vineri, octombrie 26, 2007

PE URMELE LUI VALERIU GAFENCU



Acum cîţiva ani, cînd l-am întîlnit pentru prima oară pe tînărul monah ardelean care mi s-a prezentat “Moise de la Oaşa”, am avut o senzaţie stranie, care m-a urmărit o vreme şi după ce ne-am lungit verde la vorbă: că e prea neaoş, şi după nume, şi după înfăţişare, ca să fie aievea! Cruce de voinic, cu uitătură haiducească, dar cu vorba moale şi aşezată, de o smerenie neîncovoiată, poate puţin stîngaci în mijlocul Vavilonului dîmboviţean, dar ştiind bine ce vrea şi ce poate, mi-a împărtăşit fără emfază îndrăzneţul său proiect, pentru care cerea sfat şi sprijin: să se informeze temeinic şi să dea la lumină mucenicia creştină din temniţele comuniste. Ştia ce se scrisese esenţial pe această temă, începuse deja să-i cerceteze faţă către faţă pe puţinii supravieţuitori, dar avea nevoie de acces la dosarele fostei Securităţi, de buchisirea atentă a arhivelor, conştient că numai aşa poate duce cum se cade treaba la împlinire. Am făcut ce-am putut, mijlocindu-i anumite relaţii binevoitoare, cum probabil au făcut-o şi alţii, mai mult sau mai puţini încrezători în steaua lui. Nu i-am pus nici o clipă la îndoială zelul şi puterile, dar păstram eu însumi o anume circumspecţie legată de îngrădirile condiţiei lui de monah, de distanţa de la care venea şi de lipsa experienţei în materie. Tînărul frate s-a pus însă pe treabă, n-a mai dat decît semne discrete, iar anul acesta, făcîndu-mă de ruşine cu circumspecţiile mele “intelec-tualiste”, via lucrată de el a intrat sănătos pe rod: la Editura Reîn-tregirea, a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al Î. P. S. Andrei Andreicuţ, ierarhul locului (şi la rîndul său cald evocator în pagini de neuitat al martirajului românesc din secolul XX), a ieşit de curînd volumul monografic Sfîntul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise (336 pagini), iar contribuţia sa nu a fost mică nici la o altă carte de excepţie apărută în această toamnă: Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora (lucrată în obştea Mînăstirii Diaconeşti şi tipărită sub egida Editurii Christiana).
Acum cîteva săptămîni, monahul Moise m-a căutat din nou la Bu-cureşti, cu traista de cărţi în spinare. Deşi trăiesc printre hîrţoage şi am “moşit” pînă acum câteva sute de cărţi, mi-a făcut o plăcere aparte să ţin în mîini acest volum, ca pe un prunc nou-născut, apoi să-l parcurg pe îndelete, nu doar fascinat de figura legendară a lui Valeriu Gafencu, ce mi-era mai dinainte destul de familiară, ci şi impresionat de felul în care autorul şi-a făcut treaba, structurînd materialul şi dînd parcă o viaţă nouă documenteleor, ştiind să rămînă discret îndărătul lor, dar în acelaşi timp conducîndu-şi abil lectorul spre recepţia duhovnicească a faptelor şi spre corecta lor contextu-alizare istorică. L-am auzit apoi vorbind despre carte la radio şi m-a impresionat încă o dată coherenţa, fermitatea şi actualitatea discur-sului, vădind o personalitate bine închegată şi care-şi stăpîneşte tema fără rest, cu rigori profesionale, cu subţirimi intelectuale şi, mai ales, cu o străluminătoare cuprindere spirituală, de care istoriografia laică nu va fi niciodată în stare. Valeriu Gafencu şi-a aflat, aş zice, mono-graful ideal, iar monahismul româneasc pare a trăi, de la Oaşa la Diaconeşti, o promiţătoare primenire culturală în duh naţional, despre ale cărei isprăvi se va vorbi, sînt sigur, multă vreme de aici înainte.
Cartea punctează traseul vieţii lui Valeriu Gafencu din copilărie şi pînă la săvîrşirea lui în închisoare (Tg. Ocna, 18 februarie 1952), dar arată şi roadele pildei sale în “ucenicii” cei mai apropiaţi (Ioan Ianodide, Virgil Maxim, Marin Naidim, Gheorghe Jimboiu, Mihai Lungianu, Gheorghe Niţescu, Constantin Voicescu etc.). În Addenda ni se oferă şi scrierile rămase de la Valeriu Gafencu, în proză sau în versuri, inclusiv încă puţin cunoscutul Îndreptar de spovedanie alcătuit de acesta.
Monahul Moise a pornit de la această încredinţare, căreia cartea însăşi îi este cea mai la îndemînă dovadă: “«Comunismul a umplut cerul de sfinţi», spunea părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi cei din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfîntul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: «dară şi dintre rumâni mulţi sînt sfinţi... dară nu s-au căutat»”. Iată însă că de la o vreme ivitu-s-au căutătorii, iar Moise de la Oaşa e unul dintre ei, rămînînd ca şi Sf. Sinod al B.O.R. să-şi înfrîngă inerţiile şi să cinstească în sinaxar, după toată cuviinţa, floarea neveştejită a muceniciei româneşti contemporane, pentru care poate că Dumnezeu ne mai rabdă, nevrednici cum sîntem, în acest tîrziu al istoriei.
Mie mi se pare că cea mai frumoasă recomandare a cărţii (lansate pe 2 noiembrie la Bucureşti) rămîne arhierescul cuvînt înainte al Î. P. S. Andrei, ce poartă în loc de titlu acest loc paulinic din Epistola către Romani (5, 3): “Ne lăudăm şi în suferinţe...”:

Părintele Moise de la Mînăstirea Oaşa are mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste mărturisindu-L pe Hristos. Această evlavie, secondată de rîvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strînge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România.
Aici, aproape de noi, este Aiudul, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit. Dacă avem convingere creştină, vom spune dimpreună cu Sfîntul Apostol Pavel: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3).
Unul dintre cei ce au gândit aşa şi care a suferit mărturisindu-L pe Hristos a fost Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvîntul Mîntuitorului: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).
De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se delimiteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionînd pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos*. Chiar dacă la început a făcut parte din “Frăţiile de Cruce” – şi atunci din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme – a ajuns să se detaşeze atît de mult de toate, încît şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi un mistic. Aşa se face că Părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obîrşie, îl supranumeşte “Sfîntul închisorilor”.
Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa omului contemporan, spune Paisie Aghioritul, este de a dobîndi totul fără jertfă. Elevii şi studenţii ar vrea să ia note mari fără să înveţe; oamenii maturi ar vrea să cîştige mult fără să muncească; iar noi, toţi creştinii, am vrea să ne mîntuim fără să ne nevoim. Lucruri absolut imposibile.
Apoi cartea este un
memento. O aducere aminte de vremurile teribile cînd statul comunist, folosindu-se de instituţii draconice, i-a chinuit pe cei mai buni dintre noi.
Felicitîndu-l pe Părintele Moise, care este un om tînăr, ce n-a trăit în acele timpuri, voi cita un alt verset din Sfîntul Pavel, din care reiese rostul pragmatic al cărţii acesteia, aducătoare aminte de suferinţele unor oameni deosebiţi: “Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Iată ce minunat lucru este cînd se întîlneşte vrednicia celui păstorit cu vrednicia celui care păstoreşte! Dacă Părintele Moise a dus la bună încheiere lucrarea aceasta, şi va duce la bună încheiere şi altele, după măsura pe care i-a dat-o Dumnezeu, aceasta se datorează şi părinteştii înţelegeri de care s-a bucurat din partea stareţului său şi a Arhiepiscopului de Alba Iulia, care sînt astfel co-autori morali şi duhovniceşti ai lucrării acesteia de dreaptă pomenire, dînd poate şi altora elanul de a urma pilda lucrătoare a monahului de la Oaşa, prin care se răscumpără în faţa lui Dumnezeu multe dintre nedesăvîrşirile noastre de ieri sau de azi, ştiute şi neştiute...


Răzvan CODRESCU


* Să amintim aici una dintre mărturisirile tîrzii ale lui Valeriu Gafencu, făcută unui apropiat din închisoare (cf. Lumea credinţei din mai 2007, p. 33): “Îţi spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui pînă acum: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”. (Nota R. C.)


Cine a fost Valeriu Gafencu?

Valeriu Gafencu (24.12.1921 – 18.02.1952) s-a născut în comuna Sîngerei (jud. Bălţi). Arestat pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, după evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică şi a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, cînd a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Cînd a fost arestat, era student în anul II Facultăţii de Drept din Iaşi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarînd: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns în iadul comunist de la Piteşti. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei şi medicamentelor i-au grăbit sfîrşitul trupesc, dar sufletul lui s-a întărit şi a strălucit întru Hristos. Transferat la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna în decembrie 1949, s-a stins în 1952. Pe 2 februarie, şi-a rugat camarazii să-i procure o lumînare şi o cămaşă albă, pregătindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. În ziua prevestită, către ora 15.00, după momente de rugăciune transfigurată, s-a strămutat la Domnul. Au rămas de la el poezii, scrisori şi un îndreptar pentru spovedanie, dar şi multe consideraţii şi meditaţii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006).

sâmbătă, octombrie 06, 2007

BRÂNCOVEANU ÎNTRE ORTODOXIE ŞI MASONERIE



I

Amestecul de ritualuri ortodoxe şi masonice de la înmormîntarea larg mediatizată a regretatului actor Florian Pittiş a dovedit încă o dată că în cadrele democratice ale secolului XXI Biserica şi Masoneria nu mai manifestă reticenţele reciproce de pînă mai ieri, ci sînt dispuse mai degrabă la co-existenţă „paşnică” şi con-lucrare „civilizată”. Altminteri cum să-ţi explici faptul că în Adunarea Naţională Bisericească se află masoni notorii, ca d-nii Sorin Frunzăverde şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, că Mitropolitul Moldovei, ales între timp Patriarh, îi mulţumeşte în scris, mai mult decît protocolar, liderului mason Eugen Ovidiu Chirovici pentru com-pătimirea cu Biserica Ortodoxă îndoliată, sau că un preot ortodox sfinţeşte în Templul Masonic din Bucureşti o troiţă cu simboluri heterodoxe? În aceste condiţii, condamnarea Masoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R. din 11 martie 1937 (rămasă inerţial în vigoare pînă astăzi), pe baza amplului raport întocmit atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955), devine simplă istorie (aş zice „retrogradă”, dar mă tem de pleonasm). E limpede că Biserica tinde „să se înnoiască” (nu asta i se cere de 17 ani încoace?), iar Masoneria, la rîndul ei, e limpede că s-a şi înnoit deja, căci în locul vechiului şi teribilului „secret masonic”, cîndva principiul ei fundamental, o vedem declamîndu-şi transparenţa pe micile ecrane, iar redutabila ei unitate tradiţională a lăsat locul în ultimii ani mai multor „ascultări” divergente (în România sînt vreo 9, iar după alţii chiar 11!), mergîndu-se pînă la nuanţe... prepoziţionale (bunăoară, d-l Dănacu e Marele Maestru al Marii Loje Naţionale a României, iar d-l Chirovici e Marele Maestru al Lojii Naţionale din România). Totul se configurează altfel în această epocă pe care unii o numesc „postmodernă”, iar alţii o consideră chiar „postcreştină”, şi nu e de mirare că „mentalităţile” rămîn uneori în urma unor „evoluţii” atît de rapide şi de radicale...
Dar, oricît am încerca să ne eliberăm de „mentalitatea retrogradă”, şi oricîtă disponibilitate la toleranţă şi înţelegere reciprocă ar manifesta mai nou Biserica şi Masoneria (în vădită consonanţă cu imperativele ideologice ale momentului), există totuşi nişte limite ale bunului simţ care nu pot fi încălcate fără a cădea în ridicol. Să luăm un caz concret, care cred că merită o discuţie de principiu.

II

“Brâncoveanu, primul mason român?” – iată titlul cel mai şocant al Evenimentului zilei de duminică 9 septembrie 2007. Autorul scurtului articol (d-l Florian Bichir) rezumă de fapt expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale a României, d-l Viorel Dănacu, dar, în afară de semnul de întrebare din titlu, nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism. Am sperat că autorul articolului (care mi-e amic de pe vremea cînd era ceva mai cumpănit) va reveni cumva, cu unele observaţii sau precizări de rigoare, dar a trecut luna şi nu s-a întîmplat aşa... Să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba.
Sîmbătă 8 septembrie (în calendarul bisericesc: praznicul Naşterii Maicii Domnului), Marea Lojă Naţională a României îi comemora la Bucureşti, în incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont 3 (sector 4), pe Florian Pittiş şi pe alţi “fraţi incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Dr. Viorel Dănacu aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” al unui “studiu” realizat recent de aşa-zisul Centru Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!) : primul mason român ar fi fost nimeni altul decît… voievodul martir Constantin Brâncoveanu, canonizat de B.O.R. în 1992!
Pe ce se bazează oare o aserţiune atît de îndrăzneaţă (ca să nu-i spunem altfel)? Pe faptul că secretarul voievodului, inteligentul aventurier Anton Maria del Chiaro (evreu italian), a fost de la un moment dat mason, înfiinţînd o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, în colaborare cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abruptă: „Deşi nu există documente clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în masonerie” (subl. mea), de vreme ce mai tîrziu “făcea exact acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”!
Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este împins pînă la următorul corolar propagandistic: “Putem spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca aparţinînd masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern” (subl. mea)!
E de spus că Anton Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Constantin Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decît evlavia religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpînul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea cînd el era tînăr secretar al voievodului valah. Or, cît de activ mason ar fi fost mai tîrziu “talianul”, fapt este că, după toate istoriile autorizate ale (Franc-)Masoneriei, primele structuri masonice moderne apar în Occident abia la 1717 (Anglia şi Franţa), în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la… 1714. Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu, aux portes de l’Orient, ar fi fost iniţiat în masonerie mai înainte ca aceasta să se fi înfiinţat ca atare la Londra şi la Paris!
Astfel de încercări penibile de revendicare pro domo a unor mari personalităţi ale istoriei naţionale, cu intenţia de a ne face să credem că n-ar fi existat niciodată incompatibilitate între Masonerie şi “Biserica strămoşească”, reprezintă tot atîtea sfidări ale adevărului istoric şi ale bunului simţ elementar*. Ca să nu mai spun că, chiar dacă Brâncoveanu, om curios din fire, s-ar fi lăsat iniţiat în masoneria delle moderne rivoluzioni, moartea martirică pentru Hristos, laolaltă cu toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de conjuncturală evaziune heterodoxă, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi rămas la fel de indiscutabilă chiar şi din punctul de vedere al celei mai inflexibile ultraortodoxii.
“Dialogul” prezent între Biserică şi Masonerie (sincer sau nesincer, apreciat sau depreciat) n-are nimic de cîştigat din lipsa de măsură, după cum nici lipsa de măsură nu se răscumpără prin dialog...

Răzvan CODRESCU

--------------------------------------
* Se cade precizat, pe de altă parte, că mulţi români de seamă (între care chiar unii ierarhi ai Bisericii, ca P. S. Leon Gheucă al Huşilor, contemporanul fanarioţilor), în faza timpurie a masoneriei (secolul XVIII – începutul secolului XIX), s-au lăsat tîrîţi în loje de un anumit anturaj aristocratic al vremii, fără să ştie bine despre ce era vorba. Abia înfiinţată, masoneria n-avea imaginea publică de mai tîrziu, nici nu apucase (pînă la Revoluţia franceză) să săvîrşească manevre decisive, de mare anvergură. Multe personalităţi intrate în loje mai degrabă conjunctural şi formal, cînd au ajuns să-şi dea seama mai îndeaproape despre ce era vorba, au încetat să le mai frecventeze, înainte de a apuca să facă ceva compromiţător. Iar în secolul al XIX-lea, cînd numeroşi oameni de cultură (dar şi angajaţi politic) s-au înregimentat în diferite structuri masonice din ţară sau din străinătate, cei mai mulţi dintre ei au făcut-o, oricît ar părea de paradoxal astăzi, din considerente naţionaliste, căci la vremea aceea tactica masoneriei era aceea de a agita şi susţine tinerele naţionalisme, ca factori de dezagregare internă a imperiilor tradiţionale. De la paşoptişti la junimişti, mulţi au făcut pact cu masoneria în virtutea acestor temporare interese comune, păstrîndu-şi însă şi o anumită autonomie atitudinală (de pildă, antisemitismul lui Alecsandri, sau conservatorismul lui Maiorescu, contrastează vădit cu angajarea lor masonică). Cazurile sînt diverse şi complexe, greu de judecat cu o singură măsură. Şi anumite paradoxuri nu lipsesc nici mai tîrziu, în plin secol XX: cazul Octavian Goga sau cazul Irineu Mihălcescu (autorul Teologiei luptătoare). Ca să nu mai vorbim de cazul unui A. C. Cuza, cunoscutul campion al antisemitismului şi mare adversar al masoneriei între cele două războaie mondiale, dar care în tinereţea sa „junimistă” fusese şi el mason, la rînd cu mai toată elita ieşeană a sfîrşitului de secol XIX.
---------------------------------------------

Articol apărut în Aldine, 06 octombrie 2007, p. 1 (continuare în p. 4), fără nota finală, adăugată ulterior.