologice, dincolo de cîteva aspecte ale “dezbaterilor”, episoadele legate de moartea poetului C. Oprişan (1921-1958, fost şef al Frăţiilor de Cruce). Imobilizat şi devorat de tuberculoză (şi introdus în celula respectivă fără nici un ajutor medical, probabil tocmai în scopul de a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi), este asistat, cu un eroism sacrificial vecin cu sfinţenia, mai ales de “Gore Bolovan”, cel ce-şi desface venele şi lasă să se scurgă într-o gamelă un litru de sînge, cu gîndul de a-l hrăni pe muribundul semiconştient. Sînt paginile ce merită citate cu precădere:
“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!
- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sînge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atîta sînge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]
Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sînge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cîrpă.
- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sîngele. [...]
Se dumiriră însă repede, văzîndu-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sîngele, în cea a lui Mircea.
- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.
Oprişan însă zîmbi nemişcat.Răspundea cu-n surîs nelumesc la tot ce se-ntîmpla în jur.
- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]
- Prea tîrziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atît de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!
- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi cînd ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sînge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...
Nu-şi termină însă vorba cînd Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece...”

... la Zarca Aiudului

În “povestea” Aiudului, ca şi în cea a Jilavei, autorul face un inventar neconvenţional de figuri memorabile, pe care le “portretizează” mai degrabă prin dialog; realităţile dure se răsfrîng astfel în numeroase niveluri aperceptive, unele de mare calibru moral sau intelectual (prinţul Alecu Ghyka, Petre Ţuţea, “stareţul P.”, Aurel State, Dumitru Stăniloae, Petre Pandrea, Nicolae Pătraşcu etc.), altele de pură (şi uneori tristă) fascinaţie epică (“Popa Ranu” sau pitorescul Moş Masaca, dintre deţinuţi; “Baciu”, dintre opresori). Este folosit în continuare procedeul (cam simplist) de disimulare a identităţii unor personaje (altminteri lesne recognoscibile), uneori prin modificarea completă a numelor reale (Marcel Petrişor = “Mircea Petre”, Gheorghe Calciu = “Gore Bolovan”, Crăciun = “Baciu” etc.), alteori prin ajustări minime ale acestora (Dragoş Hoinic = “Dragoş Voinic”, Popa Ţanu = “Popa Ranu”, Puiu Atanasiu = “Duiu Atanasiu” etc.), iar mai rar prin apelul strict la iniţiale (“stareţul P.”, bunăoară, este, desigur, marele înduhovnicit Arsenie Papacioc).
Patru astfel de figuri rămîn cu pregnanţă în conştiinţa cititorului la capătul lecturii: Nicolae Pătraşcu (bine cunoscut şi din volumele anterioare), Aurel State (“cavalerul fără frică”, cel “căruia nimeni, nici duşmani, nici prieteni, nu i-ar fi putut face vreun reproş” şi care “trecuse prin viaţă cu deferenţa cu care trece lebăda neagră pe undele lacului unui castel”), Petre Ţuţea (sînt de neuitat dialogurile acestuia cu Petre Pandrea sau cu colonelul “Baciu”/ Crăciun; a se vedea mai ales p. 135 şi urm. sau p. 158 şi urm.) şi prinţul Alexandru (Alecu) Ghyka, căruia i se înalţă un adevărat imn în ultima parte a cărţii (replica sa cea mai subtilă, inclusiv prin lapidaritatea ei, dezvăluindu-i deopotrivă nobleţea şi rectitudinea, este cea pe care i-o dă comandantului închisorii, exasperîndu-l, după ce acesta îl dusese să-i arate “realizările” noului regim, respectiv “blocuri, maşini, uzine, tractoare, case”; întrebat “ce mai are acum de spus”, prinţul priveşte visător peste zidul închisorii şi exclamă pe tonul cel mai firesc: “Ce să zic? Ce frumoase sînt acele sălcii plîngătoare pe malul Aiudelului, domnule colonel!”).
Din păcate, cu aceeaşi pregnanţă (deşi cu semn negativ) se impune şi figura colonelului “Baciu” (Gheorghe Crăciun), comandantul închisorii. Încercînd să forţeze reţeta literară a “personajului negativ fascinant” şi să facă din el un ins complex, autorul conferă, în acest singur caz, o aură nemeritată unui slugău sinistru şi dezgustător al Puterii, ce a mai avut tupeul şi ani buni după “revoluţie” să dea declaraţii publice cinic-mistificatoare (ca de pildă în binecunoscutul “Memorial al durerii”, realizat de d-na Lucia Hossu-Longin). Chiar disimularea adevăratului său nume ni se pare de neînţeles, oricîte raţiuni “literare” s-ar invoca...
Compoziţional, relatarea începe cu transportul lotului de deţinuţi de la Jilava spre Aiud; peste prima treime a volumului mai pluteşte umbra Jilavei, descrise în primele două părţi ale memorialului. Pornită la sfîrşitul anilor '40, teroarea concentraţionară a comunismului românesc (îndreptată împotriva elitelor politice, morale sau intelectuale refractare bolşevizării, dar mai ales împotriva elementelor tinere, multe cu educaţie legionară) se apropia de “faza finală”; multe trupuri şi conştiinţe se istoviseră prin temniţe, iar mijloacele de “reeducare”, chiar dacă aparent îmblînzite, deveniseră mai perfide şi mai perverse. “În fapt şi de fapt, noul plan al M.A.I.-ului de lichidare a problemei deţinuţilor politici începu o dată cu sosirea transportului celor din Casimcă la Aiud. Teoretic era bine pus la punct şi directorul penitenciarului, colonelul Baciu, fusese temeinic pregătit pentru reuşita-i deplină” (p. 75); ultimele “îndărătnicii” trebuiau spulberate, mizîndu-se pe uzura fizică şi morală; deţinuţii vor fi eliberaţi, dar partidul îi voia, dacă nu efectiv “reeducaţi”, măcar iremediabil compromişi.
După ajungerea la Aiud (o remarcabilă descriere “balzaciană” a acestei închisori, moştenite de la Imperiul austro-ungar şi diabolic valorificate de comunişti, se găseşte la paginile 75-77), naraţiunea – sprijinită mai ales pe rememorări, dezbateri şi portretizări “din mers” – alternează mai vizibil cele două planuri epice (dar şi moral-existenţiale): cel al deţinuţilor (ce se luptă să-şi păstreze măcar un minimum de demnitate umană, presimţind apropierea eliberării, dar şi dramatismul ultimelor încercări, transferat aproape pe de-a-ntregul în adîncul conştiinţelor vulnerate) şi cel al opresorilor (ce se străduiesc, cu toate resursele de abjecţie de care dispun, să dea lovitura morală de graţie, conform “sarcinilor” trasate “de sus”, acestor suflete răvăşite şi epuizate; problema lui “Baciu”/ Crăciun este formulată astfel: “Cum avea s-o scoată la capăt cu cei cu care însăşi vremea şi toate represiunile n-o putuseră scoate?”[5]).
Mulţi au ajuns să cedeze în ultima clipă (şi tragedia lor este poate cea mai răscolitoare din toată istoria penitenciarelor comuniste), majoritatea au sfîrşit prin accepta compromisuri mai degrabă “formale”, dar au fost şi dintre aceia – puţini – care au rămas nepătaţi pînă la capăt şi a căror ieşire pe poarta închisorii capătă dimensiunile unei apoteoze a umanului: “Pe poarta închisorii începură apoi să iasă grupuri-grupuri, la anumite intervale de timp, ultimii fiind cei din Zarcă [locul de maximă duritate a recluziunii – n. n.] şi cei din camerele de psihiatrie. În fruntea acestora se aflau Anderca şi Turtureanu, doi studenţi declaraţi fanatici, iresponsabili, pentru că nimeni din conducerea închisorii, nici măcar Baciu, nu putuse sta vreodată de vorbă cu ei”. Apoi, “netulburaţi de amintirea nici celei mai mici concesii sau slăbiciuni, pe aceeaşi poartă pe care intraseră cîndva în Aiud, ieşeau acum, cu fruntea ridicată spre cer, şi prinţul Ghyka, în hlamida-i verde de mucegaiul izolării în care fusese zvîrlit; şi Aurel State, sprijinit – dar nu îndoit – pe cele două cîrje pe care le purta, mărturie a «marelui salt» făcut de pe acoperişul Ministerului de Interne[6]; şi stareţul P[apacioc], nepăsător la tot ce se petrecuse cu el în anii de detenţie, ca şi la ceea ce-l aştepta afară; cu veşnicul surîs pe buze, [...] se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar de cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el”. “Iese «sfinţenia» pe poartă!” – ar fi exclamat un gardian, petrecîndu-l cu privirea...
Şi astfel se scurseră toţi, purtîndu-şi crucea destinului, spre “închisoarea mai mare” care era “Republica Populară”, în care cei mai mulţi vor fi hărţuiţi şi marginalizaţi ani buni după aceea. “În urma lor – încheie povestitorul – rămîneau însă gardieni îngrijoraţi de ce vor face ei după plecarea atîtor oameni ce avuseseră nevoie de pază, grefieri uluiţi de cele auzite, procurori dezamăgiţi de refuzul unor ultime «oferte» – şi penitenciarul gol ca o gură flămîndă, care cine ştie cînd avea să se mai sature... Şi încă ceva: alături de oraş, pe o coastă, rămînea un cimitir sătul de mormintele fără cruci care-l umpleau pînă la refuz”.
Scris poate mai în grabă şi de aceea insuficient “şlefuit”, acest volum despre Aiud încununează totuşi o mărturie exemplară, pe care nici o savantă “carte neagră a comunismului” n-o poate substitui esenţial, căci, după vorba lui Léon Bloy, “a suferi trece, dar a fi suferit nu trece niciodată”...
Cînd cineva se va învrednici să trateze, într-o vastă sinteză, bazată pe un studiu obiectiv şi exhaustiv (atît cît omeneşte se poate), literatura închisorilor comuniste din România secolului XX, nu ne îndoim că numele lui Marcel Petrişor se va afla la loc de cinste, deopotrivă ca protagonist şi mărturisitor al celor mai cumplite experienţe la care umanul a fost supus în acest tîrziu al Istoriei.

Răzvan CODRESCU



VOLUME PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR*

Serile-n sat la Ocişor [povestiri], Ed. Albatros, Bucureşti, 1971.
Curente estetice contemporane, Ed. Univers, Bucureşti, 1972.
Grünewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed. a II-a: 1985).
La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed. Albatros (Col. „Contem-poranul nostru”), Bucureşti, 1973.
Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975.
Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976.
Crişan [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1977.
Vitralii [eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978.
Temeri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985.
Căruţa cu scînduri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990.
Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991.
Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1995.
N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col. “Eseuri de ieri şi de azi”), Iaşi, 1996.
La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997.
Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.
Cei din Aciua [roman], Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004.
Strigoii Ocişorului. Povestiri, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005.
Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.

* Această listă bibliografică nu include traducerile, prefeţele sau contribuţiile la volume colective.


[1] Despre un alt puternic personaj feminin, Rafila din romanul mai recent Cei din Aciua, s-a spus că ar fi “o replică a Marei lui Slavici” (Elvira Sorohan).
[2] În pregătire spre reeditare, într-un singur volum masiv, sub titlul Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, la Editura Christiana din Bucureşti.
[3] De la cartea lui D. Bacu (apărută în Occident, în 1963), bibliografia “fenomenului Piteşti” s-a îmbogăţit substanţial. Ca şi D. Bacu (a cărui carte a fost tradusă şi în engleză, în 1971), unii au prezentat faptele fără să le fi cunoscut direct: Paul Goma (Les chiens de mort/Patimile după Piteşti, 1981 – în fr.; 1990 – în rom.), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990), Marcel Petrişor (Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 1991, şi Secretul Fortului 13, 1994) etc. Dintre cei care au scris despre Piteşti din proprie experienţă, se cuvin menţionaţi mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978), Gheorghe Bâgu (Mărturisiri din întuneric, 1993), Nicolae Călinescu (Preambul pentru camera de tortură, 1994), Viorel Gheorghiţă (Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării – 2 vols., 1995; reed. 2001), Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996), Costin Merişca (Tragedia Piteşti. O cronică a “reeducării” din închisorile comuniste, 1997), Aurel Vişovan (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, vol. I, 1999), Traian Popescu (Experimentul Piteşti, 2000). Într-un cadru mai larg, Piteştiul este abordat şi în lucrările de cel mai mare succes din literatura românească a închisorilor comuniste: Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 vols., Ed. Albatros, Bucureşti, 1991-1996; reed. în 3 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999), Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată (Ed. Gordian, Timişoara, 1997; reed. 2002), Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric (Ed. Agora, Iaşi, 1998; reed. Ed. Scara, Bucureşti, 2000 şi 2005) şi Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, cu cuvîntul înainte al Părintelui Calciu). Volumul Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla (scos în 1995 de Ed. Vremea) conţine declaraţii smulse sub teroare (preluate din arhivele Securităţii), care au prea puţin de-a face cu adevărul (a se vedea şi replica lui D. Bacu: “Procesul reeducării. De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla”, publicată în Puncte cardinale, numerele pe aprilie, mai şi iunie 1996).
[4] În vestita Casimcă a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Pătraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice).
[5] Printre deţinuţi se aflau şi legionari închişi încă din 1941, pe care “capitularzii” îi preluaseră de la guvernarea antonesciană, lăsîndu-i apoi la discreţia bestialităţii comuniste. Unii erau supravieţuitori ai infernului de la Piteşti, constituind cazurile cele mai complexe. Majoritatea fuseseră tîrîţi, de-a lungul anilor, prin numeroase închisori şi văzuseră nu o dată moartea cu ochii.
[6] Spre a scăpa de teroarea anchetelor şi mai ales de presiunile exercitate asupra lui pentru a-şi deconspira vechii camarazi, Aurel State se aruncase, în timpul unui interogatoriu, de la înălţimea etajului patru, “dar căzuse în picioare, ca o pisică”. Se alesese cu 120 de fracturi în tot corpul, dar rămăsese în viaţă - zdrobit, dar niciodată înfrînt. “Am vrut să fac un mare salt în lumea cealaltă, dar m-am împiedicat de o aripă de înger”, spunea...

12 comentarii:

La 16/10/08 10:32 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Bravo lui Marcel Petrisor pentru cartile care le scrie! Bravo editurii Vremea pentru cartile care le scoate! Pacat insa ca astfel de carti nu se bucura de destula popularizare, mai ales pentru tineretul nostru, care nu mai stiu de nici unele din tot ce s-a intamplat in trecut si cred ca lumea a fost mereu asa cum e acum!

 
La 17/10/08 9:01 a.m. , Anonymous un observator a spus...

Am fost la lansarea de la Facultatea de Istorie. S-a mers prea mult pe anecdotic si prea putin pe gravitatea suferintei. Cartea merita mai mult. Chiar autorul a fost sub nivelul cartii lui, numai din dorinta de a cuceri auditoriul. Dintre ceilalti vorbitori, o doamna din partea editurii (nu am retinut numele) si un domn dr. Steliu Lambru (trecut si pe afis) au spus numai banalitati si cred ca nici n-au citit cartea, ca la noi e obicei mai mult sa se vorbeasca decat sa se citeasca. Pacat ca n-a luat cuvantul si domnul Codrescu, care a fost de fata si care parea stingherit (sau poate gresesc, dar au mai observat si altii cu care am stat de vorba).
M-am dus la lansare tocmai dupa ce am citit articolulul scris de Andrei Plesu cu titlul
"Cu stanga pe dreapta calcand", si realitatea aproape ca m-a facut sa-i dau dreptate: stanga are lustru, stie sa faca impresie, pe cand dreapta e timorata si rateaza mereu efectele, pare de mana a doua. Eu ma consider de dreapta si de aceea scriu cu parere de rau.
Oricum, daca comentariul meu imi va fi respins, o sa inteleg. Dar asta nu rezolva problema.

 
La 17/10/08 9:50 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Ca unul care am fost la rîndul meu de faţă, trebuie să recunosc că "Observatorul", deşi exagerează pe alocuri, are în esenţă dreptate. Nu, n-a fost cea mai reuşită lansare, dar cred că a fost şi slab organizată. Cît despre autor, n-a făcut altceva decît să se conformeze unui context precar. Acelaşi context care m-a făcut şi pe mine, se vede, să par mai stingherit chiar decît am fost. Eu nu m-am dus acolo cu cine ştie ce iluzii, ci pur şi simplu din vechea dragoste şi preţuire faţă de autor şi faţă de o întreagă generaţie mucenicită, pe care noi sîntem, într-adevăr, departe de a o onora cum se cuvine.
Articolul d-lui Pleşu nu-i locul să-l comentez aici, dar e în el multă ironie amară. Nu e jubilaţia impură a unui om de stînga, ci mai degrabă exerciţiul de realism al unui om de dreapta care nu-şi poate îngădui să fie el însuşi. La un alt nivel, şi d-l Pleşu s-a simţit "stingherit" acolo, în Bulgaria (de unde se vede că precaritatea dreptei din România nu ţine de vreo "excepţie", ci de "regula" vremii).
În orice caz, în reconstrucţia posibilă a unei drepte autentice, de la realismul incomod şi antipatic al d-lui Pleşu ar fi înţelept să se pornească, pentru ca nu cumva să ne îmbătăm cu apă rece.

P. S.
Doamna al cărei nume nu l-aţi reţinut este Doina Jela, autoarea "Lexiconului negru" şi a altor cărţi despre represiunile comuniste din spaţiul românesc.

 
La 17/10/08 10:39 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Parca doamna Jela lucra cu editura Humanitas nu cu editura Vremea. Ce se intampla oare: a progresat sau a regresat?

 
La 17/10/08 12:18 p.m. , Anonymous Lucian Popescu a spus...

Observatorului anonim de dreapta.
Domnul Petrisor este un om special pe care trebuie sa-l intelegeti in cu totul alta cheie decit in cea pe care ati fost ispitit sa o intrebuintati. Il cunosc bine de tot si am petrecut foarte mult timp cu el incepind cu 1983, asa ca imi ingadui sa va livrez o "scurta bibliografie" si o istorioara. Cititi "Noica si miscarea legionara" a lui Sorin Lavric si veti afla citeva indicii in legatura cu acel Marcel Petrisor despre care el insusi nu vorbeste niciodata. Apoi mai cititi chiar cartea lui care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va aparea la ed.Christiana in curind, si veti afla inca mai mult despre el (speram ca lansarea acelei carti ne va satisface pe toti). Ar mai fi nevoie, desigur, inca de multe surse pentru a-l afla pe Marcel Petrisor, dar va garantez ca descoperirea merita toate eforturile.
Simion Ghinea, mort in 1998, care a petrecut in inchisoare 16 ani, povestea ca nu l-a cunoscut pe Marcel Petrisor in inchisoare, ci in anii '80 cind amindoi, numai ei doi, se ingrijeau de Petre Tutea. Insa auzise despre el in inchisoare in felul urmator. Intr-o celula se purta oarecind o ampla discutie filosofica intre niste profesori cu spirit subtire si toba de carte, pe tema prieteniei. Or, intr-un anumit punct, unul dintre vorbitori a exemplificat tezele sale filosoficesti despre istorisind o intimplare adevarata in care personajul central, adica prietenul exemplar, era Marcel Petrisor. Simion Ghinea a retinut numele "prietenului absolut", iar intilnirea cu el, peste multi multi ani, a dus, evident, la o prietenie "la catarama".
Aveti dreptate, ca observator, altminteri bine intentionat, in unele dintre chestiunile pe care le-ati enuntat. Insa este de observat mai intii ca, pe o linie de simplitate predata de Hristos Insusi, oameni ca Marcel Petrisor, parintele Gheorghe Calciu si foarte multi altii pe care nu ii numesc acum mai ales pentru a nu face omisiuni greu acceptabile, oameni care si-au onorat uriasele daruri intelectuale primite de la Dumnezeu nu prin vorbe ori eseuri neprimejdioase, au ales in cele din urma un registru discursiv mai degraba simplu decit sofisticat, vorbind mai degraba cu umor decit cu gravitate, si care, la repezeala, poate fi luat drept superficial.
Dar Marcel, ca si parintele Calciu, au trecut de barierele dilemelor lustruite si de "efectele" izbutite. Unde au ajuns ei? Sa nadajduim ca vom vedea noi insine.

 
La 18/10/08 1:03 a.m. , Anonymous Gabri a spus...

ANUNŢ UMANITAR pentru părintele Mina Dobzeu http://apologeticum.wordpress.com/anunt-umanitar-pentru-parintele-mina-dobzeu/

 
La 19/10/08 12:39 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

de unde se pot achizitiona cartile d-lui Marcel Petrisor?

 
La 19/10/08 1:34 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

http://www.youtube.com/watch?v=dhXBBvPhGDQ

 
La 19/10/08 3:38 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru cele apărute la Editura Vremea, accesaţi, ca să vă informaţi, www.edituravremea.ro (este vorba de "Strigoii Ocişorului" şi "Trecute vieţi...").

 
La 19/10/08 11:55 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stimati prieteni,

Va semnalez, cu deplina deferenta, si articolul excelent (mi se pare mie) al dlui Baconsky din aceeasi Dilema in care a aparut si textul dlui Plesu evocat mai sus.
Poate ca nu vi se va parea important pentru temele puse in dezbatere pe acest blog. Totusi, el elucideaza, intr-un fel, si situatia jalnica, etern defensiva a dreptei est-europene si avantul cu amintiri penibile al stangii postcomuniste din acelasi spatiu, conformista pana la greata in absenta unei etern amanat si valabil spirit critic.

Umbra spinaraului,
In apa paraului,
A sarpelui, raului.

jb

 
La 19/10/08 1:20 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Poate mai reevaluează lucrurile şi clevetitorii orbiţi de conjuncturi... D-l Baconsky nu are întotdeauna dreptate (dar cine dintre oameni are întotdeauna dreptate?); cînd însă are (şi nu i se întîmplă rar), atunci e redutabil şi deloc condescendent.

 
La 20/10/08 5:59 p.m. , Anonymous vlad a spus...

doresc doar sa semnalez ceva. nu cunosc ce ”hram” poarta cei de la editura Vremea, dar azi, cautand niste carti intr-o librarie, am gasit urmatorul titlu: ”Nesfarsita Lumina. Profetul Mohamed”. am inceput s-o spicuiesc, pentru ca sunt de multa vreme curios asupra argumentelor istorice si teologice ale islamului. mi-ar placea sa pot discuta cu cineva asupra traducerilor, pentru ca se aduc drept dovezi ale Profetului fragmente din Tora, Psalmi si Evanghelii. acelasi fragment suna intr-un fel la evrei, in altul la noi si cu totul altfel la musulmani. ar fi foarte utila o edificare si o deconspirare a imposturii islamice. dar sa revin la ce doream sa semnalez: aceasta carte, de propaganda, mai mult decat de interes istoric sau cultural (cel putin din cat am spicuit eu, fiind foarte slabuta in argumentari), se vinde la un pret ”numai bun” tuturor, sa nu care cumva sa raman inaccesibila vreunui roman toata mistificarea si impostura islamica - 8,99RON (editie 2008!!!). pentru comparatie am luat o alta carte a editurii Vremea: ”Live” (Delia Budeanu), 2008, 27RON. inca un amanunt: prima carte, la 8,99RON, are 352pagini, iar a doua doar 256pagini. prima e de interes istoric, cultural, religios, pe cand a doua e destinata doar placerii lecturii, mergand aproape de esenta tabloidelor, ca sa ma exprim asa (doamna, o celebra si distinsa prezentatoare, ramanand totusi in zona de interes cotidian-media).
ce parere aveti? sunt eu paranoic, sau miroase a subventionare explicita (diferenta de pret e enorma, avand in vedere finalitatea lecturii) in zona islamului?

http://www.edituravremea.ro/oferta_noastra.php

intrati si aici, daca imi impartasiti paranoi:

http://chrisalida.wordpress.com/2008/09/06/ue-sprijina-islamizarea-europei/

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire