ANALFABETISM, INDOLENŢĂ SAU OLIGOFRENIE ?

Străduţa de ghetto ceauşist pe care locuiesc de cîţiva ani, Vasile Cârlova (scris şi cu î, şi cu â, în variaţie liberă), dă, cu unul din capetele ei, într-o stradă mai mare, numită Alexandru Moruzi (ce leagă b-dul Nerva Traian de Calea Vitan). Pe tăbliţele indicatoare, ca şi pe intrările blocurilor care-o străjuiesc de ambele părţi, numele acestei străzi variază deconcertant, uneori la o distanţă de doar cîţiva metri: e scris cînd Alexandru Moruzi, cînd Alexandru Moruzzi, cînd Alexandru Morutzi. Se vede că, ignorîndu-se originea grecească a personajului, s-a crezut că e vorba de vreun italian, aşa că s-a produs un fenomen ilariant de „hipercorectitudini” în lanţ: Moruzi a devenit Moruzzi şi s-a pronunţat Moruţi, pentru ca apoi să se şi grafieze ca atare. „Deşteptăciunea” şi „prostia”, inefabile amîndouă, şi-au dat mîna în această ispravă atît de românească, fără ca inconsecvenţa sau confuzia să creeze cine ştie ce indispoziţii („Merge şi aşa!” e vecin cu „Merge oricum”, iar cetăţeanul nostru – de regulă, turmentat – are alte „ocupaţiuni mintale” decît să-şi bată capul pe ce lume sau pe ce stradă trăieşte). Deunăzi, urcîndu-mă într-un taxi, spun, păcatele mele: „Nerva Traian colţ cu Alexandru Moruzi”. Şoferul mă corectează prompt: „Moruţi!”. Ce să mai zic?! Pardon! Moruţi să fie... dacă tot aia este! Se abţine să mai adauge ceva, dar mi-e limpede că mă priveşte ca pe un ageamiu care poceşte numele străzilor şi bagă lumea în ceaţă...

Dar se poate zice că domnitorul fanariot (pe care, după cum se vede şi într-una dintre imagini, primăria sectorului 3 îl plasează în secolul... XVII!!!)* e un nume istoric prea puţin cunoscut şi că au cetăţenii (dacă nu şi edilii) circumstanţe atenuante să i-l scrie sau să i-l pronunţe în fel şi chip. Luaţi-o însă – ca să rămînem tot în Ilariopolisul dîmboviţean – pe strada Mihai Eminescu, în sus sau în jos, şi uitaţi-vă la tăbliţele indicatoare: e scris cînd Mihai Eminescu, cînd Mihail Eminescu! Or, de data aceasta, nu mai este vorba de vreun personaj istoric obscur: de Eminescu toată lumea a auzit şi ştie cine este... Dar noi avem o problemă cu numele, e ceva în „celula” noastră, nu putem ajunge la consens! Nici Academia, nici şcoala, nici municipalitatea nu pot face nimic!
Iar mai nou se vede că nici Biserica, dacă ne raportăm la cazul Stăniloae, de care a tot venit vorba în ultima vreme. Abia intrat în eternitate, părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) a şi căzut sub fatalitatea „destinului” ilariopolitan. Deşi toată viaţa a semnat Stăniloae, deşi Stăniloae stă scris pe toate marile lui cărţi, deşi cu numele Staniloae s-a impus şi în afara ţării, o grămadă de lume, inclusiv din mediile teologice, scrie îndărătnic Stăniloaie, sau pendulează aleatoriu între cele două grafii! Iar această oscilaţie indolentă (ca să nu-i spun altfel) a dus la ruşinea – cu aceeaşi îndărătnicie neîndreptată în decurs de 15 ani – că numele i-a fost scris neconform şi pe crucea de la mormînt: Stăniloaie în loc de Stăniloae! Ba mai mult decît atît: dacă mergeţi pe fosta stradă Cernica, unde a locuit în ultima parte a vieţii şi care acum îi poartă numele, veţi citi pe tăbliţa indicatoare: „Strada Părintele Stăniloae”, dar pe placa memorială de pe imobilul respectiv („semnată” de... Asociaţia de locatari): „În această casă a locuit între anii 1973-1993 Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloaie...”! Pe hărţile Bucureştiului strada figurează cînd Stăniloae, cînd Stăniloaie, iar o doamnă de la informaţii, întrebată telefonic cum o fi corect, răspunde iritată: „Ei, asta-i acum! Stăniloae, Stăniloaie – tot un drac!”... Asta da posteritate!

Nedumerirea creşte şi citind acest pasaj din memoriile fiicei părintelui: „Multă vreme, în tot cursul copilăriei mele tata şi-a scris astfel numele. Şi toată familia noastră s-a numit «Stăniloae». Mai târziu, în ultimii ani, tata a adăugat un «i», spunând că aşa e mai exact. Deci să nu fie de mirare că pe copertele unor cărţi el apare astfel, «Stăniloaie»...” (Lidia Ionescu Stăniloae, «Lumina faptei din lumina cuvîntului». Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 17-18).
Ba este de mirare, de vreme ce chiar autoarea scrie Stăniloae - şi cînd se referă la părintele, şi cînd se referă la sine însăşi! Nu ştim cum o fi cu adăugarea tîrzie a „i”-ului de către părintele, dar ştim că şi pe cărţile din ultimul an al vieţii, ca şi pe cele anterioare, mai vechi sau mai noi, numele apare tot în forma Stăniloae, cum s-a numit „toată familia” sa. Care şi unde or fi acele „coperte” de cărţi pe care scrie „Stăniloaie”?! Poate pe vreo ediţie-pirat, făcută de amatori şi ignorată de bibliografi, căci altminteri nici una dintre editurile serioase care i-au scos cărţile de-a lungul vremii (EIBMBOR, Humanitas, Albatros, Deisis etc.) n-ar fi făcut aşa ceva.
Se ştie că chiar şi cînd au existat variaţii de nume la un autor ilustru, în uzul său ori al contemporanilor săi, posteritatea a impus, prin consens academic şi uz şcolar, o singură formă, percepută ca fiind cea corectă (a se vedea chiar cazul lui Eminescu, în care prenumele Mihai l-a eliminat „consensual” pe Mihail, pe care azi nu-l mai colportează decît analfabeţii).
Aşa stînd lucrurile, mi-ar fi greu să dau un răspuns – pentru ansamblul cazurilor "edilitare" de mai sus – la întrebarea din titlu: analfabetism, indolenţă sau oligofrenie? Cred că fenomenul le include pe toate trei, chiar dacă în grade diferite de la caz la caz. Ar cam fi vremea să ne luăm seama, măcar la nivel instituţional, şi să ne mai îmblînzim imaginea de stupid people, în loc de a o confirma „pe toate gardurile”.

Răzvan CODRESCU

* La noi se greşeşte senin, şi cu secolul, şi cu anul. Recent mi s-a semnalat că Uniunea Scriitorilor a pus o placă memorială pe blocul din cartierul bucureştean Drumul Taberei în care şi-a trăit anii din urmă istoricul Vasile Netea. Ei bine, s-a reuşit dubla performanţă de a se indica greşit pe ea şi anul naşterii, şi anul morţii!