CASA PĂRINTELUI STĂNILOAE
În mai multe rînduri am atras atenţia, ultima oară chiar pe acest blog (prin luna octombrie a. c.), asupra faptului că numele Părintelui Stăniloae e scris greşit (Stăniloaie) pe crucea sa din cimitirul Mînăstirii Cernica. Nimeni nu pare să se fi sinchisit.
La fel de grav – dacă nu încă mai grav – este ceea ce a semnalat în urmă cu 3 ani şi resemnalează acum d-l Răzvan Ionescu cu privire la casa părintească de la Vlădeni a marelui teolog, aflată astăzi nu în patri-moniul familiei, ci al Bisericii.
Nu te poţi împiedica să nu te gîndeşti că, de pildă, cu numai un sfert din suma cheltuită recent pe nişte clopote mega-lomane cu chipul noului Patriarh (ce alt-minteri nu scapă nici o ocazie de a se împăuna cu ucenicia sa pe lîngă patriarhul teologiei româneşti) s-ar fi putut transforma casa de la Vlădeni într-un mic muzeu cuviincios, cum s-ar cădea nu doar memoriei Părintelui Stăniloae, dar şi elementarei demnităţi a ortodoxiei noastre.
Desigur, răspunderea directă e în mai mare măsură a Mitropoliei Ardealului decît a Patriarhiei de la Bucureşti. Din spusele Părintelui Constantin Necula, consilier administrativ al Î. P. S. Laurenţiu Streza, cu care am stat de vorbă cu prilejul recentului Tîrg de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu, ar exista acolo o anumită preocupare faţă de “obiectivul Vlădeni” – preocupare care, însă, deocamdată mai mult se aude decît se vede...
Pînă una-alta, casa de la Vlădeni intră într-o nouă iarnă a nevredniciei româneşti şi d-l Răzvan Ionescu are dreptate să spună că, în privinţa ei, “orice cuvânt e ca o rană vie”... (Răzvan Codrescu)
La fel de grav – dacă nu încă mai grav – este ceea ce a semnalat în urmă cu 3 ani şi resemnalează acum d-l Răzvan Ionescu cu privire la casa părintească de la Vlădeni a marelui teolog, aflată astăzi nu în patri-moniul familiei, ci al Bisericii.
Nu te poţi împiedica să nu te gîndeşti că, de pildă, cu numai un sfert din suma cheltuită recent pe nişte clopote mega-lomane cu chipul noului Patriarh (ce alt-minteri nu scapă nici o ocazie de a se împăuna cu ucenicia sa pe lîngă patriarhul teologiei româneşti) s-ar fi putut transforma casa de la Vlădeni într-un mic muzeu cuviincios, cum s-ar cădea nu doar memoriei Părintelui Stăniloae, dar şi elementarei demnităţi a ortodoxiei noastre.
Desigur, răspunderea directă e în mai mare măsură a Mitropoliei Ardealului decît a Patriarhiei de la Bucureşti. Din spusele Părintelui Constantin Necula, consilier administrativ al Î. P. S. Laurenţiu Streza, cu care am stat de vorbă cu prilejul recentului Tîrg de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu, ar exista acolo o anumită preocupare faţă de “obiectivul Vlădeni” – preocupare care, însă, deocamdată mai mult se aude decît se vede...
Pînă una-alta, casa de la Vlădeni intră într-o nouă iarnă a nevredniciei româneşti şi d-l Răzvan Ionescu are dreptate să spună că, în privinţa ei, “orice cuvânt e ca o rană vie”... (Răzvan Codrescu)
În ziua de vineri 18 noiembrie 2005 publicam în suplimentul Aldine al cotidianului România liberă reportajul intitulat "La Vlădeni de ziua Părintelui Stăniloae", unde arătam starea deplorabilă în care se afla casa părintească a acestuia, lăsată prin testament Parohiei Vlădeni, aşadar patrimoniului Bisericii Ortodoxe Române. Fotografiile vorbesc de la sine despre cum arăta casa pe atunci...
În urma articolului apărut în România liberă, în vara anului 2006 au început lucrări temeinice de reparare a micuţei clădiri. Din nefericire, banii s-au terminat repede... iar lucrările au fost abandonate. Timp de două ierni, 2006-2007 şi 2007-2008, casa a rămas aşa cum se poate vedea în fotografiile de mai jos:
Între timp preotul Radu Ursu, sub "păstorirea" căruia casa ajunsese sufocată de praf şi fire de păianjen, s-a eliberat de parohie şi de lucrările de reparaţie ale casei (oricum sistate din pricina lipsei banilor), fiind promovat, pentru faptele sale de “vitejie”, fireşte la Braşov, adică într-un oraş mai apropiat de altitudinea duhovnicească a preacucerniciei sale. De curând, noul paroh de la Vlădeni a reluat, o dată cu lucrările de reparaţie la acoperişul bisericii parohiale, şi lucrările de restaurare a casei Părintelui Stăniloae, astfel încât, cu chiu, cu vai, astăzi, în pragul iernii 2008-2009, lucrările au ajuns în acest stadiu:
Se împlinesc, iată, 3 (trei) ani de la apariţia reportajului din suplimentul Aldine, în care scriam că "numai municipiul Braşov numără aproximativ 60 de parohii, cu unul, doi sau chiar mai mulţi slujitori. Dacă fiecare parohie (n-am spus fiecare preot) ar contribui lunar cu 500.000 de lei vechi, socotiţi vă rog dumneavoastră ce sumă s-ar putea aduna pentru reparaţiile casei, ba chiar şi a unei eventuale retribuţii cuvenite unui minim personal de întreţinere. Am con-vingerea că preoţii braşoveni vor reacţiona pe măsura solidarităţii ardelene şi a prestigiului cu care Andrei Şaguna le patronează slujirea. Sunt 28 de kilometri până la Vlădeni. Se pot convinge cu ochii lor de tristeţea care a cuprins locul de unde a plecat cel cu a cărui operă fiecare ne precipităm în a ne legitima, doct sau semi, cunoştinţele teologice. Vor vedea cum casa Părintelui e o casă micuţă, modestă, nu mult diferită de demensiunile bojdeucii lui Creangă din Ţicău... "
AU TRECUT DE ATUNCI 3 ANI! ORICE CUVÂNT E CA O RANĂ VIE!
Răzvan IONESCU
(Text şi fotografii preluate de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu)
publicat de Răzvan Codrescu @ 11:29
11 comentarii
11 comentarii:
Sinodalii nostri sunt preocupati cum sa-l darame pe mitropolitul Bartolomeu, cum sa salveze borfasii eretici ai Ortodoxiei, gen Corneanu si Drincec. Ei nu au nimic in comun cu Parintele Staniloae. C. Necula nu stie cum sa-l lustruiasca pe Florian Bichir , mare fan al mitropolitului Laurentiu. Ne-am saturat de morminte varuite!
E trist cum din nou se preiau cu ochii inchisi niste informatii carora li se adauga, cu un (bine?)intentionat zel gazetaresc putina 'culoare', adica presupuneri false...
Oare eficienta unui semnal de alarma sta in cantitatea de noroi cu care improscam?
Doamnă Preoteasă,
Vă port o sinceră preţuire pentru felul în care înţelegeţi să vă împliniţi misiunea alături de soţul dumneavoastră. Nu vă cunosc personal, dar urmăresc cu bucurie atât activitatea dumneavoastră redacţională la revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului"(suntem ca să zic aşa, vecini,eu petrecând o mare parte timp într-un sat apropiat de Bucium) cât şi (mai de curând) modalitatea extrem de variată şi plină de bun gust în care arătaţi utilizarea benefică şi ziditoare a internetului prin blogul "Dăruind vei dobândi" pe care îl întreţineţi cu atâta jertfelnicie. Tocmai de aceea vă rog să îmi arătaţi care sunt adevărurile situaţiei de la Vlădeni. Am scris în urmă cu trei ani reportajul din "România liberă" şi m-am bucurat să aflu că reacţia a fost imediată şi eficientă. Ca după scurtă vreme lucrurile să se înpotmolească. Nu am mai scris în presă despre acest subiect timp de doi ani, tocmai pentru a nu trezi susceptibilităţi, ori sensibilităţi de alt ordin. În acest interval de timp am fost eu însumi la Sibiu şi am arătat fotografiile. Am revenit cu un text în Gazeta de Transilvania abia prin luna mai a acestui an. Din partea Consiliului judeţean Braşov am primit asigurări ferme că lucrurile se vor remedia urgent, că problema există pe agenda de lucru, că există şi un buget în acest sens, dar că, la acea oră, mai exista şi presiunea alegerilor locale. Să treacă şi totul se va rezolva. Au trecut şase luni. Prin forţa împrejurărilor trec foarte des plin Vlădeni şi am ajuns să trăiesc cu vinovăţia faptului de a fi scris acel reportaj din urmă cu trei ani de zile. Îmi vine să zic că mai bine aş fi lăsat lucrurile aşa cum erau. Vă rog să mă credeţi că dacă aş fi fost în situaţia de a avea eu banii necesari i-aş fi dat fără să mă ştie nimeni, numai ca lucrurile să se aşeze în lumina în care dumneavoastră înşivă înţelegeţi să vă purtaţi misiunea. Ştiu că parohiile sunt sărace, că preoţii o duc greu şi tocmai de aceea vă preţuiesc în mod deosebit jertfa şi statornicia. Dacă la dumneavoastră biserica şi casa unde locuiţi arată atât de îngrijit şi mai ales cu atâta dragoste, de ce nu se poate asta şi în alte părţi? Costă bani să dai mătura? Şi nu mă refer la parohul de acum din Vlădeni, ci la cel de dinainte. Eu am aruncat cu noroi în el, arătând felul în care zăcea casa părintelui Stăniloae ce face parte din patrimoniul parohiei Vlădeni? Faptul că imediat a fost mustrat pentru comportamentul său şi lucrurile păreau să se urnească din loc, mă face să cred că nu. Aş fi bucuros să-mi arătaţi unde şi cum am greşit. Şi mai ales în ce fel se pot îndrepta lucrurile. Visez în continuare ca vara, în jurul casei părintelui Stăniloae, devenită muzeu, să se poată organiza întâlniri, de la dezbateri pe tema operei sale atât de importante şi bogate, la şezători ale copiilor, să găsim prilejuri frumoase de recuperare a tradiţiilor, să facem astfel încât duhul locului să se simtă viu, aşa cum viu este şi Părintele Stăniloae în teologia noastră academică. La Vlădeni există şi un mic muzeu etnografic îngrijit de o profesoară pensionară din propriile ei puteri, dar din păcate e lăsat complet în uitare. În sfârşit, sunt convins că altfel ar fi stat lucrurile dacă dumneavoastră înşivă aţi fi fost la Vlădeni. Nădăjduiesc să putem să ne cunoaştem şi mai ales ca în cel mai scurt timp să ne putem aduna la Vlădeni în jurul casei refăcute a părintelui şi să găsim modalităţile prin care să cinstim acel loc şi memoria Părintelui Stăniloae aşa cum se cuvine. Nu-mi doresc altceva. Iar dacă pentru asta trebuie să cer cuiva iertare, nu am nici un fel de strângere de inimă s-o fac de pe acum.
Cu cele mai bune şi mai respectuoase gânduri.
P.S. În ceea ce priveşte numele corect "Stăniloae" sau "Stăniloaie" iată ce scrie fiica părintelui, şi cred că această mărturie trebuie cunoscută:
"Multă vreme, în tot cursul copilăriei mele tata şi-a scris astfel numele. Şi toată familia noastră s-a numit „Stăniloae”. Mai târziu, în ultimii ani, tata a adăugat un „i”, spunând că aşa e mai exact. Deci să nu fie de mirare că pe copertele unor cărţi el apare astfel, „Stăniloaie”" (Lidia Ionescu Stăniloae, «Lumina faptei din lumina cuvîntului ». Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 17-18).
Doamne ajuta, domnule Ionescu!
In primul rand va rog sa ma iertati daca v-am nedreptatit cumva prin cuvintele mele. Ma doare insa sufletul cand vad ca Biserica este mereu si mereu atacata, de multe ori chiar de catre oamenii ei, si mai ales cand sunt spuse lucruri care nu sunt adevarate.
Apreciez foarte mult semnalul dumneavoastra de alarma, pentru ca, intr-adevar, casa in care a locuit Parintele pe care il iubesc si eu atat de mult merita sa fie refacuta cat mai repede posibil.
Nu stiu insa de unde aveti dvs. informatiile ca fostul preot paroh ar fi fost 'promovat' la Brasov pentru 'vitejiile' sale, pentru ca adevarul este ca a plecat in Spania, si sper sa ma credeti ca nu de bine ce era in parohie (iar acolo iar nu stiu cat de bine ii este, pt.ca probabil stiti ca situatia preotilor din diaspora este una foarte grea, majoritatea trebuind, pe langa slujire, sa munceasca pentru a se putea intretine).
Acesta este singurul neadevar din articolul dumneavoastra, insa iata ca, impreuna cu afirmatiile domnului Razvan Codrescu din introducere despre raspunsul parintelui Necula creeaza reactii ca cea din primul comentariu, reactii care nu au cunostinta de realitate.
Pe ce ma bazez cand spun toate acestea? Pe faptul ca poposim adesea in Vladeni, chiar la casa parohiala, pentru ca parintele paroh si doamna preoteasa ne sunt prieteni inca din facultate, iar prietenia noastra s-a adancit mult prin sprijinul jertfelnic pe care ni l-am daruit reciproc pe vremea cand ei erau intr-un sat vecin, iar greutatile ne copleseau de multe ori.
Si stiti de ce a ajuns in Vladeni? Pentru ca actualul mitropolit cauta un preot vrednic, special pentru a se ocupa de casa Parintelui Staniloae.
M-as bucura sa ne cunoastem, sa ne vedeti biserica care nu este asa de ingrijita cum vi se pare. Nu am pus niciodata in evidenta aspectele negative, pentru ca doar Dumnezeu trebuie sa stie greutatile fiecaruia, insa mi-e teama ca de pe blogul meu se poate deduce o imagine idilica a parohiei de tara, care este departe (daca nu cumva la polul opus) de realitate.
Bucuria noastra insa nu vine de la aceasta realitate (mai ales acum, cand este foarte posibil ca singura biserica a satului sa fie data la 10 persoane greco-catolice prin decizie judecatoreasca), ci de la Dumnezeu, care ne insoteste in fiecare clipa si in slujba Caruia ne aflam. In ceea ce ne priveste, suntem, cum spune Scriptura, slugi netrebnice, caci n-am facut nimic mai mult decat eram datori sa facem, insa niste slugi bucuroase, pentru ca Stapanul la Care slujim este Domnul Iubirii.
M-as bucura deci sa ne cunoastem (puteti sa imi scrieti pe adresa de mail pe care o gasiti pe blog), ca sa va risipiti parerile prea bune pe care vi le-ati facut despre noi.
Cu drag in Domnul,
Natalia Corlean
pentru dl. R. Ionescu
Nu-mi place cum se face restaurarea (sau renovarea). Fotografiile sunt destul de graitoare in acest sens, se pare ca lucrarea a incaput pe mainile unor constructori diletanti. Probabil ca nu exista nici macar un simplu proiect care sa fie aprobat de autoritatile locale.
Am o propunere, domnule Ionescu, daca nu e prea tarziu as vrea sa rugam pe altcineva sa se implice in aceasta lucrare. Va voi scrie personal despre este vorba. Numai bine.
Doamnă Preoteasă,
Domnul Codrescu are dreptul să-şi spună opiniile aşa cum crede de cuviinţă. Comentariile care se generează aici va şti să le modereze domnia sa după subiect, după temă şi după informaţiile pe care le are (în acest caz, punctual, e vorba de o discuţie pe care dânsul a avut-o cu autorităţile competente chiar la Sibiu). Aici la domnia sa pe blog, sunt în vizită.
Dar nu înseamnă că de frica lor (a comentariilor)să nu spun ce se întâmplă. În comentariul meu precedent, intenţionat nu am dat nici un nume, nici acum nu dau, dar nici nu pot să tac la nesfârşit, doar pentru a nu da cumva prilejuri unor atacuri la adresa Bisericii, cum spuneţi dumneavoastră. După cum nici la liturghie nu tac. Mă rog cu voce tare şi cânt, dând slavă lui Dumnezeu, coliturghisind cu preotul din Sfântul Altar. Când liturghia o să se facă doar de către un preot singur în Altar, cu biserica goală (după câte ştiu eu nu e posibil), atunci o să tac!
Nu e mai simplu ca lucrurile să se rezolve cuviincios atunci când ele sunt semnalate şi să nu dăm prilej de atacuri? Sau mai bine să tac? Să stau şi să nu zic nimic, nu cumva să fiu catalogat drept duşman, ori că dau apă la moară altora?
Întâi am scris într-un cotidian central. La un alt timp, văzând că lucrările s-au împotmolit, m-am dus la Sibiu să arăt cu toată politeţea fotografiile (nu spun cui, ca să nu "atac"). Nu spun nici cum m-am simţit, n-are importanţă, dacă umilit! Sau nu, mai bine să spunem, un pic smerit! Dacă eram rău intenţionat mai scriam un text în acelaşi cotidian central ca să vadă toată lumea. N-am făcut-o! Am tăcut vreme de doi ani. Am început să caut eu bani. Nu vreau să vă povestesc despre reacţiile unor pr...ieteni din Braşov. M-am dus atunci la autorităţile civile de stat. Aşa cum aţi văzut m-au purtat cu vorba. Am scris într-un cotidian de provincie cu audienţă locală, aşadar redusă. Nimic. Am pus fotografiile pe blog. N-am revenit în presa centrală, n-am ajuns la televiziune, n-am strigat în piaţa publică! Ce să mai fac (fără să atac) spre a repara enorma greşeală de a fi scris primul text acum trei ani şi de atunci de a vedea la nesfârşit cum alţii tac şi ca pe o pedeapsă, casa cu ferestrele goale strigând la mine?
Dumneavoastră îmi spuneţi că am scris un neadevăr dat fiind că preotul nu a fost promovat la Braşov, ci a plecat (de bine ce-i era în parohie) în Spania. Aşa am primit eu informaţiile din Vlădeni. Oricum chestiunea e cu totul secundară. Bun. Informaţiile mele sunt inexacte (oricum ele nu au apărut într-un cotidian central, ci la mine pe blog, unde ne citim noi între noi, cei care suntem socotiţi a fi un subiect "de nişă").Dar fie şi aşa, îmi cer iertare cu toată condescendenţa faţă de cei pe care i-am nedreptăţit afirmând că l-ar fi promovat. Însă pentru faptul că a ajuns în Spania, apoi cu siguranţă că trebuie să cer iertare în acest caz... însăşi Spaniei! Cu toată sinceritatea! Nu vreau să vorbesc public (aici) despre tot ceea ce ştiu! În orice caz, orice mi-aţi spune (în privinţa celui care ajuns în Spania) datul cu mătura n-are nici o legătură cu greutăţile materiale.
Vă promit că vă voi căuta în a doua parte a lui decembrie şi poate vom reuşi împreună cu parohul pe care îl cunoaşteţi (şi despre care n-am nici un motiv să fiu nemulţumit în cazul acesta) să ajutăm cumva să fie bine. Ştiu, şi vă cred că sunteţi îndurerată sufleteşte, şi eu sunt, şi mai ştiu şi că ascultările la care sunteţi îndatorată prin misiunea pe care v-aţi asumat-o, vă impun o anume conduită. Dar vă rog să fiţi la fel de îndurerată de adevăratele surpări de DINLĂUNTRUL nostru! Acelor surpări se "datorează" şi beneficiul recent al celor 10 persoane de care pomeniţi în comentariul dumneavoastră. Şi în satul de care sunt eu legat este o situaţie oarecum similară cu casa parohială! Aici şi pe alte bloguri se spun uneori lucruri pe care dvs. nu le puteţi spune! Nici mie nu îmi sunt la îndemână, dar ştiu sigur că e nevoie să fie spuse! Realitatea este aceea că o parte (nu ştiu dacă semnificativă sau „neglijabilă”) a CORPULUI MIREAN din Biserica noastră este la această oră, din diferite motive, îndurerată şi nemulţumită. Cu această parte a trupului Bisericii trebuie să se comunice,indiferent cât de incomodă, cât de stânjenitoare a devenit ea între timp! Nu e totuşi straniu că această „parte” care vreme de aproape 20 de ani a dat semne de statornicie şi dăruire bucuroasă a ajuns acum, hodoronc – tronc să fie socotită smintitoare? Ruperea comunicării, tăcerea superioară de o parte, şi ţâfna ori to nurile de rigolă de cealaltă parte, nu duc decât la asemenea situaţii de necinste sufletească până la urmă, ca în şi cazul casei Părintelui Stăniloae.
Dacă văd un prieten că are pantalonii rupţi întâi îi spun, poate nu ştie, poate nu a observat (ăsta nu e un atac!), pe urmă încerc să îl cos eu, sau să-l ajut să-l coasă, dar să-l las să umble cu pantalonii rupţi şi să mai şi plec grumazul la acuzele lui că i-am atacat demnitatea personală, asta vă mărturisesc că se înscrie într-o logică pentru mine de neînţeles!
Vă asigur însă că vă păstrez în continuare aceeaşi preţuire, iar smerenia pe care o exprimaţi aici e un motiv în plus să nu mă răzgândesc!
Indiferent de ce vor spune unii sau alţii, că se vor socoti atacaţi sau neatacaţi, îi asigur că rezervele mele de nădejde şi încăpăţânare (nu numai în privinţa casei Părintelui Stăniloae) sunt departe de a se fi epuizat!
Deşi, dureros, tocmai cei spre care te îndrepţi cu toată nădejdea te fac să te simţi adesea un... caraghios!
În acelaşi timp este foarte adevărat (şi aici vă dau dreptate)că n-aş vrea ca această postare să se transforme într-un lung prilej de diatribe!
Cu aceleaşi bune gânduri şi nădejdi că Dumnezeu ne va lumina pe toţi să rezolvăm o realitate a cărei simplitate nu face decât să arate, odată în plus, cât de complicate sunt la noi lucrurile simple!
Îmi pare rău că, din pripă, necitindu-l pînă la capăt, am lăsat să treacă un comentariu cu totul neurban al d-lui Sergiu Bistriţeanu, pe care-l rog să fie de acum înainte mai măsurat în exprimare, spre a nu mă mai pune în situaţia ingrată de a-i anula intervenţiile. L-am şters în urmă, atît pentru că nu vreau ca blogul să se infecteze cu astfel de tonuri becaliene, cît şi pentru că, recitind textul, am considerat exagerată judecata asupra părintelui Necula, al cărui scris nu poate fi redus la două prefeţe şi a cărui prestaţie nu se poate defini prin cîteva gafe conjuncturale. Înţeleg şi iritarea d-lui Bistriţeanu, căci sînt multe lucruri nelalocul lor în viaţa noastră publică (inclusiv bisericească), şi nu numai la Sibiu, dar simpla invectivă nu duce nicăieri, iar generalizările forţate sînt cel mai redutabil inamic al dreptei cugetări.
Cer iertare pentru lipsa mea de vigilenţă atît doamnei preotese Natalia Corlean, cît şi celorlalţi cititori măsuraţi ai blogului.
Draga Domnule Bistriteanu,
traiesc si lucrez in aceasta Biserica si multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi ca mai avem preoti extraordinari, duhovnici minunati, iar asta inseamna ca Domnul este cu noi. Parintele Arsenie spunea ca: Daca vreti preoti buni nasteti-i! Avem clerul pe care il meritam din cauza rautatii noastre, si fiecare dintre noi este responsabil pentru orice membru al clerului care greseste.
In ceea ce il priveste pe parintele Necula eu il cunosc personal, nu din povestile colegilor universitari, si pot sa va spun este un om care are destule defecte (ca si fiecare dintre noi), dar are si niste talanti minunati de la Dumnezeu, pe care ii inmulteste cu prisosinta. Pentru asta (si chiar daca nu ar fi asta, Dumnezeu mi-a poruncit sa imi iubesc chiar si vrajmasii), il iubesc si il admir.
Va rog sa ma iertati daca v-am suparat cu ceva.
Domnule Codrescu, va rog si eu sa ma iertati!
Domnule Ionescu, mai vorbim pe mail si curand, cu ajutorul Domnului, fata catre fata.
Natalia Corlean
Pentru S. B.:
A propos de colegii universitari ai părintelui Necula: i-am auzit şi eu pe unii vorbind urît despre dumnealui, dar credeţi-mă că i-am auzit şi pe mulţi alţii vorbind frumos (ba chiar foarte frumos), aşa că lucrurile sînt cel puţin relative. Cel mai sigur este să nu emitem judecăţi numai din auzite... Pe mine mărturisesc că părintele m-a convins prin cărţile sale (chiar dacă inegale). Iar dacă l-am surprins şi în ipostaze care m-au pus pe gînduri, n-am căutat deloc să-l menajez. Dar nu-mi cereţi să-l asum ca pe un Mephisto al Ortodoxiei de Cibin! Asta e prea de tot, chiar şi la supărare!
Iertati-ma,dar sa stiti ca si eu va citesc,desi am doar o pregatire medie,si peste 6o ani,deci ...ma intereseaza viata bisericii mele,de la care dupa '90 "multi"credeau ca ma vor abate,am si suferit din aceasta cauza,ptr.care fapt sunt chiar bucuroasa,m-a facut si mai tare.Doamne ajuta,imi pare rau ca la noi nu este revista Rost la chiosc (sa o am palpabil,si ptr sotul meu)cred ca voi face abonament.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire