miercuri, noiembrie 05, 2008

LA CURTEA VOIEVOZILOR CEREŞTI

Pe 8 noiembrie, lumea ortodoxă ţine praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe care creştinătatea occidentală îi sărbătoreşte pe 29 septembrie. De fapt, praznicul ortodox, deşi acordă cuvenita întîietate celor doi „Arhistrategi”, are în vedere întreg soborul „Puterilor cereşti celor fără de trup”, adică al lumii îngerilor. Cinstirea arhanghelilor în calendarul bisericesc datează din secolul V. În limba noastră veche, Sfinţii Arhangheli erau numiţi cu precădere Sfinţii Voievozi. Să ne reamintim mai îndeaproape cine sînt aceştia, care este locul lor în lumea îngerilor şi în ce raporturi se află ei cu Dumnezeu şi cu oamenii.




Obîrşia duhurilor slujitoare


Este îndeobşte admis de tradiţia dogmatică a Bisericii că Dumnezeu a creat mai întâi lumea nevăzută, de natură spirituală, iar numai după aceea şi lumea văzută, de natură materială. Domnul îi revelează lui Iov, pedagogic şi retoric: „Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului [...] sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci cînd stelele dimineţii cîntau laolaltă şi toţi îngerii Mă sărbătoreau?” (Iov 38, 5-7). În ce-l priveşte pe om, el a fost creat cel din urmă, ca o sinteză şi ca o încununare a întregii creaţii divine, legat prin duh de cele nevăzute, iar prin trup de cele văzute, primind astfel cea mai complexă existenţă şi cea mai înaltă chemare (chiar mai presus de îngeri, după cum ne învaţă Părinţii, de vreme ce nu oamenii slujesc îngerilor, ci îngerii slujesc oamenilor, şi de vreme ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi nu înger). E adevărat că firea noastră dintîi s-a pervertit prin păcat[1], dar Hristos a venit tocmai ca s-o răscumpere şi s-o restaureze, deschizîndu-ne iarăşi calea desăvîrşirii pierdute, nu însă fără concursul liber al omului – con-lucrător al propriei mîntuiri, cu harul şi cu îngerii călăuzitori. Pînă să ne atingem plinătatea întru Hristos, îngerii ne sînt, în “interval”, modéle spirituale, spre a căror puritate tindem în lupta cu ispitele de tot felul[2]. Iar despre cei îmbunătăţiţi se spune, la modul analogic, că şi-au agonisit loruşi „stare îngerească”. Pe Sfîntul Ioan Botezătorul, bunăoară, despre care Domnul a spus: „Nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femei unul mai mare decît Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decît el” (Matei 11, 11), tradiţia îl numeşte „Îngerul Pustiei”.
Cartea Facerii nu oferă detalii asupra creaţiei lumii nevăzute. Totuşi, zic Părinţii, se face pomenire despre ea în chiar primul verset: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul”, prin „cer” înţelegîndu-se aici lumea spirituală, iar prin „pămînt” lumea materială. Nu poate fi vorba în acest verset de cerul văzut, creat abia în ziua a doua (vezi Facerea 1, 6-8), ci de cerul nevăzut, locuit de îngeri. Referinţe la aceştia găsim însă în alte locuri scripturistice, chiar dacă învăţătura despre ei nu apare în Biblie nicăieri sistematizată. La Neemia, de pildă, citim: „Numai Tu eşti Domn şi numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor. [...] Tu dai viaţă la toate şi Ţie Ţi se închină oştirea cerurilor” (9, 6). Iar Sfîntul Apostol Pavel zice: „Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpîniri [nume date diferitelor cete de îngeri – n. n.]” (Coloseni 1, 16).



Andrei Rubliov: Sf. Arhanghel Mihail (detaliu)


Ierarhiile cereşti


Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au vorbit despre lumea îngerească, unii numai în treacăt, alţii mai în amănunt, dar tratatul creştin cel mai complet şi mai larg recunoscut pînă astăzi este Ierarhia cerească a Sfîntului Dionisie [Pseudo-]Areopagitul (sec. V)[3], pe care Biserica îşi întemeiază cu precădere doctrina privitoare la Sfinţii Îngeri. Astfel, se vorbeşte de nouă cete îngereşti, grupate în trei clase sau ranguri („îngeri” fiind atît o denumire generică pentru fiinţele create ale lumii nevăzute, cît şi numele propriu uneia dintre cele nouă cete cereşti): I. 1) Serafimi, 2) Heruvimi, 3) Scaune (sau Tronuri); II. 4) Domnii, 5) Puteri, 6) Stăpîniri; III. 7) Începătorii, 8) Arhangheli, 9) Îngeri[4]. Deosebirile dintre aceste cete rămîn tainice pentru noi, dar este certă dispunerea lor ierarhică, conform căreia Serafimii şi Heruvimii sînt cei mai apropiaţi de Dumnezeu, iar Arhanghelii şi Îngerii sînt cei mai apropiaţi de oameni. Această dublă slujire – pe de o parte lui Dumnezeu, pe de altă parte oamenilor (dar tot la porunca lui Dumnezeu) – este caracteristica definitorie a duhurilor îngereşti. „Nu sînt oare toţi [îngerii] duhuri slujitoare?”, întreabă retoric Sfîntul Apostol Pavel (Evrei 1, 14). „Ei – zice Sfîntul Ioan Damaschin – păzesc porţile pămîntului, sînt înainte-stătătorii neamurilor şi ai locurilor, după cum le-a fost lor dat de către Creator, călăuzindu-ne şi ajutîndu-ne în lucrurile noastre” (Dogmatica, II, 3)[5]. De altfel, anghelos înseamnă în greceşte tocmai „sol”, „vestitor”, „crainic”, „trimis”. Îngerii sînt, cu alte cuvinte, “miniştri” şi “ambasadori” ai Celui Preaînalt.
Textele sfinte mărturisesc nu o dată numărul foarte mare al îngerilor (s-ar putea zice: fără-de-numărul lor): „Mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea lui [a Celui-Vechi-de-Zile]” (Daniel 7, 10); „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi al fiinţelor, iar numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii...” (Apocalipsa 5, 11). Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbeşte de „popoare infinite de puteri netrupeşti, ale căror mii nu le poate număra nimeni” (Omilia VI la Evrei), iar Clement Ale-xandrinul ne încredinţează că „îngerii sînt în număr infi-nit” (Stromata, VII, 11), infinitatea însemnînd desigur aici, observă Părintele Stăniloae, „nu lipsa oricărei limite a numărului lor, ci neputinţa pentru oameni de a ajunge vreodată la capăt în numărarea acestora” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, E.I.B.M..B.O.R, Bucureşti, 1978, p. 424). Şi tot el precizează: „Vari­e­tatea lor e tot aşa de mare ca şi între popoarele lumii văzute, sau cu mult mai mare” (ibid., p. 425), ceea ce atestă, o dată în plus, pe lîngă principiul ordinii ierarhice, un alt principiu general al creaţiei divine: cel al unităţii în diversitate[6].
Deşi sînt duhuri (pnevmata), fiinţe raţionale, ima­teria­le şi nemu-ritoare, trebuie totuşi bine precizat că îngerii, raportaţi la divinitate, ni se înfăţişează ca mărginiţi, neposedînd nici înţelepciunea, nici puterea, nici omniprezenţa lui Dumnezeu, iar condiţia lor de creaturi nemuritoare (fără sfîrşit, dar cu un început, şi supuse schimbării) nu trebuie confundată cu veşnicia Creatorului (fără sfîrşit, dar şi fără început, şi mai presus de orice schimbare). Nemurirea nu ţine de firea lor (numai Dumnezeu fiind veşnic prin însăşi natura Lui), ci o au prin har, ca şi lumina de care se bucură “în măsura vredniciei şi rangului lor” (Sfîntul Ioan Damaschin, trad. rom. cit., p. 54). La fel şi starea de sfinţenie: “Ei au din afară sfinţenia fiinţei lor, de la Duhul. […] Ei se înclină greu spre rău, dar nu sînt neînclinaţi. Acum, însă, au ajuns neînclinaţi, nu din pricina firii lor, ci prin har şi stăruinţă în unicul bine” (ibidem, pp. 54-55). Îngerii nu sînt divinităţi de ordin inferior, cum apar uneori în religiile necreştine (dar nu în celelalte monoteisme), ci făpturi, ca şi oamenii, numai că fără de trupuri şi vrednice să vadă pe Dumnezeu, atît cît le este cu putinţă, ceea ce reprezintă hrana şi desfătarea lor (ibid., p. 55).
Netrupeşti fiind, ei pot totuşi, cu voia lui Dumnezeu, să se înfăţişeze cu chip omenesc (adeseori cu semnul distinctiv al aripilor, după cum îi vedem reprezentaţi în icoane), pentru mai lesnicioasa împlinire a misiunii lor printre oameni. Atît Vechiul cît şi Noul Testament consemnează numeroase angelofanii (arătări de îngeri), ca la Daniel 9, 21 („Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, [...] în zbor grăbit, se apropie de mine pe la vremea jertfei de seară”), sau ca la Matei 27, 2-3 („Şi iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”). Îngerii n-au o problemă în a se exprima în grai omenesc, vorbind fiecăruia pe limba lui (dar făcîndu-se auziţi numai de cei cu adevărat vrednici, în conformitate cu misiunea pentru care sînt trimişi). Ei nu fac însă niciodată risipă de vorbe, aducînd şi în felul acesta modelul esenţialului, al măsurii strict trebuincioase. Altminteri, ţine să ne încredinţeze acelaşi Ioan Damaschin, “îngerii sînt lumini spirituale secundare”, ce reflectă “lumina primară fără de început”, astfel că ei între ei “nu au nevoie de limbă şi de auz, ci transmit unii altora propriile lor gînduri şi hotărîri, fără să rostească un cuvînt” (ibidem, p. 54). Mai vorbăreţ pare să fie dracul, “îngerul căzut”[7].



Sf. Arhanghel Gavriil (Rusia - sec. XII)


Ceata voievozilor


De cele mai multe ori îngerii apar ca slujitori anonimi ai voinţei divine. Trei dintre făpturile îngereşti sînt totuşi bine individualizate în conştiinţa creştină şi frecvent reprezentate iconografic: arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail[8]; ei sînt întîistătătorii cetelor îngereşti mai apropiate de oameni şi puternic implicate în iconomia mîn­tuirii noastre. După tradiţia biblică, arhanghelii (îngeri de vază, stă­tători dinaintea Tronului dumnezeiesc şi purtători la cer ai rugăciunilor celor drepţi) sînt în număr de şapte, dar în textele canonice şi în cele „bune de citit” nu apar nominalizaţi decît cei trei de mai sus (desigur, cei mai importanţi în ierarhia internă a cetei, aşa cum transpare şi din alte vechi surse evreieşti). În iconografia ortodoxă apare reprezentat uneori şi un arhanghel Uriil (în tandem cu Rafail, aşa cum Gavriil este cel mai adesea reprezentat în tandem cu Mihail); despre acesta se face pomenire într-o apocrifă a Vechiului Testament (Cartea lui Enoh), dar n-are individualitatea pregnantă a celorlalţi trei. În fine, alţi arhangheli, nominalizaţi oscilant în unele apocrife biblice (Raguel, Sariel, Iermiel) sau scrieri rabinice (Barachiel, Iehudiel, Zedachiel), n-au obţinut cetăţenie în cetatea creştină.
Mihail[9] este ţinut, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, drept cap (arhistrateg) al “oştirilor cereşti”, fiind pedepsitorul direct al Satanei, pe care l-a izgonit din cer (“Am văzut pe Satana ca un fulger căzînd din cer” – zice Mîntuitorul la Luca 10, 18), atunci cînd acesta s-a tru­fit împotriva Ziditorului (vezi Isaia 14, 13-14, sau II Tesaloniceni 2, 4). Mihail este deci împlini­torul dreptăţii dumnezeieşti, purtînd ca atare în mîna dreaptă sabia de foc (cum îl vedem cel mai adesea reprezentat în icoane, şi mai ales – în bisericile ortodoxe – pe uşa diaconească din stînga uşilor împărăteşti). Numele său – în evre­­ieşte Miha’El – se tălmăceşte: „Cine e ca Dumnezeu?”. Se crede că al lui va fi şi „glasul arhanghelului” care va trîmbiţa învierea şi judecata la a doua venire a Domnului (vezi I Tesaloniceni 4, 16). În vechime era socotit ocrotitorul ceresc al „poporului ales”, iar la noi există o tradiţie populară cu privire la ajutorul dat în războaie de către Arhanghelul Mihail lui Ştefan cel Mare şi Sfînt[10].
Gavriil[11] – mesagerul marianic prin excelenţă (începînd cu Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare), numit liturgic când „preafrumosul”, când „înveselitorul”, şi reprezentat în biserici mai ales pe uşa diaconească din dreapta uşilor împărăteşti – este arhanghelul Bunei Vestiri (“Bucu­ră-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei...” – Luca 1, 28 şi urm.), purtătorul predilect al mesajelor Domnului. El apare, în ambele Testa­mente, drept că­lă­u­zitorul spre adevăr şi vestitorul ceresc al Cuvîntului dumnezeiesc (fiind cunoscut mai ales datorită profetului Daniel şi evanghelistului Luca). Gabri’El înseamnă în evreieşte „Dum­nezeu a fost puternic”.
Rafail[12] (cunoscut din Tobit, carte necanonică, dar „bună de citit” a Vechiului Testament) este, conform tradiţiei, vin­decătorul celor bolnavi (în evreieşte, Refa’El înseam­nă “Dumnezeu a vindecat”), ca unul ce l-a scăpat de orbie pe bătrînul Tobit; apoi călăuzitorul tainic al celor ce călătoresc cu treburi şi cu griji, precum Tobie (fiul lui Tobit), dar mai ales ocroti­torul nunţii şi al dragostei conjugale (vezi Tobit, mai ales 6, 18-19: “«Iar cînd va fi să te apropii de ea [de Sara, fiica lui Raguel], ridicaţi-vă amîndoi, rugaţi-vă la Dom­­­­nul ceru­lui şi cereţi ca asupra voastră să vină în­du­­rare şi mîn­tuire. Nu te teme, căci ea ţi-a fost rîn­duită dintot­deauna. Tu eşti cel care o vei scăpa [mîn­tui]…». Cînd Tobie a auzit cuvintele lui Rafail, că ea era sora [nea­mul şi pere­chea] lui, din seminţia casei tatălui său, a iubit-o mult şi inima i s-a lipit de ea”).



Sf. Arhanghel Mihail (frescă de la Horezu)


Îngerii căzuţi


Din ceata voievozilor făcea parte şi Lucifer (în denumirea populară românescă: Luceafărul), părintele răului, a cărui revoltă trufaşă a polarizat creaţia şi s-a dovedit fatală, ab initio, pentru omul “neîncercat”, ce s-a lăsat ispitit să-i repete căderea, extinzînd paradigma luciferică şi la nivelul creaţiei văzute. Profetul Isaia îl deplînge în treacăt, într-o şarjă de lirism prevenitor, ca pe un contraexemplu absolut: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pămînt tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adîncului!” (Isaia 14, 12-15).
Păcatul luciferic constă în încălcarea deliberată, din mîndrie de sine şi din sete de putere, a ierarhiei fiinţiale (şi, prin extensie, a principiului ierarhic în genere): creatura se opune Creatorului, inferiorul aspiră nelegitim la substituirea superiorului. Dacă omul (căruia, de altfel, Dumnezeu a hotărît dintru început să-i mai ofere o şansă[13]) poate invoca anumite “scuze” pentru neascultarea şi slăbiciunea sa (latura materială a fiinţei lui, naivitatea primară, ispitirea venită din afară etc.), îngerului răzvrătit din proprie iniţiativă şi de la înălţimea condiţiei lui angelice nu-i rămîne nici o scuză, drept care şi pierzania lui este iremediabilă[14]. “Păcatul lui Lucifer stă în a se iubi pe sine pînă la a exclude orice altceva, şi asta nu are scuză; fără ignoranţă, fără eroare, fără pasiune, fără dezordine prealabilă în voinţa sa angelică, păcatul său a fost păcatul unei răutăţi pure” (Maica Alexandra, loc. cit.).
Sfîntul Ioan Damaschin (cf. Dogmatica, II, 4: “Despre diavoli şi demoni”; în trad. rom. cit., vezi pp. 56-57), în virtutea unei tradiţii mai degrabă obscure, face afirmaţia că Lucifer ar fi fost “înainte-stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat stăpînirea pămîntului”. Nu-i lipseau, deci, nici rangul, nici condiţia perfecţiunii. Bun prin natura sa creată, el s-a făcut însă rău prin voinţa sa proprie (liberul arbitru), astfel că “s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu Care l-a făcut”, devenind prima întruchipare a răului (“care nu este nimic altceva – explică Damaschinul, pe urmele Fericitului Augustin – decît lipsa binelui, după cum şi întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător, şi răul este întuneric spiritual”).
Sfîntul Voievod Mihail, Arhanghelul Dreptăţii, purtătorul de spadă sau lance de foc, arhistrategul legiunilor cereşti, este antiteza voievodului răzvrătit, chipul paradigmatic al plenitudinii condiţiei angelice, şi lui îi revine de altfel misiunea, atestată de toate izvoarele revelaţiei, de a-l azvîrli din cer pe cel care şi-a trădat şi Creatorul, şi firea. Sintetizînd tradiţia, Acatistul Sfîntului Arhanghel Mihail[15] aduce de mai multe ori laudă acestei isprăvi primordiale, esenţiale în dinamica întregii creaţii şi definitorii pentru promptitudinea slujirii îngereşti.
Iată Condacul 3: “Arătînd în tine puterea nebiruită a rîvnei pentru slava dumnezeiască, ai stat în fruntea cetelor îngereşti, Miha­i­le, împotriva celui ce suflă răutatea, preatrufaşului Lu­cea­făr de dimineaţă, pe care, văzîndu-l aruncat împreună cu cei de aproape ai săi din înălţimea cerului întru cele mai de jos ale pămîntului, oştirile cereşti, în chip preaslăvit că­lă­u­zi­te de tine în luptă, înaintea Scaunului dumnezeirii au stri­gat cu veselie şi cu o singură gură: Aliluia!”.
La fel, Condacul 11: „Toată cîntarea de laudă se biruieşte de mulţimea mi­nunilor tale, Arhistrategule al lui Dumnezeu, că săvîrşite sînt de tine nu doar în Ceruri şi pe pămînt, ci şi în beznele celor mai de dedesubt, unde ai legat pe şarpele cel din adîncuri cu legăturile puterii Domnului, ca toţi cei izbăviţi de răutatea lui să binecuvînteze pe Stăpînul Cerurilor şi al pămîntului, strigînd: Aliluia!”.
Iar în rugăciunea finală, dreptcredinciosul zice iarăşi: „Sfinte şi Mare Arhanghele al lui Dumnezeu, Mihaile, care cel dintîi între îngeri stai dinaintea Treimii celei ne­gră­i­te, sprijinul şi păzitorul neamului omenesc, care ai zdrobit în Ceruri cu oştile tale capul preatrufaşului diavol şi ruşi­nezi pururea pe pămînt răutatea şi viclenia lui, la tine aler­găm cu credinţă şi ne rugăm ţie cu dragoste: fii pavăză nestricată şi coif tare Sfintei Biserici şi neamului nostru dreptcredincios, păzindu-ne cu spada ta purtătoare de fulgere de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi...”
Precum se vede, Lucifer a fost alungat din cer în „beznele adîncului” dimpreună cu toţi îngerii care i-au ţinut hangul[16] – nu puţini, după măsurile omeneşti, dar puţini în raport cu fără-de-numărul total al îngerilor (vezi mai sus). Există părerea că l-au urmat îndeobşte îngerii subalterni, influenţaţi de autoritatea mai-marelui. Fapt este că răul se manifestă subversiv şi epidemic şi că vorba cu „capul răutăţilor” are temeiuri metafizice, încă din zorii creaţiei.
Dracii constituie, deci, ceata îngerilor căzuţi împreună cu mai marele lor, Satana[17] sau Lucifer[18], pierzîndu-şi astfel calitatea iniţială de mesageri ai Luminii divine, devenind “voievozi ai întunericului” şi ispitind spre acelaşi păcat al “or­go­liului luciferic” şi pe părinţii dintîi (Adam şi Eva), iar după aceea întreg neamul ome­­nesc, lăsat să aleagă liber între Bine şi Rău, între mîntuire şi pierzanie. Dumnezeu, Care este Iu­bire, vrea ca toţi oamenii să se mîntuiască, dar pe nimeni nu mîntuieşte cu de-a sila. În­ge­rii buni ne stau la îndemînă în “războiul nevăzut” împotriva îngerilor răi, dar e nevoie de acceptul şi con-lucrarea noastră ca ajutorul lor să fie eficient, spre dobîndirea Împă­răţiei în care noi înşine, după încre­dinţarea lui Hristos (Matei 22, 30), vom fi “ca îngerii lui Dum­nezeu în ceruri”.

Răzvan CODRESCU


[1] Stricăciunea morală atrăgînd după sine degradarea ontologică, întunecarea “chipului” divin în om, pînă la îmbrăcarea “hainelor de piele” (ce semnifică îndepărtarea de regnul angelic şi apropierea de regnul animal) şi “căderea în istorie”, adică în regimul timpului devorator (căci “plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), al cărui manager se vrea Lucifer, “prinţul acestei lumi”.
[2] “S-a spus mereu că îngerii sînt «dublul» ceresc al omului. Sîntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Şi sîntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lîngă fiecare «este», îngerul aşază un «cum ar trebui să fie». El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui” (Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 28). Iată schiţat aici mai ales portretul funcţional a ceea ce limbajul curent numeşte înger păzitor al fiecăruia (credinţă străveche şi răspîndită în toată aria creştină); pe acesta îl primeşte fiecare creştin la botez, avînd – sau, în orice caz, fiind chemat principial să aibă – cu el relaţia cea mai intimă şi mai constantă, din anii cei mai fragezi („Înger, îngeraşul meu...”) şi pînă la trecerea prin „vămile” de după moarte. Dar patron îngeresc n-au numai inşii, ci şi neamurile (naţiunile în sens organic, ontologic), ba chiar locurile legate – măcar la un moment dat – de o tradiţie comunitară, etnică şi/sau religioasă (împărăţii, ţări, cetăţi, arii ecleziale – vezi “îngerii celor şapte Biserici” din Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul, cap. 1-3). Un interesant expozeu personal despre îngerii naţiunilor, din plin atestaţi de tradiţia biblică şi patristică, la Andrei Pleşu, op. cit., p. 165 şi urm. (“În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi” – p. 166).
[3] În ce priveşte traducerea românească a scrierilor areopagitice, e preferabilă cea a Părintelui Dumitru Stăniloae (Sfîntul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Editura Paideia, Bucureşti, 1996; cf. mai ales “Despre ierarhia cerească”, cap. VI-IX, pp. 23-29) celei mai vechi, a lui Cicerone Iordăchescu şi Th. Simenschy (apărute la Chişinău în 1932-1936, apoi reeditate în 1993-94 la Institutul European din Iaşi).
[4] Pentru un tablou comparat al ierarhiilor cereşti la Dionisie şi la principalii autori medievali care au tratat subiectul (Sfîntul Grigorie cel Mare, Sfîntul Ioan Damaschin, Toma d’Aquino etc.), cu indicarea “orientativă” a locurilor biblice pe care aceştia s-au întemeiat şi cu consemnarea numelui fiecărei cete în greacă, latină şi principalele limbi de cultură moderne, cf. Andrei Pleşu, op. cit., pp. 281-283.
[5] Cf. Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 55. Capitolul respectiv, intitulat “Despre îngeri”, constituie una dintre cele mai bune sinteze ale problemei din întreaga literatură patristică.
[6] Lumea (nu numai cea văzută, dar şi cea nevăzută) este, cu voia lui Dumnezeu, unitate în diversitate: ea ne apare bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind kalokagathia creaţiei divine. Mutatis mu­tandis, Dumnezeu Însuşi, Cel Unul şi Întreit, este “unitate în diversitate”. Dacă însă în absolutul fiinţial al dumne­zeirii este armonie şi egalitate desăvîrşită între Persoanele cele de o Fiinţă, în dinamica lumii create diversitatea se organizează ierarhic, definindu-se prin organicitate, iar nu prin egalitate. În lumea stricată de păcat, “unitatea în di­versitate” cunoaşte, asemenea “chipului” lui Dumnezeu în om, o certă degradare sau obscurizare, fiind supusă anu­­­­­mi­tor disfuncţii şi distorsiuni, fie prin pierderea sen­sului autentic al unităţii, fie prin “anarhia” diversităţilor, ceea ce nu este cazul în ordinea serafică, după ce ea s-a consolidat în desăvîrşire, delimitîndu-se liber şi ferm, o dată pentru totdeauna, de revolta de la începuturi a lui Lucifer şi a cetei sale.
[7] Însă nu din fire, ci din interes dizolvant, folosind cuvîntul ca armă de pierzanie. Altminteri, el nu se îmbată cu apă rece şi e bine calculat în fronda lui permanentă; aşa cum bine observa Maica Alexandra (Principesa Ileana a României) în modesta sa sinteză despre Sfinţii Îngeri (trad. rom. P. S. Irineu Pop-Bistriţeanul/Luminiţa Nicolescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992), „pentru el nu există eroare în judecată: el ştie ce face şi de aceea numele lui e satana, adversarul” (p. 37).
[8] În tradiţia românească, Arhanghelii mai sunt numiţi şi Voievozi (prin echivalarea termenului grecesc, care înseamnă „fruntaşi ai îngerilor”). Praznicul din 8 noiembrie era mult mai cunoscut pe vremuri sub denumirea de “Ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil”. Imaginaţia populară i-a perceput pe aceştia ca pe nişte domnitori cereşti înconjuraţi de curtea lor îngerească, deşi, teologic vorbind, ierarhiei cereşti a îngerilor nu-i corespunde ierarhia seculară, ci ierarhia bisericească (tradiţie analogică impusă definitiv prin scrierile atribuite lui Dionisie Areopagitul, care de altfel, în micul, dar densul tratat Despre ierarhia cerească, are un capitol – XII – în care explică „Pentru ce ierarhii dintre oameni se numesc îngeri”).
[9] Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe 6 septembrie (pomenirea minunii săvîrşite de el în Colose, unde a deschis „puţul fără fund”) şi pe 8 noiembrie (Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor Puterilor cereşti celor fără de trup). Occidentalii îl sărbătoresc pe 29 septembrie (dimpreună cu Sfîntul Arhanghel Rafael).
[10] Arhanghelul Mihail a fost ales – oarecum paradoxal pentru o mişcare de rezistenţă naţional-creştină principial anti-iudaică – şi ca patron spiritual al Legiunii care i-a purtat numele (întemeiate de harismaticul, dar controversatul Corneliu Z. Codreanu – „trimisul Arhanghelului”, cum i s-a spus – şi de studenţii „văcăreşteni”, în vara lui 1927), semnificînd sabia dumnezeiască a Dreptăţii, pedepsitoare a vrăjmaşilor Crucii şi a trădătorilor de neam şi de ţară. „Sfîntă tinereţe legionară”, principalul imn al mişcării (numite la un moment dat, în expresia ei politică, şi Garda de Fier), avea refrenul: „Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer”.
[11] Îl întîlnim în calendarul bisericesc pe 26 martie (imediat după Buna Vestire), pe 13 iulie (Soborul Arhanghelului Gavriil) şi pe 8 noiembrie. Să adăugăm, în treacăt, că el are un statut aparte în religia islamică, trecînd drept îngerul ce i-a revelat lui Mahomed Coranul.
[12] Dacă Biserica Romano-Catolică îl cinsteşte pe 29 septembrie, Ortodoxia n-a găsit de cuviinţă să-i acorde o zi de cinstire numai a lui, fiind prăznuit doar laolaltă cu celelate Puteri cereşti fără de trup, pe 8 noiembrie.
[13] Vezi aşa-numitul “Protoevangheliu” (Facerea 3, 15).
[14] “Dar trebuie să se ştie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte” (Sfîntul Ioan Damaschinul, Dogmatica, trad. rom. cit., p. 57). Iată şi o lămurire mai generoasă: “Motivul pentru care nu e cu putinţă mîntuirea îngerilor răi se găseşte în natura lor, pe de o parte, iar pe de alta în fiinţa lor, şi are drept urmare neputinţa pocăinţei la ei. Într-adevăr, ca spirite, ei sînt lipsiţi de orice ispită trupească, încît căderea lor nu se face prin vreun îndemn din afară, ci numai printr-o cu totul liberă şi conştientă hotărîre a voinţei lor proprii. De aceea căderea lor este rupere totală şi definitivă de Dumnezeu şi împietrire în rău, care exclud cu desăvîrşire posibilitatea mîntuirii. […] Opinia lui Origen asupra restaurării tuturor [apocatastaza], chiar şi a îngerilor răi, a fost condamnată de Sinodul V ecumenic” (Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică. Manual pentru Facultăţile Teologice, ed. a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 376).
[15] Ce poate fi citit în româneşte în traducerea făcută din limba rusă şi inclusă în volumul de Acatiste scos de Editura Christiana şi Sfînta Mănăstire Nera pînă acum în cinci ediţii. Cf. şi micul volum Acatistele Sfinţilor Arhangheli şi al Îngerului Păzitor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 17-39, după care citez aici.
[16] “Şi toţi aceia care au căzut de în cer cu acel voievod făcutu-s-au diavol întunecat”, stă scris într-un vechi Hronograf de la noi (apud Tudor Pamfile, Mitologie românească, I. Duşmani şi prieteni ai omului, Editura Socec, Bucureşti, 1916, pp. 20-21, subl. n.).
[17] În limba ebraică, sat'an înseamnă “adversar”, iar Satanael se tălmăceşte: “Adversarul-lui-Dumnezeu”.
[18] Ana­­lizabil în lux, “lumină” şi ferre, “a purta”, acest nume reprezintă o transpunere a grecescului phosphoros şi a ebraicului helel, pus în legătură cu “steaua dimineţii” (la noi: “luceafărul de dimineaţă”). Este la mij­loc, poate, şi o ironie (se ştie că termenul helel fusese atribuit în mod persiflant regelui Babilonului, pentru trufia sa declarată de “a-şi înălţa tronul pînă la stelele lui Dum­nezeu”). Iniţial purtător al luminii divine, ca toţi îngerii creaţi de Dumnezeu, Lucifer s-a lăsat furat de adoraţia propriei “lumini”, devenind un fals “luminător”, rupt de adevărata Lumină.



Soborul îngeresc (Athos - sec. XVII)

6 comentarii:

La 5/11/08 11:16 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

ca sa va socati putin:

http://www.jihadwatch.org/archives/020472.php

 
La 7/11/08 7:29 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

O precizare: comentariile trebuie să se refere, în principiu, la textul postat. Divagaţiile fără legătură cu textul postat vor fi de regulă respinse de moderator (cel mult vor fi acceptate, după caz, numai anumite scurte semnalări sau trimiteri punctuale).

 
La 7/11/08 8:47 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

de acord... unde ar trebui sa postez ceva ce mi se pare demn de adus la cunostinta cat mai multor blogsurferi? chiar nu stiu, de asta intreb

 
La 8/11/08 12:31 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Aveţi şi dvs. dreptate, nu prea ştiu ce să vă răspund. Să aşteptaţi ocazia potrivită, sau s-o determinaţi cumva, sau să găsiţi o formă de contextualizare... Sau poate că fiecare blog ar trebui să aibă o rubrică specială de semnalări... Am să mă mai gîndesc la ceva de genul ăsta... Cert este că nu se poate vorbi oriunde despre orice, căci atunci s-ar produce peste tot disipare şi confuzie.

 
La 8/11/08 12:40 a.m. , Anonymous bloggofătul a spus...

LA MULŢI ANI tuturor celor ce poartă nume de Arhangheli, sau nume împărtăşite din numele acestea! Fie ca toţi să le poarte cu cinste şi cu răspundere, şi să se bucure întru frumuseţea şi bunătatea celor de sus!

 
La 4/8/09 4:39 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

" Razvan Codrescu spunea...
Aveţi şi dvs. dreptate, nu prea ştiu ce să vă răspund. Să aşteptaţi ocazia potrivită, sau s-o determinaţi cumva, sau să găsiţi o formă de contextualizare... Sau poate că fiecare blog ar trebui să aibă o rubrică specială de semnalări... Am să mă mai gîndesc la ceva de genul ăsta... Cert este că nu se poate vorbi oriunde despre orice, căci atunci s-ar produce peste tot disipare şi confuzie."

Cam multe vorbe in locul unei igaduinte tacute...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire