duminică, noiembrie 30, 2008

DE LA NEPROFESIONALISM LA MISTIFICARE

Istoricul George Enache, autorul recenziei


Observaţii critice privind maniera de prezentare
a realităţilor religioase din România comunistă
într-un recent manual şcolar




În interviul realizat în 11 septembrie 2008 de Armand Goşu cu autorii manualului de istoria comunismului apărut sub egida IICCR[1], s-a subliniat în repetate rânduri ideea că manualul elaborat nu vine cu sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte evoluţia regimului comunist în spaţiul românesc, iar autorii nu au dorit crearea unui conflict între generaţii, cu alte cuvinte nu avem de-a face cu un „manual al lui Roller pe invers”. Unul din scopurile principale urmărite de autori a fost dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin recursul la activităţi de învăţare bazate în cea mai mare parte pe cercetare personală sau de echipă. În acest sens, susţin autorii, au fost puse la dispoziţia elevilor un mare număr de surse istorice de diferite tipuri, care să îndemne la descoperire, dezbatere şi exercitarea propriului spirit critic: „Exerciţiile... îi îndeamnă pe elevi să se implice, să cerceteze, să pună la lucru ceea ce învaţă la lecţie şi ceea ce ştiu din alte locuri, să îi îndemne să ci­teas­că altceva, să poarte discuţii cu pă­rin­ţii, cu bunicii, între ei, într-un cuvant, să dez­bată. Din fericire, şi în România, cul­tura dezbaterii începe să câştige teren”.
Sunt doar câteva elemente din interviu, care sugerează că autorii au dorit să redacteze manualul în spiritul „noii istorii” şi al multiperspectivităţii. Cuprinsul volumului, în care găsim teme de viaţă cotidiană, studii de gen, prezenţa numărului mare de surse istorice, conduce către această concluzie. Totul este însă aparenţă înşelătoare. Cine are cât de cât cunoştinţe despre ce înseamnă „noua istorie” şi multiperspectivitatea, şi, în plus, deţine necesara onestitate intelectuală, va observa lesne că manualul dedicat istoriei comunismului nu are nici o treabă cu cele două concepte invocate mai sus. Este vorba de fapt de un discurs în maniera „litaniilor” de dinainte de 1989, sursele „multiple” inserate neavând decât caracter ilustrativ-demonstrativ al celor afirmate deja în textul lecţiei. Mai mult, există diferenţe de abordare de la un capitol la altul în ceea ce priveşte utilizarea surselor. În unele cazuri avem enunţate sarcini de lucru, adesea prost formulate, neadaptate în raport cu sursele propuse (fie nu valorifică deplin potenţialul acestora, fie răspunsul cerut depăşeşte cu mult limitele textului şi ale cunoştinţelor elevului). În alte cazuri, autorii se mulţumesc pur şi simplu să facă trimitere în textul lecţiei la diverse surse aflate pe marginea paginii. În anumite privinţe, efortul autorilor hulitelor „cărămizi” din anii ’90, mă refer la cele două manuale de istoria românilor pentru licee, era mai onest, prin înşirarea în cuprinsul textului a dovezilor care le susţineau punctul de vedere. Acum sursele au fost scoase pe manşetă, în încercarea de a păcăli lumea că se folosesc metode moderne de predare-învăţare a istoriei.
Problema surselor istorice prezente în cuprinsul manualului IICCR a constituit la rându-i una din temele importante ale interviului realizat de Armand Goşu. Acesta întreabă la un moment dat: „Acest manual este destinat copiilor de 17-18 ani. De ce nu aţi separat sur­sele istorice directe, de exemplu o ste­no­gramă a şedinţei Comitetului Cen­tral, de un fragment de memorialistică sau de un fragment din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dic­taturii Comuniste?”. Răspunsul l-a oferit d-l Mihai Stamatescu, profesor la un prestigios liceu din Orşova, vechi autor de manuale şi implicat în numeroase proiecte de implementare a curriculum-ului la disciplina istorie: „Despre tipul de sur­se istorice se învaţă încă din clasa a V-a, sunt primele lecţii, pentru că e alfa­be­tul învăţării istoriei. Sigur că pe parcursul gimnaziului şi apoi în liceu elevii învaţă oarecum să deosebească între sursele is­torice şi să le analizeze. Foarte multe din­tre obiectivele studierii istoriei în şcoală sunt legate de modul în care se abor­dea­ză sursele istorice. Şi asta tocmai pen­tru că demersul istoric care se face prin lec­ţiile de istorie este unul civic. Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de educaţie, interesele lui poli­ti­ce. Asta nu doar în ce priveşte sursele de is­torie contemporană. La fel îl citim şi pe Miron Costin”.
Profesorul a dovedit prin acest răspuns că e o persoană silitoare, care stă bine cu teoria. La partea practică se pare că manifestă unele deficienţe. Dintre toţi autorii manualului, domnia sa era cel mai în măsură să dirijeze lucrurile astfel încât produsul final să devină un adevărat manual de „nouă istorie”. D-l Goşu a pus o întrebare formulată de mulţi alţi istorici: care este raţiunea acestui amestec între documente produse în timpul regimului comunist şi texte pline de judecăţi de valoare, multe contestabile, ale unor istorici contemporani? Răspunsul profesorului Stamatescu vine din logica multiperspectivităţii, care pune laolaltă cele două tipuri de discursuri. Dar, pentru ca demersul didactic „multiperspectival” să fie complet, este absolut necesar următorul lucru, enunţat atât de competent de d-l Stamatescu: „Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de educaţie, interesele lui poli­ti­ce”. Asta presupune că însuşi istoricul devine parte a criticii, subiect al deconstrucţiei, textele sale intră în malaxor laolaltă cu documentele contemporane epocii de studiat. Unde este acest lucru în manualul IICCR? Nicăieri. Elevilor li se serveşte de fapt o materie deja „mestecată”, istoricii fiind evocaţi mai mult în virtutea prestigiului numelui lor. Din contra, dacă am realiza noi o abordare a manualului în spirit „multiperspectival”, s-ar vedea lesne preferinţa pentru anumiţi autori, care formează o „şcoală” (deşi deocamdată e mult spus), cu meritele ei în abordarea fenomenului comunist din România. Direcţia promovată de aceştia nu este însă singura în spaţiul istoriografic românesc, iar multe dintre enunţurile făcute de ei nu au încă o consacrare care să le permită să fie incluse în manual. În concluzie, elevii nu vor afla decât un singur punct de vedere şi vai de capul celui care va îndrăzni să spună că regimul comunist a fost mai bun decât ceea ce este azi!
Nu dorim să insistăm cu critica din perspectiva „noii istorii” a manualului elaborat de IICCR. Pentru cei interesaţi, facem trimitere la textul lui Robert Stradling – Multiperspectivitatea în predarea istoriei: un ghid pentru profesori[2]. Ne vom referi numai la un aspect menit să facă legătura cu miza principală a demersului de faţă, anume viaţa cultelor religioase din România în perioada comunistă. La un moment dat, Stradling, vorbind de modul în care multiperspectivitatea extinde aria şi profunzimea analizei istorice, aminteşte următoarea afirmaţie a lui C. B. McCullagh: „Dacă spun că câinele meu are o ureche, un ochi, un picior şi o coadă, această afirmaţie ar fi literal corectă. Câinele are toate acestea. Dar afirmaţia nu reprezintă o descriere corectă a a câinelui meu, care are două urechi, doi ochi, patru picioare şi o coadă”. Fără a insista pe discuţii ample asupra chestiunii adevărului şi corectitudinii în cercetarea istorică, spunem doar atât: textul de la pag. 108 din manual, indicat drept sursa 6, aparţinând Patriarhului Teoctist, este literal adevărat. La fel şi fotografia aflată sub acesta. Dar, din punct de vedere al corectitudinii istorice, ceea ce a făcut autorul capitolului în care sunt inserate textul şi fotografia (e vorba de Mihai Stamatescu) este profund tendenţios şi lipsit de echilibru, sugerându-se că numai ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au avut legături, contacte cu liderii comunişti. În realitate, nu există practic şef de cult din România care să nu fi trimis la un moment dat o telegramă lui Nicolae Ceauşescu, care să nu fi ciocnit un pahar cu acesta la diferite ocazii. Sunt sute de texte şi fotografii care pot sta mărturie în acest sens, dar nu are rost să discutăm acum pe marginea lor[3], mai ales că până la urmă ele nu au semnificaţia catastrofică care li se atribuie. Era până la urmă datoria liderilor religioşi să întreţină dialogul cu şeful legitim al statului de atunci, ca şefi recunoscuţi prin decret ai unor culte recunoscute de statul român. Altminteri, în logica strâmbă a autorilor manualului, mai lipseşte ca în manual să fie înfăţişat Nicolae Ceauşescu alături de papă sau de regina Marii Britanii, ca şi cele două persoane să fie supuse oprobriului public.
Legat de cele de mai sus, trebuie reamintit autorilor manualului că la începutul anului 1948 şefii tuturor cultelor religioase, fără excepţie, au depus jurământul de credinţă faţă de Republica Populară Română, iar ceea ce în mod greşit este numit în unele studii „dizidenţă” religioasă acoperă în majoritatea cazurilor demersurile legaliste ale unor reprezentanţi ai cultelor care se adresează autorităţilor politice comuniste, cerând să fie respectate prevederi deja înscrise în Constituţie şi în legile ţării referitoare la culte şi la viaţa religioasă. Pentru că, înainte de a ne grăbi să vorbim de ilegalitatea unui întreg regim social-politic (cum fac unii), trebuie surprins faptul esenţial că regimul comunist şi-a încălcat în mod sistematic propriile legi, de aici rezultând numeroase abuzuri. Până la urmă, „pâinea şi cuţitul” erau în mâna Partidului, şi nici un lider religios nu-şi putea permite să ignore acest lucru. Recent, au fost publicate memoriile trimise de cardinalul Alexandru Todea, liderul greco-catolicilor rezistenţi, lui Nicolae Ceauşescu, în care îi cerea acestuia recunoaşterea legală a cultului greco-catolic[4]. Dacă luăm doar primele rânduri ale acestor texte, în care Todea foloseşte diverse formule de captare a bunăvoinţei, şi le publicăm ca „sursă” într-un manual de istoria comunismului, elevii pot rămâne cu impresia că vrednicul de pomenire cardinal a fost un simpatizant al regimului comunist! Mai mult, pentru că nu putea acuza, aşa cum era firesc, în mod frontal autorităţile comuniste, principalele responsabile de desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în aceste texte Todea aruncă întreaga vină pe umerii Bisericii Ortodoxe, instituind un stereotip care se perpetuează şi azi.
Asemenea întâlniri cu şeful statului, cum este cea înfăţişată în fotografia de la pag. 108, de altfel destul de rare, puteau constitui ocazii excepţionale pentru şefii cultelor ca să mai obţină un sprijin pentru repararea unui edificiu, pentru publicarea unei lucrări cu caracter religios şi nu neapărat un prilej de celebrare a lui Nicolae Ceauşescu. Iar Patriarhul Teoctist s-a folosit de asemenea ocazii pentru Biserica pe care o păstorea. În paranteză fie spus, autorii manualului, extrem de „scrupuloşi” în ceea ce priveşte sursele istorice, prezintă drept autor al mesajului publicat în Scânteia din 24 mai 1985 pe... Patriarhul Teoctist! Un elev ar înţelege astfel că la acea dată Teoctist era deja patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, însă, dacă citeşte orice altă sursă decât manualul IICCR, el poate afla că la 31 iulie 1986 a trecut la cele veşnice Patriarhul Iustin Moisescu, în locul acestuia fiind ales, la data de 9 noiembrie 1986, Teoctist Arăpaşu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei! O eroare de peste un an în cronologia manualului IICCR, dar ce contează acest lucru în marele fluviu al istoriei!
Aceeaşi eroare grosolană e făcută în cazul fotografiei publicate, în care Teoctist apare în veşminte de mitropolit, onorând un eveniment desfăşurat probabil la Iaşi. Sub fotografie scrie iarăşi „patriarhul”, ceea ce ne face să credem că gestul autorilor nu a fost câtuşi de puţin inocent, de ilustrare a unei realităţi, ci de lovire în efigia răposatului patriarh. Probabil, dacă interesele ar fi cerut-o, s-ar fi publicat şi poza lui Teoctist Arăpaşu ca tânăr seminarist, sub care la fel s-ar fi scris „patriarhul”. Pentru un autor de manuale acest lucru e inadmisibil. În discuţiile curente, lui Teoctist Arăpaşu i se poate spune „patriarhul”, ca ultim titlu şi cel mai important, chiar şi atunci când vorbim de realităţi de dinainte de 1986, dar când vine vorba de o sursă istorică, aici în mod obligatoriu trebuie precizată condiţia emitentului din momentul elaborării documentului.
Revenind la aspecte de ordin metodologic, este limpede că multiperspectivitatea necesită timp şi resurse numeroase pentru a fi pusă în practică. În condiţiile unui curs opţional, cu extrem de puţine ore, în care trebuie parcursă o materie totuşi vastă, profesorul este obligat să recurgă adesea la metodele „vechii istorii”, ceea ce presupune transmiterea unui set minimal de cunoştinţe legate de trecutul societăţii omeneşti. De fapt, „litaniile” din predarea istoriei, la care m-am referit mai devreme, nu sunt deloc un lucru de dispreţuit. Accentul excesiv pus pe diverse metodologii, competenţe, ocultează adesea misiunea dintotdeauna a istoriei, care trebuie să răspundă în esenţă la întrebarea: „Cine suntem?”. Elevii pot deprinde multiperspectivitatea pe baza istoriei statului Mitanni, a Imperiului Hun sau chiar a istoriei Fundaţiei imaginate de Isaac Asimov. Dacă alegem totuşi să studiem cu prioritate istoria României şi a Europei, e pentru că noi ne situăm într-un anume loc şi timp, iar acest demers ne ajută la configurarea propriei identităţi. Iar această alegere o face în ultimă instanţă generaţia matură, care coordonează viaţa socială. Chiar dacă tinerei generaţii i se oferă azi numeroase oportunităţi pentru a gândi cu propria raţiune şi propriul suflet, inevitabil generaţia matură transmite o anumită viziune asupra trecutului. Dintotdeauna cei bătrâni au povestit celor tineri, iar această naraţiune este baza de la care porneşte orice tânăr în dezvoltarea sa. Din acest motiv, personal nu credem că poate exista manual de istorie adevărat fără un minim discurs, fără prezenţa naraţiunii. Aici intră însă în joc responsabilitatea autorului.
Oricât ne-am feri de acest cuvânt, manualul a fost, este şi va rămâne o „vulgată”, răspândind un set de idei, valori, unitar, până în straturile cele mai profunde ale societăţii. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, oamenii rămân cu ceea ce învaţă pe băncile şcolii, fiind foarte rare cazurile când un zidar, de exemplu, mai deschide după terminarea liceului o carte de istorie sau de biologie. Cine crede altfel, trăieşte iluzia „omului multilateral dezvoltat” pe care îl propovăduia regimul comunist. În afară de domeniul în care noi suntem competenţi, în majoritatea cazurilor ne bazăm pe autoritatea altora. Astfel, un medic cu maşina defectă va apela la serviciile unui mecanic, în timp ce acesta va asculta întocmai recomandările medicului în cazul în care se îmbolnăveşte. În cazul celor doi, avem însă un criteriu foarte simplu de verificare a competenţei lor: proba practică. Dacă mecanicul este bun, atunci maşina va merge, dacă medicul este bun, pacientul se va face sănătos. Însă, în cazul istoricilor, cum facem această verificare?
Aici intervine, mai mult decât în cadrul altor discipline, autoevaluarea. Istoricul trebuie să conştientizeze permanent limitele competenţelor sale şi responsabilitatea pe care o are faţă de ceilalţi, potenţialii săi cititori. O prostie spusă de un istoric, pe moment nu reprezintă nimic, în timp însă, mai ales dacă este răspândită prin intermediul manualelor, poate conduce la efecte nebănuite. Ani de zile s-a râs pe seama ideilor protocroniste, a „dacismului” etc. Azi, când generaţia care citea astfel de lucruri în perioada Ceauşescu a ajuns la maturitate, asistăm la o proliferare a acestor idei, în condiţiile în care statul comunist care le promova a dispărut. Prostiile din manualele de azi, pretins desprinse de orice prejudecată, vor deforma percepţiile elevilor de azi şi maturilor de mâine.
Legat de responsabilitatea conceperii unei „vulgate”, construcţia europeană a mers mână în mână cu scrierea unei istorii care să pună în evidenţă ceea ce uneşte naţiunile continentului, nu ceea ce dezbină. Acest lucru a fost extrem de greu în condiţiile suferinţelor extreme aduse de cel de-al doilea război mondial. Ce ar fi însemnat în acei ani de după război să se insiste în manuale pe conflictele istorice dintre Franţa şi Germania, de exemplu? Lucrările dedicate istoriei Europei, subscrise de Serge Bernstein şi Pierre Milza, traduse şi în limba română, sunt un model de evitare cu eleganţă a unor aspecte controversate, fără însă a se face rabat de la calitatea ştiinţifică. Genul acesta de scriere a istoriei a fost contestat mai apoi chiar de reprezentanţii „noii istorii”, care a apărut însă ulterior, când rănile şi animozităţile nu mai erau atât de prezente.
Manualul IICCR nu ţine, după cum am văzut, de „noua istorie” dar nici nu merge pe linia elaborării unei „vulgate” responsabile, fiind plin de elemente controversate, generatoare de conflict. Mai mult decât atât, cel puţin când vine vorba de cultele religioase, acesta este plin şi de erori de informare. Iar textul lecţiilor cade exclusiv în responsabilitatea autorilor. Aici nu se mai poate vorbi de surse diverse sau de diferenţe de perspectivă.
Ca să discutăm mai aplicat, aspecte privind viaţa cultelor din România sunt prezente mai ales în următoarele capitole din manual: capitolul 6 – Distrugerea societăţii civile şi represiunea politică, paragraful – Represiunea împotriva societăţii civile şi a cultelor religioase; respectiv capitolul 7 – Monopolul ideologic, paragraful – Biserica.
Capitolul 6 e redactat de Andrei Muraru, un tânăr şi de viitor cercetător pe tărâmul muzei Clio, care are deja unele realizări certe. Însă, pentru a redacta un manual de istorie nu trebuie numai talent, ci şi multă experienţă. Or, lipsa acestei experienţe se vede de la o poştă în redactarea capitololelor subscrise de Muraru. Un basm din 1001 de nopţi vorbeşte de un filosof islamic care a scris referitor la chestiunea divinităţii 5000 de pagini, pe care le-a concentrat apoi în 500, 50, 5 pagini, ajungând la 5 rânduri. 5 rânduri, însă redactate în urma unui uriaş efort hermeneutic. Nefiind specialist în domeniul istoriei Bisericii, d-l Muraru se inspiră şi el de unde poate, „Biblia” lui fiind capitolul dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu”, dar nici acesta nu este rezumat cum trebuie. Ceea ce ne oferă d-l Muraru este aproape o pagină de propoziţii şi fraze, aruncate în stil dadaist, confuze, cu multe erori de informare.
Prima dată se afirmă foarte clar: „Politica atee a regimului comunist a condus practic la suprimarea organizaţiilor religioase”. Îngrozitor! România a cunoscut prin urmare un regim în ceea ce priveşte cultele mai rău decât cel din Albania. Ne liniştim însă citind următoarea afirmaţie: „Deşi în perioada 1949-1989 au existat 14 culte legale, manifestările religioase făţişe erau interzise”. Prin urmare, erau şi organizaţii care nu erau suprimate, dar, altă nenorocire, manifestările făţişe erau interzise! Foarte complicat!
Este locul să amintim aici d-lui Muraru că manualul nu e al profesorului, ci al elevului, şi din două una: ori elevul nu are cunoştinţe în domeniu şi, în consecinţă, nu înţelege nimic din cele scrise în manual, ori are, şi atunci lasă acest manual deoparte. Nimeni nu e obligat să ştie de dinainte că, atunci când vorbeşte de „organizaţii religioase”, d-l Muraru se referă (probabil) la diversele asociaţii religioase din cadrul cultelor (gen „Oastea Domnului”, AGRU etc), care au fost toate desfiinţate în anul 1948, şi nu la cultele religioase propriu-zise. Apoi, ce se înţelege prin „manifestări religioase făţişe”? Liturghia sau pelerinajul nu sunt manifestări de credinţă „făţişe”? Ceea ce vrea să spună (probabil) d-l Muraru e că statul comunist a urmărit consecvent să limiteze viaţa religioasă la spaţiul privat şi să împiedice, prin diverse mijloace, „propaganda” religioasă şi prozelitismul, cu scopul de a controla ceea ce era numit în mod curent „misticism”. Dar bisericile, în toată perioada comunistă, au fost pline. Cel care a vrut a intrat în biserică fără a fi împiedicat. De exemplu, cu ocazia hramului Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, mii de credincioşi luau cu asalt Dealul Mitropoliei, unde se afla şi sediul Marii Adunări Naţionale. Această manifestare de credinţă, desfăşurată sub ochii liderilor comunişti, nu era suficient de „făţişă”? Problema limitelor libertăţii de conştiinţă în România comunistă este mult prea complexă pentru a o aborda aici detaliat. Am deschis numai discuţia pentru a arăta cum un cuvânt prost ales poate conduce la concluzii greşite.
După afirmaţiile de mai sus, d-l Muraru ne informează că în mai 1945 s-a înfiinţat noul Departament al Cultelor. Îl informăm la rândul nostru pe d-l Muraru că în 1945 (nu în mai, ci chiar de la formarea guvernului Groza) s-a înfiinţat Ministerul Cultelor, Departamentul fiind înfiinţat abia în 1957. Legea de organizare a Ministerului din 1945 era inspirată din decretul lege nr. 1629 din 1941 privitor la organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor. Prin urmare, nu era vorba de vreo noutate comunistă, deoarece comuniştii au căutat în perioada 1945-1947 să atenueze proiectul lor „revoluţionar” prin recursul la tradiţiile statului român interbelic. Şi înainte se verifica activitatea cultelor religioase de către instituţiile statului, mai ales partea financiară, statul fiind îndreptăţit la acest lucru deoarece dădea bani din buget cultelor. Noutatea la comunişti e reprezentată de modul în care ei au utilizat aceste instrumente pentru promovarea propriilor interese.
Perioada 1945-1947 este una paradoxală. Acum numeroase culte, asociaţii religioase, care înainte erau interzise, sunt recunoscute de stat, pierzînd acest statut după 1948. În acelaşi timp, comuniştii încep o politică bine pusă la punct de preluare a controlului asupra cultelor. Acest aspect dual poate fi explicat prin „lichefierea” iniţială, adică dezmembrarea vechilor structuri, urmată de „cristalizare”, adică de reordonarea realităţilor din zona cultelor în funcţie de interesele comuniste. Lucrurile acestea sunt prea complexe pentru a fi incluse într-un manual. Pentru a evita complicaţiile, d-l Muraru putea să spună simplu că în perioada 1945-1947 s-au pus bazele amestecului Partidului Comunist în viaţa cultelor, viziunea acestuia asupra modelului de relaţii stat – Biserică fiind concretizată prin decretul 177 din 4 august 1948. Acest decret era absolut obligatoriu să fie pomenit, deoarece el a modelat relaţiile dintre cultele din România şi statul comunist în perioada 1948-1989. Cu această ocazie au fost modificate atribuţiile şi modul de funcţionare ale Ministerului Cultelor, adaptat noii legi. Pomenind de organizarea „departamentului” (sic!) din 1945, d-l Muraru uită că atribuţiile lui s-au modificat semnificativ în 1948, astfel că un elev înţelege că „departamentul” controla „asociaţiile”, „fundaţiile” religioase, chiar şi după desfiinţarea acestora din 1948. Ce contează însă acest „amănunt”?
După ce „rezolvă” problema „departamentului”, d-l Muraru ne informează: „Cultele religioase au fost infiltrate cu informatori pentru o strictă supraveghere. Prin reforma învăţământului din august 1948, toate unităţile de învăţământ cu caracter religios au trecut la administrarea statului. Unele culte au fost suprimate (spre exemplu, Martorii lui Iehova). Cele mai multe fiind strict controlate. Hărţuirea şi supravegherea s-au realizat prin urmărirea şi intimidarea practicanţilor, discreditarea clericilor, ruperea relaţiilor externe, înlăturarea celor incomozi şi cenzurarea publicaţiilor”.
Lăsăm pe cititor să aprecieze coerenţa celor de mai sus. Putea măcar d-l Muraru să împartă măsurile de supraveghere şi control asupra cultelor în două categorii: cele cu caracter legislativ, administrativ, şi acţiunile desfăşurate prin intermediul organelor de represiune (în special Securitatea). Era mai limpede totul, credem. Discutând însă frază cu frază: „culte infiltrate cu informatori” este o exprimare nefericită. De unde veneau aceşti informatori? Din străinătate? De pe lună? Mai logic era să se spună că „au fost recrutaţi informatori din interiorul tuturor cultelor”. Este foarte importantă această precizare, pentru a se sublinia clar că în general ortodoxul l-a turnat pe ortodox, catolicul pe catolic, protestantul pe protestant, iar acest lucru era cât se poate de logic, deoarece doar cei din sistem puteau să cunoască bine ce se petrece.
O altă frază nefericit formulată este cea legată de legea învăţământului. Corect, prin legea învăţământului din august 1948, religia a fost scoasă ca disciplină de învăţământ din şcoli, iar cultele nu au mai putut deţine şcoli confesionale, ci doar instituţii de învăţământ necesare pentru pregătirea personalului de cult.
O formulare complet aiurea e cea legată de suprimarea unor culte. Nu ne dăm seama ce înţelege d-l Muraru prin „suprimare”, însă dacă avem în vedere înţelesul larg acceptat, singurul cult suprimat a fost cel greco-catolic, care înainte de 1948 era un cult istoric[5], pentru ca apoi să fie desfiinţat cu totul din punct de vedere juridic. Exemplul dat, referitor la Martorii lui Iehova, nu are nici o legătură cu suprimarea, deoarece, din punct de vedere juridic, Martorii lui Iehova nu au fost recunoscuţi nici înainte de 1940, nici măcar ca asociaţie religioasă, cu atât mai puţin ca şi cult. Au fost „suprimaţi” adepţii? Nu avem cunoştinţă de asemenea carnagiu. Ceea ce se poate spune despre Martorii lui Iehova este că, datorită refuzului de principiu de a recunoaşte autoritatea statului, au fost priviţi drept „Secta” prin excelenţă, imaginea despre ei acumulând toate stereotipurile asociate ideii de „sectă”. Exemplul ales e cu atât mai nefericit cu cât Martorii lui Iehova au constituit mulţi ani obiect al atenţiei serviciilor secrete din multe state, inclusiv state democratice, unde însă adepţii nu au cunoscut, e adevărat, persecuţii similare cu cele din spaţiul comunist.
În sfârşit, ultima frază citată este un monument de vorbărie goală, tocmai acolo unde autorul trebuia să fie mai atent. Adică clericii au fost doar discreditaţi, nu au fost şi ei la rândul lor intimidaţi? Şi oare care relaţii externe au fost rupte şi ce însemna o persoană incomodă din interiorul cultelor din punctul de vedere al regimului comunist?
Urmează un alt paragraf, care de fapt nu trebuia să fie paragraf, el făcând corp comun din punct de vedere logic (dacă există vreo logică în cele scrise de d-l Muraru) cu paragraful anterior. Aici găsim altă prostie: că relaţiile cu Vaticanul au fost rupte în iulie 1948, prin denunţarea Concordatului din 1927. Este complet fals. În 1948 a fost denunţat numai Concordatul. În schimb, Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti a continuat să funcţioneze până în 1950, când a fost închisă, iar reprezentanţii diplomatici ai Vaticanului expulzaţi în urma unui proces-spectacol. Însă, din punct de vedere oficial, relaţiile României cu Vaticanul nu au fost „rupte”, ci „suspendate”.
De-a dreptul amuzantă este afirmaţia legată de Biserica Greco-Catolică: „... aceasta şi-a pierdut credincioşii şi edificiile de cult, care au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe”. Sincer, nu am ştiut până acum că credincioşii sunt „proprietatea” unei Biserici! Unui specialist în chestiuni ecleziologice o asemenea afirmaţie ar trebui să-i ridice multe semne de întrebare. Trebuie spus însă că au trecut în „proprietatea” Bisericii Ortodoxe şi o parte din preoţii greco-catolici, care au acceptat „revenirea”, aşa cum a fost numită în epocă acţiunea de unificare a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Apoi, cifra de 300 de clerici „uniaţi” arestaţi, dată de Muraru, e preluată din lucrarea lui Dorin Dobrincu, Proba infernului, demult depăşită de noile cercetări. Se dă şi un fragment din această lucrare (sursa 4) din care aflăm că cei 300 de preoţi se „reduc” la episcopii „uniaţi” arestaţi în 1948. Să nu se înţeleagă că minimalizăm suferinţa greco-catolicilor. Tot ce spunem aici are caracter metodic: de ce vorbeşti de 300 de arestaţi şi citezi o „sursă” în care dai o listă cu câteva nume? Un text care să lămurească de ce unii preoţi greco-catolici au fost arestaţi era mai lămurilor. Aşa, elevul înţelege că bisericile şi credincioşii au trecut în „proprietatea” Bisericii Ortodoxe, iar episcopatul şi clericii greco-catolici au intrat toţi în închisoare.
Cele petrecute cu Biserica Greco Catolică în 1948 reprezintă un fenomen deosebit de complex, asupra căruia există viziuni profund divergente. El se preta foarte bine unei abordări multiperspectivale, care putea lămuri măcar termenii foarte diferiţi cu care este definit fenomenul invocat: „revenire”, „unificare”, „desfiinţare”, „suprimare” etc. De altfel, din câte ştim, termenul de „uniat” nu e privit cu ochi buni de reprezentanţii cultului greco-catolic, fiind considerat peiorativ.
Vine timpul apoi să aflăm de destinul cultelor protestante, cărora „le-au fost impuse măsuri dure de restrângere a activităţii religioase”. Numai lor, ne întrebăm noi? Se pare că da, ne asigură d-l Muraru, deoarece, din fraza imediat următoare aflăm că „Biserica Ortodoxă a fost controlată de puterea comunistă”! O prostie nemăsurată, care vine din lipsa completă de înţelegere a fenomenului religios din România comunistă şi preluarea, fără spirit critic, a unor opinii partizane, care vor să acredizete cu orice preţ ideea că Biserica Ortodoxă nu a fost o victimă, ci o beneficiară a regimului comunist, un partener al acestuia în acţiunea de distrugere a ţării. Aceste aserţiuni sunt serios încurcate de numărul foarte mare de preoţi şi monahi ortodocşi intraţi în închisori şi lagăre, formând procentul cel mai mare din totalul clericilor arestaţi de regimul comunist (mult mai mulţi decât câteva sute, cum afirmă fără temei Muraru). Atunci s-a găsit soluţia să se spună că acestea sunt cazuri individuale, care nu angajează Biserica Ortodoxă în general. Revenim aici la dilema d-lui Muraru: Biserica e o structură juridică abstractă sau e formată din credincioşi? D-l Muraru nu face decât să preia nemestecat stereotipul: Biserica Ortodoxă a fost „controlată”, chiar dacă şi-a avut şi ea victimele ei.
Un lucru e limpede: dacă folosim noţiunea de „control” în sens general, nu există nici un cult din România care să fi scăpat autorităţii statului. Mai devreme sau mai târziu, prin metode mai dure sau mai „soft”, autorităţile Statului şi-au impus punctul de vedere în ceea ce priveşte chestiunile religioase şi nu există şefi ai unui cult care să nu fi făcut măcar un compromis cu statul comunist pentru un anumit scop. Evident, există numeroase cazuri particulare, dar care nu pot fi nuanţate în aşa puţine rânduri cum a avut la dispoziţie d-l Muraru.
Ca să fi scris ceva inteligibil, d-l Muraru trebuia să fi avut în primul rând clar în minte „obiectivele finale” ale comuniştilor faţă de culte, la fel pentru toate. Apoi, de ce natură erau pericolele ridicate de viaţa religioasă şi activitatea cultelor înaintea statului comunist: de natură strict religioasă („mistică”), pericole date de componenţa etnică sau de structură a cultului, pericole de natură politică sau geopolitică. Acestea se individualizau în funcţie de cult. De exemplu, Biserica Ortodoxă era asociată cu legionarii (deşi la un moment dat se spunea că toţi legionarii au intrat în rândurile... Martorilor lui Iehova!), catolicii şi protestaţii, prin natura relaţiilor lor externe, erau consideraţi spioni etc. O dată particularizată problema, se trecea la rezolvarea acesteia cu mijloace specifice pentru fiecare caz în parte, utilizându-se uneori chiar şi rivalităţile istorice existente între culte. În funcţie de situaţie, cultelor li s-a rezervat câte un rol specific, el fiind însă, repetăm, strict contextual, fapt care le apare unora drept acte de favorizare din partea regimului. În realitate, toate acţiunile tindeau către aceeaşi finalitate: o societate atee, fiecare cult fiind blocat să dezvolte „activitatea religioasă”. Fiecare cult a avut agenţi ai regimului în funcţii importante, după cum fiecare a avut reprezentanţi care au luptat să menţină vie flacăra credinţei. Prin urmare, ideea unei Biserici Ortodoxe colaboratoare, în timp ce restul cultelor ar fi „curate”, e complet falsă. Martirii şi „colaboraţioniştii” au fost peste tot, la fel rezistenţa şi controlul din partea autorităţii politice.
O dată stabilite temele principale ale discursului, d-l Muraru trebuia să verifice la final dacă cele scrise în aşa puţine rânduri reflectă realitatea istorică. Problema atitudinii diferite a statului faţă de unele culte e prea complexă pentru a o trata într-un manual de istorie a comunismului, fiind alte lucruri, foarte importante, dar nesusceptibile de interpretări tendenţioase, care să fie incluse în text. Şi, cu toate acestea, chiar aşa sună o sarcină formulată de d-l Muraru: „Cum explicaţi relaţia diferită a partidului-stat cu principalele culte din timpul regimului comunist? Argumentaţi cu exemple”. De unde să ia răspunsul bieţii elevi? Din textul autorului, din textele sursă, prost alese, puţin relevante pentru sarcina trasată? Unul care nu ştie despre subiect altceva decât ce scrie în manual va reuşi cel mult să afirme: pentru că Biserica Ortodoxă era controlată de regim şi celelalte culte nu. Mai mult de atât nu ai ce să spui, iar concluzia, respectând adevărul istoric, e complet falsă.
Pe de altă parte, textele despre culte propuse elevilor de d-l Muraru nu se referă explicit la sarcina amintită mai sus, ci sursele 13-19 sunt prezente pentru ca, pe baza lor, elevii să analizeze metodele utilizate de autorităţi pentru supravegherea activităţilor religioase. E singura sarcină formulată mai acătării, deşi sunt alte texte cunoscute, mult mai relevante, pentru acest subiect. Invers, textele care sunt deja prezente nu sunt valorificate aşa cum ar trebui, la capacitate maximă. Câteva cuvinte despre aceste „surse”:
Fotografia cu Patriarhul Nicodim reflectă de fapt preocuparea de începuturi a liderilor comunişti de a evita, în imaginarul social, o ruptură prea evidentă cu trecutul. În toată perioada interbelică, şeful Bisericii Ortodoxe era condus la plecare şi întâmpinat la sosirea dintr-o călătorie oficială peste hotare de către înalte personalităţi politice, astfel că ceea ce s-a petrecut în noiembrie 1946 nu e o noutate. Evident, fiecare urmărea ceva prin această situare „în poză”, dar mai ciudat ar fi apărut dacă aceşti lideri ai guvernului Groza nu îl întâmpinau la gară pe înaltul prelat. Aşa cum e prezentată unor necunoscători, fotografia e profund tendenţioasă, sugerând o „alianţă” între Biserica Ortodoxă şi liderii comunişti. Multe alte fotografii cu lideri religioşi de alte confesiuni, aflaţi la întâlniri cu şefii PCR, pot fi aduse în discuţie, dacă ar fi să fim corecţi.
Patriarhul Nicodim a fost un opozant al comuniştilor, fapt general recunoscut, însă ideea folcloristică privind moartea lui „misterioasă” a dispărut demult din orice studiu serios. E cât se poate de clar că Nicodim a decedat din pricina unor complicaţii de pe urma unei răceli, el fiind la o vârstă înaintată şi suferind de ani de zile. De fapt, el şi-a hotărât singur destinul, deoarece avea recomandări ferme de odihnă, pe care le-a eludat, pentru a rămâne o prezenţă activă pe scena publică şi a nu lăsa pe comunişti să speculeze în spatele bolii sale.
Sursa 13 (legată de Petru Groza): sunt texte mai relevante în ceea ce-l priveşte pe liderul Frontului Plugarilor, care în domeniul religios a desfăşurat o acţiune complexă, care putea fi valorificată din mai multe unghiuri de vedere.
Acelaşi lucru e valabil şi în cazul Bisericii Greco-Catolice, măcar dacă avem în vedere că motivele care au condus la desfiinţarea ei reprezintă şi azi un motiv de dispută istoriografică. Sursele 14 şi 19, analizate comparativ, puteau să arate elevilor, pe de-o parte, motivele pentru care statul a desfiinţat Biserica Greco-Catolică, pe de altă parte, raţiunea pentru care unii greco-catolici au ales să continue activitatea clandestin. Pentru statul comunist gestul a avut motivaţii politice, în timp ce majoritatea greco-catolicilor ar respinge categoric aserţiunile din sursa 14, considerând că ei au fost persecutaţi exclusiv din raţiuni de ordin religios. În plus, sursa 14 este un citat dintr-un document al Securităţii şi nu o judecată de valoare a autorului Cristian Vasile. Un mic apud era prin urmare necesar.
Sursele 15 şi 18 se referă la Patriarhul Justinian Marina. Complexitatea acestei personalităţi, viziunile foarte diferite asupra activităţii sale, îl făceau ideal pentru o abordare multiperspectivală. Nici de data aceasta textele nu sunt bine alese, dar chiar formularea unei sarcini prin care cele două citate să fie comparate ar fi adus o lumină în plus în cazul Patriarhului Justinian, atacat, după cum vom vedea imediat, extrem de urât în alt capitol al manualului.
Dincolo de toate, erau absolut necesare nişte texte din care elevii să desprindă ce dorea regimul comunist de la cultele religioase, care erau limitele libertăţii de credinţă, cu ce pericole potenţiale veneau cultele la adresa regimului comunist. Nimic din toate acestea, numai ideea de ansamblu că Biserica Ortodoxă a fost „rea” (ca să vorbim în limbaj neacademic).
Textul d-lui Muraru se încheie apoteotic cu o frază neterminată, după ce înainte emisese nişte cifre legate de numărul preoţilor arestaţi, fără fundament. Această neterminare e poate o greşeală de tipar, însă ea exprimă foarte bine caracterul „neterminat” pe care îl are contribuţia d-lui Muraru la manualul IICCR.
Capitolul 7, „Monopolul ideologic” e scris de d-l Mihai Stamatescu. Domnia sa se vede că a mai lucrat la manuale, având o experienţă recunoscută în domeniu. Dumnealui are însă alte păcate. Cel mai mic e preţiozitatea, de care se pare că nu scapă mulţi autori de manuale de istorie proveniţi din mediul preuniversitar, care vor să demonstreze că statutul, extrem de onorabil, de profesor de liceu, e doar o întâmplare, iar ei deţin expertiză cât pentru 10 profesori universitari. Cealaltă problemă, mai gravă, o reprezintă faptul că domnia sa nu e specialist în istoria contemporană a României, după cunoştinţele noastre participând la redactarea unor manuale dedicate antichităţii şi evului mediu. Din acest motiv, atunci când vine vorba de Biserică, ia de bun doar ce se scrie în „Raportul Tismăneanu” (nu vedem altă sursă folosită), ţiplându-şi ideile în expresii de genul: „eşafodaj legislativ”, „instituţii ecleziastice”, de negăsit la mai „terestrul” domn Muraru.
Capitolul 7, din câte ne dăm noi seama, doreşte să înfăţişeze modul în care ideologia comunistă a fost prezentă în toate straturile societăţii, precum şi vectorii acestei difuzări. Din această perspectivă, paragraful intitulat „Biserica” e pe dinafara problemei. D-l Stamatescu nu începe rău, împărţind problematica judicios. Un prim paragraf repetă ceea ce a spus de fapt d-l Muraru, însă mult mai limpede, aici înţelegându-se cât de cât că s-a urmărit controlarea cultelor prin măsuri legislative şi prin racolarea unor persoane fidele liderilor comunişti. Dar şi aici sunt unele greşeli. Astfel, când vine vorba de epurările din 1945, e greşit să se vorbească de „comisii de verificare a instituţiilor ecleziastice”, deoarece nu instituţiile erau verificate, ci persoanele. O singură „instituţie religioasă” a fost în pericol de a fi desfiinţată la un moment dat: Biserica Lutherană, care a fost acuzată că s-a identificat prea mult cu Grupul Etnic German. Au fost însă oameni lucizi care au arătat că cele două entităţi nu se pot confunda. Apoi fraza: „Popularitatea de care se bucura Biserica în rândurile populaţiei nu a permis însă eliminarea cultelor” e nefericit formulată. Era vorba de „popularitatea” de care se bucura religia, credinţa. Chiar dacă erau desfiinţate oficial cultele, credinţa continua să subziste, iar credincioşii găseau forme ad-hoc de organizare, care scăpau de controlul autorităţilor. O biserică controlată de autorităţi era în anumite cazuri mai utilă. Toate cultele, după cum am spus, au fost controlate de autorităţi, dar sunt extrem de puţine cazuri când şefii religioşi au devenit inamici ai propriului cult, aceştia încercând, în majoritatea cazurilor, să menţină vie credinţa religioasă, în pofida tuturor greutăţilor.
Un asemenea lider religios a fost Patriarhul Justinian Marina. Ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe cu sprijinul, e adevărat, al unor lideri comunişti, patriarhul a acceptat să vorbească despre lupta pentru pace, să îndemne chiar la colectivizare, însă, atunci când a venit vorba de credinţă, el şi-a apărat Biserica chiar cu riscul de a fi scos din scaun sau asasinat. Ce dovadă mai mare de iubire faţă de propria credinţă poate fi decât menţinerea aproape a tuturor bisericilor deschise, cu preoţi care să slujească necontenit Sf. Liturghie, în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor? Ce altă dovadă mai elocventă poate fi decît dezvoltarea fără precedent a monahismului ortodox în România, tocmai în acei ani negri? Ce dovadă mai clară poate fi decât sprijinul pentru marii profesori de teologie şi pentru marii duhovnici din mânăstiri? Prin urmare, citatul de mai jos e pur şi simplu o enormitate: „Prin Ministerul Cultelor, comuniştii au cerut «colaborarea necondiţionată» a Bisericii în procesul de «democratizare». Desemnarea lui Ioan Marina, preot de ţară, în poziţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, sub numele de Justinian, a fost momentul în care a început supunerea totală a Bisericii. Compromisurile acesteia din perioada următoare au favorizat acţiunea de scoatere a oamenilor de sub influenţa religiei iniţiată de statul comunist”.
D-l Stamatescu folosise şi în paragraful anterior denumirea generică de Biserică, care în acel context putea sugera că era vorba de toate cultele. Cel de-al doilea paragraf ne arată că, atunci când spune „Biserică”, d-l Stamatescu înţelege numai Biserica Ortodoxă Română, singura „rea”, care a făcut compromisuri care au ajutat la „scoaterea oamenilor de sub influenţa credinţei”. În comparaţie cu d-l Stamatescu, d-l Muraru devine în acest caz mic copil. Să lămurim însă chestiunile pe rând:
1. Ioan Marina nu a fost „preot de ţară”, asta dacă Râmnicu Vâlcea nu e cumva sat în mintea d-lui Stamatescu. A fost director de seminar teologic, mâna dreaptă a episcopului Vartolomeu Stănescu şi unul din liderii autoritari ai ţărăniştilor olteni, care a fost propus în varii epoci, mai multor regimuri, drept un candidat foarte serios la un scaun episcopal, asta după ce soţia lui a trecut la cele veşnice. Dej a fost adăpostit la preotul Ioan Marina tocmai pentru că acesta era cunoscut şi respectat de toţi liderii politici din Oltenia, şi nu pentru că era un personaj obscur şi şters. Apelativul de „preot de ţară” l-a primit din partea unor clerici bucureşteni simandicoşi, miraţi de ascensiunea „provincialului”.
2. Nu s-a început cu Justinian „supunerea totală” a Bisericii, deoarece toate documentele Securităţii de la începutul anului 1949 arată limpede că noul patriarh a „schimbat macazul” şi nu era dispus să accepte toate cerinţele puterii. „Adaptarea” pe care a realizat-o el are cu totul alte semnificaţii decât cele afirmate de Stamatescu.
3. Niciodată nu s-a promovat ateismul prin biserică, iar credincioşii nu au fost îndemnaţi să nu mai participe la slujbe, după cum sugerează textul d-lui Stamatescu. „Apostolatul social” al Patriarhului Justinian nu a însemnat deloc, cum afirmă aiurea ignoranţii într-ale teologiei, pătrunderea ideologiei comuniste în corpul doctrinei creştine.
4. Fotografia cu Justinian în faţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale nu are altă semnificaţie decât îndeplinirea unei proceduri standard, stabilite prin lege.
Comparând textele d-lor Muraru şi Stamatescu se poate observa lesne că la elaborarea acestui manual nu a existat o minimă colaborare şi coerenţă. În primul rând, sunt reluate inutil elemente deja prezentate. Apoi, dacă d-l Stamatescu ar fi avut curiozitatea să citescă măcar sursele 15 şi 18 propuse de d-l Muraru, ar fi văzut că aserţiunile domniei sale sunt extrem de şubrede.
Până acum am arătat că numeroasele erori din pasajele dedicate cultelor din manualul IICCR se datorează mai ales lipsei de profesionalism a autorilor, în ton cu întreg manualul, care nu poate fi calificat decât searbăd, prea greoi pentru elevi, şi, prin urmare, prea puţin atractiv, după cum arată deja unele opinii de pe internet. Dar oare, dincolo de greşeli, obsedanta culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române nu izvorăşte şi din alte interese, care nu au legătură cu ştiinţa? Unele elemente în sprijinul acestei idei au fost deja sugerate. Putem afla însă mai mult?
Manualul IICCR, în ceea ce priveşte chestiunile de natură religioasă, e o „vulgarizare” a celor scrise în Raportul Tismăneanu, unde Biserica Ortodoxă e atacată în mod generos, dar parcă aici tonul e mai evident. Pentru a înţelege această situaţie, e necesar să ne întoarcem la interviul realizat de Armand Goşu. Negând cu vehemenţă că manualul ar fi unul de tip rollerian „pe invers”, autorii manualului admit că poate exista totuşi o „tendinţă”, afirmată (întâmplător sau nu) de Dorin Dobrincu: „Noi nu suntem afiliaţi politic, în schimb, avem cu toţii o orientare civică. E foarte important. Nu e scris din perspectiva oamenilor care au poliţe de plătit, nu e scris din perspectiva nostalgicilor regimului comunist. E scris din perspectiva oamenilor care fie cercetează, fie predau istorie, oameni care au o înţelegere pentru dezastrul suferit de această ţară în timpul regimului comunist, oameni care au încercat să înţeleagă ei şi la rândul lor să comunice şi altora într-un mod comprehensibil acest trecut”.
Întrebarea firească este: care orientare civică, deoarece în România „societatea civilă” este extrem de fragmentată? Un posibil răspuns îl putem afla dacă citim sursa 4 de la pag. 157, din capitolul 11, redactat chiar de d-l Dobrincu. În text se spune la un moment dat că „idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber”. Or, dacă ar fi să judecăm dispariţia sistemului totalitar după îndeplinirea acestui criteriu, statul român de azi e încă comunist!
Acest principiu reflectă o stare a relaţiilor Stat-Biserică care se găseşte de facto numai în Statele Unite ale Americii, tradiţiile europene fiind total diferite în această privinţă. Cu toate acestea, organizaţii religioase, originate pe solul american, promovează activ această idee, protestând împotriva legii cultelor adoptate în 2006, lege care a fost acceptată de majoritatea covârşitoare a cultelor din România. De aici se extrag şi o parte din „civicii” care raportează Departamentului de Stat al SUA tot felul de aberaţii despre pretinse abuzuri pe teren religios în România, aceste abuzuri fiind produse (foarte interesant) mai ales de Biserica Ortodoxă (vezi raportul pe 2008[6]).
SUA sunt, fără îndoială, un model în multe privinţe, însă pretenţiile unor ideologi americani ca restul globului să adopte integral the American Way of Life este cu totul exagerată. Modelul de relaţii Biserică-Stat din SUA e unul cu caracter particular, generat de anumite condiţii istorice, care nu se poate aplica oriunde şi oricum. El însă e prezentat în mod forţat de unii drept un principiu general, strâns legat de drepturile universale ale omului.
Dacă citim printre rânduri manualul, se poate observa următorul lucru: se argumentează „istoric” faptul că Biserica Ortodoxă a jucat un rol eminamente negativ în societatea românească, fapt care implicit poate fi valabil şi în prezent (în alte lucrări, de aceeaşi „specie” cu manualul IICCR, această idee a fost enunţată în mod explicit). De fapt, rolul (potenţial) uriaş pe care Biserica Ortodoxă îl poate juca în societatea românească apare multora drept o ameninţare, acest lucru trebuind să fie combătut chiar şi prin falsificarea istoriei. Legea din 2006, care a ţinut seama de tradiţiile istorice ale României în ceea ce priveşte relaţiile Stat-Biserică, a fost privită drept o expresie a voinţei Bisericii Ortodoxe Române de a-şi menţine, prin acte legislative, poziţia dominantă. Prin urmare, această lege nu este bună, relaţiile Stat-Biserică în România trebuind să fie edificate pe baza modelului „universal” american. Iar pentru atingerea acestui scop, trebuie folosite o gamă cât mai largă de metode, proteste, atitudini „civice”, rapoarte, inclusiv introducerea unor idei „subversive” într-un manual de istoria comunismului.
De aici rezultă o întrebare foarte simplă: de ce un credincios ortodox sau aparţinând altui cult care acceptă ordinea actuală a relaţiilor Stat-Biserică trebuie să înghită opiniile partizane ale unei minorităţi, ascunse sub masca „civismului”, a „drepturilor omului” şi, mai rău, a „adevărului istoric” expus într-un manual adresat tuturor elevilor de liceu? Este datoria d-lui Marius Oprea, director al unui institut subordonat guvernului care a elaborat legea cultelor din 2006, să ne lămurească.

George ENACHE


[1] Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, O istorie a comunismului din România, manual pentru licee, autori: Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Alexandrescu.
[2]http://www.coe.int/t/e/cultural_co-operation/education/history_teaching /european_dimension/Multiromanian.asp. Recomandăm să se citească cu atenţie acest text, iar apoi să se analizeze dacă manualul produs de IICCR îndeplineşte exigenţele enunţate. Opinia noastră este că nu.
[3] În general, în ceea ce priveşte problemele ridicate de perioada comunistă, Biserica Ortodoxă Română a înţeles să-şi vadă de ograda proprie, refuzând orice atac la adresa altui cult. Menţiunea de mai sus o fac în calitate de istoric laic, dar precizez limpede că nu e vorba de o strategie de a macula şi pe alţii, ci de o menţiune absolut necesară în condiţiile gestului incalificabil din punct de vedere ştiinţific realizat de autorii manualului IICCR. Tocmai de aceea, mă feresc să dau aici nume şi exemple concrete.
[4] Alexandru Todea, Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac, ed. îngr. de Vasile Sav, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, [2003], 235 pp.
[5] Vezi art. 22 din Constituţia României din 1923: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorităţi a Românilor, este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte”.
[6] http://www.state.gov/g/drl/rls/irf/2008/108467.htm, Internet.
--------------------------------------------
--------------------------------------------
(Recenzia a fost realizată la solicitarea A.Z.E.C. şi publicată doar fragmentar în revista Lumea credinţei, precum şi pe mai multe site-uri/bloguri)

vineri, noiembrie 28, 2008

ADUNAREA CONSULTATIVĂ A LAICATULUI ORTODOX



Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (C.A.L.O.R.),
în urma dezbaterilor care au avut loc

în ziua de 29 noiembrie 2008,
a formulat următorul

COMUNICAT



După aproape două decenii de libertate, de căutări şi iniţiative fără urmări, de tentative de dialog şi de experienţe ale unor crize care nu au fost încă epuizate în consecinţele lor, mai multe asociaţii ale laicatuluii ortodox din România, organizate în virtutea dreptului la liberă asociere, s-au reunit într-o primă adunare consultativă, găzduită în Aula Magna a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti la data de 29 noiembrie 2008. Cu această ocazie a fost înfiinţat Forul Ortodox Român, în cadrul căruia reprezentanţii celor patru asociaţii organizatoare (A.Z.E.C, Rost, Pro-vita, Sf. Martiri Brâncoveni) au fost mandataţi să pregătească o viitoare Conferinţă lărgită, în decursul anului 2009.
Dezbaterile au pus în evidenţă dorinţa asociaţiilor laicatului ortodox de a conlucra, atît între ele, cît şi cu structurile bisericeşti, pentru o revitalizare şi coordonare mai eficientă a acţiunii creştine în spaţiul public românesc. Considerăm că miezul şi raţiunea unei teologii a laicatului este viaţa parohială. Dorim, de aceea, să trezim din somnul eclesiologic tocmai pe laicii care, în parohiile lor fiind, au o chemare la misiune şi mărturie pe care este momentul să o asume. Constatarea unor evoluţii mai puţin încurajatoare în interiorul comunităţii de credinţă nu poate rămâne fără urmări în maniera în care ne trăim viaţa de membri ai acesteia. Polarizarea clerici versus laici nu poate fi depăşită doar dinspre cei dintâi, ci în egală măsură printr-o maturitate eclesială a celor din urmă.
Cele patru asociaţii mandatate să asigure realizarea paşilor următori pentru extinderea acţiunii comune vor lucra prin consultare permanentă cu asociaţiile din teritoriu şi cu forurile bisericeşti.


Comitetul de Iniţiativă C.A.L.O.R.,

29 noiembrie 2008


Lucrările C.A.L.O.R. s-au deschis cu comunicarea teologului RADU PREDA. Autorul neputînd fi prezent la Bucureşti pe 29 noiembrie, textul a fost citit selectiv de d-l Iulian Capsali. Aici este reprodus integral, cu notele şi indicaţiile bibliografice aferente.

LAICATUL ORTODOX 
DIN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ:
UN PORTRET SOCIAL-TEOLOGIC

Unul dintre numeroasele paradoxuri ale României creştine post-comuniste este cvasi-absenţa temei laicatului de pe agenda dez-baterilor bisericeşti din ultimele două decenii. După o tentativă de articulare a acestuia în jurul primei (şi până azi ultimei) Conferinţe a laicatului, în 1992, laicatul s-a redus la un număr de laici, vizibili mai ales în postura lor jurnalistică, precum Sorin Dumitrescu şi paginile Fundaţiei „Anastasia” din România liberă şi ulterior Ziua, sau Costion Nicolescu şi excelentul supliment Alfa şi Omega din Cotidianul. În presa scrisă, audio sau video, puţinii laici activi din punct de vedere apologetic au acuzat din vreme în vreme metehnele unei proaste gestionări a resurselor umane de către ierarhia bisericească, au tras semnale de alarmă când tentativele de politizare ale Bisericii noastre erau prea vizibile, au cerut ca mediul eclesial să fie primul în cercetarea şi asumarea trecutului recent şi, în general, au încercat, uneori cu o tenacitate exemplară, să contrabalanseze critic şi constructiv în acelaşi timp fie greşelile de poziţionare ale ierarhiei faţă de problemele la ordinea zilei, fie atacurile în serie la adresa acesteia lansate de autointitulata societate civilă sau de mercenariatul mediatic.
Aşa cum se poate bănui, o astfel de poziţie mediatoare a fost şi rămâne în continuare una deosebit de incomodă, cei din afara Bisericii acuzând partizanatul „popesc”, obscurantismul sau chiar fundamentalismul laicilor angajaţi, iar propria ierarhie lipsa de fidelitate, îndrăzneala sau chiar obrăznicia celor care, în organismul eclesial fiind, nu ar avea voie în opinia multora să ridice vocea, mai ales în vremuri atât de dificile precum cele pe care le trăim. Fie că a dorit să fie o punte de comunicare sau un arbitru în dezbateri, laicul care şi-a asumat misiunea a trebuit în egală măsură să îşi asume şi riscurile. Una peste alta, marea problemă a laicatului ortodox din România de după 1989 rămâne faptul că nu este, la rândul său, asumat ca atare de Biserică, în înţelesul instituţional-ierarhic al acesteia. Însăşi o astfel de limitare a definiţiei Bisericii lui Hristos poate fi una dintre sursele acestei paradoxale situaţii. Este motivul pentru care abordarea temei laicatului presupune revizitarea izvoarelor organizării vieţii eclesiale şi interogarea contextului social-teologic actual deopotrivă.
Ne propunem în cele ce urmează să plecăm de la aspectul eclesiologic al chestiunii laicatului, să vedem ce reprezintă acesta, dacă şi cum este sau nu parte a întregii vieţi eclesiale, dacă are cumva numai un rol secund sau, dimpotrivă, o responsabilitate majoră, de care însă a încetat să mai fie conştient şi de care însăşi ierarhia, supusă la rândul ei amneziei modernităţii, nu îi mai aduce aminte. Apoi, vom analiza pe scurt formele de organizare, dar şi riscurile pe care le presupune manifestarea ca atare a laicatului în viaţa Bisericii de ieri şi de azi, pentru ca într-un final, cumpănind cât mai bine datele Tradiţiei, experienţele istorice şi provocările actuale, să propunem câteva modalităţi prin care „poporul lui Dumnezeu” să îşi recapete conştiinţa misionară, să facă lucrătoare „preoţia împărătească” proprie, dată la Botez, şi să sprijine în acest fel ierarhia sacramentală, spre binele comun duhovnicesc.
Date fiind cadrele de timp ale întâlnirii de azi, intervenţia de faţă se va limita doar la câteva consideraţii, cei interesaţi de detalii fiind rugaţi să consulte bibliografia de la finalul acestor pagini.

Laici, clerici, învăţători.
Substanţa umană a Bisericii
din punct de vedere ortodox


Lectura surselor noutestamentare ne oferă o definiţie cât se poate de largă a celor care, împreună, formează ceea ce am putea numi substanţa umană a Bisericii lui Hristos. Potrivit eclesiologiei Noului Testament, toţi „sfinţii”, adică toţi cei care au primit Botezul, sunt în mod egal membri ai aceluiaşi organism (cf. Efeseni 4, 12) şi au „preoţia împărătească” (cf. I Petru 2, 9) pe care Domnul ne-a dat-o făcându-ne în faţa lui Dumnezeu şi a Tatălui Său „împăraţi şi preoţi” (cf. Apocalipsa 1, 6). Acest limbaj, specific mediului oriental şi în particular celui iudaic, pune în evidenţă două trăsături fundamentale care definesc noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel mântuit prin jertfa Domnului Iisus Hristos: pe de o parte, eliberarea de strâmtoarea etnică, emanciparea de împăraţii lumeşti, dar şi de preoţii unui cult între timp depăşit de „evenimentele” provocate de Hristos, iar pe de altă parte valoarea sau nobleţea celui care, în Hristos fiind, este asemeni unui împărat şi preot. În virtutea acestui statut, toţi cei care se unesc prin Botez cu Hristos participă la domnia Lui, se află pe drum către Împărăţia cerurilor, adevărata patrie, şi, mărturisind credinţa în istorie, con-celebrează, participă prin exemplul lor personal la sfinţirea lumii.
În lumina acestui context fondator, aşa cum subliniază canoniştii ortodocşi, diferenţele dintre laici şi clerici nu sunt substanţiale, adică Biserica nu este înfiinţată pe baza acestei distincţii. Ea este considerată ca fiind de natură funcţională[1]. Pentru a evita orice neînţelegere de la început, sublinierea distincţiei dintre substanţial şi funcţional nu are menirea să relativizeze sub nici o formă dimensiunea şi valoarea sacramentală a Tainei Hirotoniei care fundamentează clerul sacramental, ci doar să pună în relaţie justă lucrarea acestuia în raport cu laicii, cu cei care, preoţie împărătească având, nu intră prin hirotonie, adică prin lucrarea specifică a Duhului Sfânt (cf. Efeseni 4, 11-12), în categoria clericilor. O astfel de distincţie doreşte să sublinieze egalitatea membrilor Bisericii între ei în ciuda faptului că slujirile sunt vizibil diferite şi reclamă, pentru a le onora, instituirea unei ierarhii. În fapt, marea provocare a fundamentării dogmatice şi canonice a principiului ierarhic în Biserică rezidă tocmai în realizarea unui echilibru permanent între acesta şi cel al egalităţii, traducere a calităţii ontologice de a fi cu toţii, cei botezaţi, fiii lui Dumnezeu, adică fraţi între noi, fără deosebire de statut social, sex sau etnie.
Cât priveşte istoria termenului de „laic” (venit pe filieră greacă, λαïκός) sau „mirean” (de sorginte slavă, мирян), acesta are un înţeles ambivalent[2]. Astfel, în timp ce unele izvoare ale canonisticii bizantine fac referire neutră la persoana „laicului” ca la un „non-preot”, definind aşadar pe laic prin ceea ce nu are în raport cu clericul înzestrat cu darurile sacramentale şi pastorale, altele folosesc termenul într-o conotaţie evident negativă. Instituirea celei de-a doua accepţiuni explică printre altele generalizarea formulei canonice a pedepsirii clericului prin „readucerea” sau „coborârea” acestuia la nivelul unui laic. Se sugerează, chiar şi involuntar, că starea de laic este una inferioară, de care clericul a „scăpat” o dată cu hirotonia sa, motiv pentru care nu poate fi pedeapsă mai mare decât „degradarea” lui la stadiul de dinainte. Se trece cu vederea aici că intenţia legiuitorului[3] este una penitenţială, clericul depus din treaptă nedevenind prin aceasta un laic asemeni oricărui laic, pedeapsa lui fiind de regulă legată de un canon care îl împiedică de exemplu să se împărtăşească o vreme, adică nu participă la întreaga viaţă eclesială la care participă un laic liber de un astfel de canon. În plus, preotul depus din slujirea preoţească nu redevine un laic pur şi simplu, cât este un preot obligat, spre propria lui îndreptare, să îşi limiteze lucrarea la stadiul avut înainte de o hirotonie care rămâne din punct de vedere sacramental oricum ireversibilă. Cu alte cuvinte, pedeapsa nu rezidă în revenirea (imposibilă ontologic) la stadiul similar unui laic, ci în interdicţia de a sluji ca preot, de a mai sta în faţa comunităţii şi de a se ruga pentru şi cu aceasta. Pe scurt, a redeveni laic din punct de vedere canonic, iar nu sacramental, adică doar din punct de vedere administrativ, nu este un vot de blam la adresa statutului de laic, ci o măsură extremă luată în cazul unui cleric care nu îşi onorează obligaţiile asumate la Hirotonie.[4]
Legat tot de istoricul termenului de laic, ar mai trebui amintit, fie şi pe scurt, că acesta nu apare ca atare în Noul Testament. În textele precreştine, laic era, în funcţie de context, sinonim cu „simplu”, „aparţinând comunităţii”, „indigen”, „parte din public”, „comunal”. Termenul nu apare ca atare nici în traducerea greacă a Vechiului Testament, în Septuaginta. În revizuirile ulterioare ale textului Septuagintei, apare cuvântul laic, dar aplicat nu persoanelor, ci lucrurilor, un obiect laic fiind de exemplu opusul unuia sacru, consacrat[5]. Prima mărturie scrisă având un sens apropiat de cel folosit de noi astăzi o găsim la Sfântul Clement Romanul. Scriind corintenilor, episcopul Romei descrie astfel distincţia de slujire dintre ierarhie şi laici, aşa cum aceasta era cunoscută deja în Vechiul Testament: „Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preoţilor li s-a orânduit loc propriu, leviţilor le sunt puse diaconii/slujiri proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici” (1 Clem. 40, 5).
Contextul istoric al acestei precizări este efortul depus de episcopul Romei de a restabili ordinea în comunitate, cele două scrisori adresate corintenilor fiind concentrate tocmai pe acest aspect disciplinar. Or, pe fundalul unui asemenea demers, precizarea că există diferite slujiri, specifice fiecărei trepte în parte, trebuie înţeleasă nu atât ca fundamentare a unui tip de autoritate de sus în jos, cât în sensul eclesiologiei pauline potrivit căreia fiecare mădular participă în modul său propriu şi de neînlocuit la viaţa întregului trup. Această viziune organică este probabil cel mai greu de reconstituit în condiţiile dezvoltării ulterioare a structurilor bisericeşti. Deplasarea de accent de la organicitate la structura ierarhică, de la criteriul autorităţii spirituale la cel al puterii administrative se vede cel mai clar în tendinţa definirii Bisericii ca realitate divino-umană formată din două mari categorii: clericii şi laicii. Punerea în paralel a acestor trăsături considerate definitorii conduce la concluzia că în timp ce clericii corespund mai ales părţii divine a Bisericii, laicii sunt - cum altfel? - legaţi mai ales de partea umană, lumească, adică parţial coruptă, de unde şi confuzia dintre „laic” şi „laicism”.
Un rol esenţial în această evoluţie teologică şi mentală, cu efecte în imediatul social al comunităţii de credinţă, îl joacă înţelesul dat actului Hirotoniei şi astfel persoanei clericului. Aşa cum subliniază şi Ioan Zizioulas[6], Preoţia este în teologia ortodoxă văzută ca fiind identică de o manieră profundă cu Preoţia lui Hristos. Plasată în contextul unei hristologii pnevmatice, Preoţia preotului nu poate fi gândită ca fiind un fel de actualizare a celei biblice a lui Hristos, un fel de aducere în prezent a unei realităţi trecute, ci întruparea unei slujiri orientate spre viitor, spre împlinirea planului de mântuire, preotul istoric (inclusiv episcopul) fiind prin Preoţia lui lucrător în prezent al Împărăţiei care este deja şi care va să fie. Orientarea deopotrivă către istorie (funcţia anamnetică), prezent (funcţia călăuzitoare) şi viitor (funcţia profetică) a Preoţiei slujitorilor altarului se datorează tocmai identităţii ei cu Preoţia lui Hristos, Cel Care este ieri, azi şi mâine Acelaşi. În prezenţa neîntreruptă a lui Hristos Care oferă şi Se oferă spre jertfă, Care este slujit şi slujitor în acelaşi timp, Care moare şi învie în aceeaşi clipă, Care mijloceşte şi împlineşte rugăciunea deopotrivă, lucrarea clerului nu este una care Îi ţine locul. Preotul nu este „reprezentantul” lui Hristos în faţa unui „public” presupus a fi, într-un fel sau altul, separat de Acesta. Cum nu există nici o distanţă dintre lucrarea preoţească a celui hirotonit şi Preoţia lui Hristos, toate cele ce se petrec în Biserică şi toţi cei (botezaţi) din Biserică sunt ale/ai lui Hristos. În toţi şi în toate, Hristos nu este accesibil gradual, în funcţie de treapta de slujire, ci numai în funcţie de maturitarea duhovnicească a celui care vine la întâlnire cu El. Hristos nu instituie un cult marcat de tehnicile de iniţiere ezoterice, ci tocmai le contestă acestora validitatea prin caracterul nemijlocit al noii religii bazate nu întâmplător pe iubire, cea prin care se ajunge la cunoaştere.
Această aşezare succintă în pagină a naturii raportului dintre Hristos şi cei care Îl slujesc ne ajută să înţelegem de ce actul Hirotoniei nu poate avea loc decât în spaţiul liturgic, mai precis în cadrul comunităţii euharistice. Or, aceasta este la rândul ei expresia unităţii în diversitate a harismelor care toate slujesc, în felul lor, pe Hristos şi prin care Hristos slujeşte lumii. Plasarea actului de consacrare a noilor slujitori ai altarului în mijlocul poporului lui Dumnezeu, a laicatului, ne indică în mod limpede că prin Hirotonie nu este instituită o realitate radical diferită de cea existentă şi întrupată deja de membrii comunităţii euharistice. Dacă ar fi aşa, ar trebui, cum spune pe bună dreptate şi Ioan Zizioulas, să gândim în termeni de cauzalitate, iar nu de deplinătate concomitentă a darurilor Sfântului Duh. Pe scurt, pentru a nu intra în toate detaliile acestei importante şi delicate problematici, faptul că diaconul, preotul şi episcopul sunt hirotoniţi în mijlocul comunităţii euharistice din care provin, adică aleşi dintre laici, este semnul că ei sunt chemaţi să slujească mai intens aceleiaşi comunităţi, să îi fie modele, să o conducă spiritual şi, la nevoie, să o îndrepte dacă deviază de la dreapta credinţă şi viaţa morală. Văzută ca forma supremă de slujire posibilă, Hirotonia nu este un gest de instituire cu „putere”, ci cu întreita responsabilitate a călăuzirii, sfinţirii şi învăţării Bisericii. Mai mult, actul hirotoniei face pe clerici „dependenţi” de mediul liturgic, nici un act sfinţitor nefiind posibil în absenţa membrilor comunităţii. Este motivul pentru care, aşa cum nu poate fi nici un laic diacon sau preot în „abstract”, în lipsa unei comunităţi concrete, tot astfel, nici un laic/monah nu poate fi hirotonit generic, fără o legătură de responsabilitate şi de slujire cu laicii din mijlocul cărora a fost ales.
Această interdependenţă între responsabilitatea clericilor şi cea a laicilor este esenţială pentru înţelegerea faptului că nu doar celor hirotoniţi li se cere să slujească lui Hristos, ci toţi laicii sunt la rândul lor, bărbaţi şi femei, chemaţi la o slujire pe măsura locului lor. Taina Hirotoniei nu este altceva decât recunoaşterea harismelor unei comunităţi euharistice din mijlocul căreia sunt, iată, aleşi clericii spre o slujire mai intensă. În măsura în care din mijlocul unei comunităţi se aleg slujitorii nemijlociţi ai altarului, după o pregătire în prealabil care însă nu conţine nimic care nu ar putea fi cunoscut şi de cei nehirotoniţi, adică nimic ezoteric, astfel încât accesul la ierarhia sacramentală să fie bazată pe o cunoaştere specială, este limpede că după Hirotonie comunitatea îşi păstrează aceeaşi calitate duhovnicească. Cu alte cuvinte, aşa cum cel hirotonit nu pune stăpânire peste comunitate, nici comunitatea nu deleagă acestuia propriul ei efort spiritual de a face harismele lucrătoare. În acest sens, nu putem vedea pe preot drept un „reprezentant”, ci drept un împreună-lucrător spre mântuire. Preoţia preotului este susţinută de cea împărătească a laicilor, iar aceasta din urmă călăuzită şi aprofundată de cea dintâi. Acest fapt înseamnă, foarte concret, că nu putem cere preotului ceea ce noi nu facem ca laici. Ales dintre noi, preotul nu este alibiul nostru în faţa lui Dumnezeu, ci doar cel care, prin poziţia dată şi timpul dedicat exclusiv comunităţii de credinţă, se dedică mai intens, liturgic în primul rând, aceluiaşi drum spiritual căruia ne dedicăm şi noi, laicii, în felul şi după puterile fiecăruia dintre noi, în mijlocul familiei sau la locul de muncă.
Ceea ce am încercat să schiţăm până acum reprezintă consecinţele egalităţii membrilor Bisericii, egalitate care devine funcţională, oricât de antinomic poate fi, abia prin instituirea unei ierarhii a slujirilor, ierarhie care însă nu înseamnă excluderea unora de la cunoaşterea lui Hristos în favoarea altora care sunt, prin simpla lor poziţie în ierarhia sacramentală, mai aproape de Acesta. Aşa cum deja am amintit, vedem cât de complexă şi de dificilă este pentru natura umană căzută în păcat împletirea armonioasă a principiului comuniunii cu cel al ierarhiei, a egalităţii ontologice cu structura funcţională. Comuniunea şi egalitatea nu sunt suficiente pentru viaţa bisericească, dovadă că pot degenera în anarhie, fenomen la care, pentru a ne întoarce la Sfântul Clement Romanul, se poate răspunde numai prin respectarea consecventă a diferitelor slujiri şi responsabilităţi având toate un scop comun. Atâta vreme cât acesta nu este uitat sau falsificat, comuniunea şi structura ierarhică nu au cum intra în coliziune. În fapt, acesta este miezul eclesiologiei organice pe care Sfântul Apostol Pavel o punea la temelia înţelegerii misterului Bisericii. Or, conştiinţa acută a acesteia mai ales în primele secole creştine explică maniera naturală cu care lucrarea laicilor era văzută de către cler. Astfel, laicii erau apostolii şi învăţătorii Bisericii în formare istorică la scara geografiei de atunci. Locul didascalilor este incontestabil unul de prim rang în procesul catehetic intern şi de inculturare a Evangheliei din primele decenii şi până târziu, spre începutul celui de-al doilea mileniu[7]. Tot primelor ore ale Creştinismului în istorie datorăm şi o efervescenţă extraodinară a dorinţei mirenilor de desăvârşire prin urmarea unor căi ascetice mai strâmte. Apariţia şi dezvoltarea monahismului creştin este, după epoca persecuţiilor succesive şi a mărturiilor de credinţă plătite cu viaţa, una dintre cele mai impresionante pagini din istoria laicatului, adică din istoria noului popor al lui Dumnezeu.[8]

Mărturisitori, lideri, politicieni.
Forme de manifestare a laicatului
în istoria Bisericii


Unul dintre puţinele puncte de consens între canoniştii ortodocşi este legat de faptul că nu avem nici un canon, emis de un Sinod ecumenic sau local, prin care să fie limitată participarea laicilor la toate cele trei mari aspecte ale vieţii eclesiale. Dacă sunt canoane care fac referire negativă la locul laicilor, acestea au în vedere abuzurile, mai ales cele legate de administrarea bunurilor comunităţii sau de imixtiunea politicului în viaţa Bisericii. Constatarea absenţei unor limite canonice impuse participării depline a laicilor la conducerea şi chivernisirea Bisericii doreşte să sublinieze tocmai responsabilitatea acestora, faptul că nu se pot mulţumi cu statutul de membri marginali, dezangajaţi. Această constelaţie canonică explică diversitatea formelor de participare a laicilor, în funcţie de fiecare Ortodoxie locală şi chiar în cadrul uneia anume în funcţie de epoca istorică. În comparaţie cu principiul generic al dreptului şi obligaţiei laicatului de a participa la întreaga viaţă a Bisericii, modul concret prin care se traduce acesta nu se bucură de un consens similar. Concret, aşa cum nu există o limitare canonică, tot astfel nu avem un model unic cum poate fi articulată relaţia dintre laicat şi cler. Invocarea „modelului panortodox” în ceea ce priveşte participarea sau limitarea atribuţiilor laicilor este un abuz retoric.
Lipsa unui model unic şi constant este cât se poate de firească dacă ne gândim că istoria Ortodoxiei, ca de altfel a tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine, ar putea fi scrisă luând drept reper tocmai relaţia sinuoasă dintre autoritatea bisericească şi puterea politică. În aceasta se reflectă raportul nu mai puţin complex dintre dimensiunea clericală şi cea laică a Bisericii, figura Patriarhului şi a Împăratului fiind simboluri ale unei căutări mereu reluate de a găsi partitura cea mai potrivită pentru interpretarea „simfoniei bizantine”. În doar câteva cuvinte, istoria bizantină ar putea fi concentrată, la acest capitol, ca o luptă permanentă dintre modelul simfonic şi cel autoritar, Biserica şi statul stând nu de puţine ori faţă în faţă. De la lupta pentru ortodoxia dogmatică, pusă între paranteze de interesele politice, la curajul civic al mărturisitorilor înfruntând autoritatea seculară (şi uneori inclusiv pe cea eclesială, cum a fost de pildă cazul Sfântului Maxim Mărturisitorul), de la ctitoriile grandioase (cum sunt mânăstirile athonite) la abuzurile imperiale (de genul celor petrecute în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur), de la relaţia eclesial-politică a Constantinopolului cu Roma la raportul generic dintre Bizanţ şi Occidentul european – toate aceste capitole ilustrează dificultatea armonizării pluralităţii de viziuni, tendinţe şi interese. Cu toate acestea, chiar şi numai la o privire rapidă, intensitatea unei astfel de istorii sociale a Bisericii în perioada bizantină ne arată vitalitatea corpului social şi a celui eclesial în acelaşi timp.
Căderea Bizanţului a însemnat printre altele, oricât de paradoxal sună, obligaţia laicatului ortodox de a îşi lua soarta în mâini. Faptul că Patriarhul ecumenic devine responsabil pentru toate faptele, politice mai ales, ale tuturor creştinilor din Imperiul Otoman îl obligă, prin sistemul millet-ului, să cultive un dialog mai susţinut cu aceştia. Asumarea rolului de etnarh va înseamna pentru Patriarhul din Fanar necesitatea de a construi şi întreţine un sistem politic reprezentativ şi protector în raport cu noile autorităţi necreştine. Nu întâmplător, moştenirea bizantină va fi disputată sau cel puţin pretinsă de mai mulţi lideri politici ai ţărilor est-europene, chestiunea succesiunii imperiale nefiind nici până astăzi cu adevărat rezolvată. Acest lucru va permite apariţia unor ideologii politice concurente şi complementare în egală măsură: de la formula celei de-a treia Rome, care subliniază rolul Rusiei, la viziunea principilor români sprijinind Creştinătatea răsăriteană în ansamblul ei, ca un fel de locţiitori ai împăratului bizantin pentru moment absent de pe scena istoriei.
Fără a intra în detalii istorice, se poate vorbi despre o paradigmă post-bizantină a asumării liderilor ortodocşi a rolului în viaţa Bisericii. Absenţa unui autorităţi eclesiale dublate de cea politică şi pe deasupra unanim recunoscută ca atare, adică în stare să îşi asume rolul de instanţă de recurs, va duce la lupte interne locale între laicatul politic din Rusia, de pildă, şi ierarhia bisericească. Compromisurile vor fi la rândul lor necesare pentru a întări statul în formare şi pentru a-i legitima succesiv pe stăpânii zilei. Până în modernitatea târzie, pentru a rămâne la exemplul Rusiei, Ortodoxia spirituală a trebuit să împartă spaţiul public cu cea politică, teologia fiind astfel nu de puţine ori concurată pe faţă de ideologie. Altfel decât în Occidentul european, a cărui modernitate este marcată de conflictul inaugural dintre stat şi Biserică, în Ortodoxie asistăm la tentativa în bună parte reuşită de a rezolva chestiunea concurenţei prin impunerea forţei seculare la vârful vieţii eclesiale. Petru cel Mare desfiinţează practic Biserica Ortodoxă din Rusia şi o înlocuieşte cu un minister, iar pe Patriarh cu un înalt funcţionar de stat, celebrul Oberprokuror. Un model similar va fi impus de dinastia germană în Grecia după eliberarea parţială a acesteia de sub dominaţia turcă. Aceste experienţe istorice vor discredita însuşi principiul participării depline a laicilor la viaţa şi conducerea Bisericii. Nu este de mirare că dezbaterea pe marginea înnoirii eclesiale va fi secondată printre altele de cea legată tocmai de locul laicatului, fronturile reuşind să se împartă destul de repede în tabăra susţinătorilor unei definiţii ample a sobornicităţii şi cei apărând ideea independenţei Bisericii prin accentuarea clericalismului şi limitarea rolului laicatului. Majoritatea teologilor şi filosofilor religioşi ruşi de la finele secolului XIX şi începutul celui următor se fac ecoul acestei dezbateri[9].
Să nu uităm însă, chiar dacă nu putem nici acum să intrăm în detalii, de rolul fundamental al laicatului în momente decisive din istoria socială a Ortodoxiei post-bizantine. Astfel, renaşterea spirtuală a Bisericii din teritoriul actual al Ucrainei în plină perioadă a presiunilor unioniste din secolele XVII-XVIII, susţinute de alianţa polono-lituaniană, a fost posibilă prin activitatea neobosită a frăţiilor ortodoxe. Tot asfel, în Ţările Române, fundaţiile şi epitropiile laicilor au permis Bisericii să se implice social, să înfiinţeze primele aşezăminte şi să facă paşi decisivi către articularea unei culturi naţionale. Instituirea definitivă a modernităţii politice la mijlocul secolului XIX, adică după 1848, se va traduce printre altele în efortul de a corecta excesele monarhiilor prin forme de participare a celorlalte componente ale societăţii. Pentru Ortodoxiile locale din Serbia şi Transilvania, de exemplu, această evoluţie politică şi juridică din cadrul Imperiului Habsburgic va însemna o şansă enormă de a se face auzite şi respectate mai bine decât până atunci. Singura cale era demonstrarea faptului că vocea comunităţii de credinţă este aceeaşi cu vocea comunităţii politice, fapt realizabil prin revenirea la sensul genuin al sinodalităţii şi reintegrarea în exercitatea acesteia a laicatului. Aplicând de o maneiră eclesiologică principiile constituţionalismului, Congresele bisericeşti vor contribui masiv la articularea intereselor emancipării sociale a ortodocşilor sârbi şi români, modelul consultării permanente dintre laici şi ierarhie rămânând valabil şi după atingerea scopului politic. Este, de exemplu, cazul Statutului organic al marelui Mitropolit Andrei, baron de Şaguna, preluat, chiar dacă şi numai parţial, în Statutul Ortodoxiei româneşti reunificate după 1918. Un proces similar, derulat pe un alt fundal politic, se va petrece şi în Biserica Ortodoxă a Ciprului, una dintre cele mai dinamice în ceea ce priveşte rolul şi locul laicilor în viaţa eclesială. Cu această zestre istorică vor intra Ortodoxiile din Europa de Est în perioada comunistă şi tot cu aceasta ar trebui să înceapă evaluarea urgenţelor pastorale şi misionare în postcomunism.
Încercând să formulăm o concluzie de etapă, constatăm cel puţin două mari linii de forţă ale evoluţiei sociale a Ortodoxiei postbizantine din punctul de vedere al raportului dintre laicat şi cler. Pe de o parte, o dată cu dispariţia unui centru normativ inclusiv în materie disciplinară, Bisericile locale sunt supuse unei sporite presiuni de a se integra în ideologia de stat a liderilor succesivi, ceea ce duce inevitabil la diminuarea conştiinţei universale în favoarea unui provincialism eclesiologic, etapă nemijlocită a naţionalismului manifest până azi în raporturile dintre Ortodoxiile surori. Pe de altă parte, în condiţiile unei stăpâniri străine, aceleaşi Biserici Ortodoxe locale reuşesc să găsească resursele şi formele prin care comunitatea de credinţă să se facă auzită şi din punct de vedere politic, să îşi formuleze doleanţele şi să lupte pentru emancipare. Dacă în primul caz laicatul, în ipostaza liderilor politici, contribuie la ideologizarea teologiei şi la aservirea Ortodoxiei unui proiect de stat nu lipsit de contradicţii, în cel de-al doilea, acelaşi laicat este garanţia regăsirii demnităţii şi a autonomiei Bisericii faţă de autoritatea politică dominantă. Luate împreună, aceste două traiectorii demonstrează nu doar inexistenţa unui model unic de participare a laicatului la viaţa bisericească, ci mai ales faptul că această participare/implicare poate suporta corecturi şi revizuiri în funcţie de momentul social-teologic.

Apologeţi, gânditori, creatori.
Rolul şi slujirea laicilor
în Biserica şi societatea de azi


Rămânem în continuare la contextul românesc. Or, acesta este departe de a fi marcat de liniaritate. Raportul dintre laicat şi ierarhie a cunoscut în Ortodoxia noastră locală episoade dintre cele mai diverse. Ar fi suficient să ne gândim la conflictul declanşat de decizia Sinodului de a adopta noul calendar şi de a tolera în acelaşi timp sărbătorirea Paştilor la două date diferite în acelaşi an (polemica pascală din anii 1928-1929), la apariţiile publice ale Patriarhului Miron Cristea, acelaşi care va încerca în primul Statut al Ortodoxiei noastre reunificate să se declare nici mai mult nici mai puţin cap al Bisericii Ortodoxe din România, la reacţiile laicilor, în frunte cu Nae Ionescu, la polemicile din timpul regenţei aceluiaşi Patriarh, la scandalurile provocate de cazurile de corupţie acoperite de ierarhie, la politizarea excesivă şi la radicalizarea mediului social, dar şi la zelul misionar declanşat de înfiinţarea, la Cluj, a Frăţiei Ortodoxe în jurul lui Sextil Puşcariu la chemarea Episcopului Nicolae Ivan, la munca socială a Societăţii Femeilor Ortodoxe, cu numeroase filiale în ţară, la rolul unor distinşi teologi laici în limpezirea provocărilor timpului, un loc aparte fiind ocupat printre aceştia de Teodor M. Popescu. Pe scurt, până la instaurarea comunismului, Biserica Ortodoxă din România a avut parte de una dintre cele mai dinamice forme de manifestare a responsabilităţii laicilor, chiar dacă acest lucru nu a fost, cum se poate prea bine înţelege, pe placul ierarhiei. Meritul acestui laicat, hulit în epocă şi uitat după aceea, ar putea fi văzut în faptul că prin lucrarea lui, inevitabil critică, a împiedicat acumularea erorilor strategice ale ierarhiei într-un curent anticlerical.
Prin comparaţie cu perioada anterioară, instaurarea comunismului a însemnat aducerea „liniştii” în Biserică prin izolarea acesteia pe scena socială. Cu toate acestea, viziunea Patriarhului Justinian a împiedicat totuşi ruptura totală dintre cler şi laici prin faptul că a impus menţinerea deschise a lăcaşurilor de cult. Acest lucru ne permite să vorbim azi de o continuitate nu doar liturgică a Bisericii, cât şi de una la nivelul conştiinţei laicatului. Primele forme de rezistenţă în faţa dictaturii atee au fost din partea laicatului. Tot astfel, dintre miile de deţinuţi politici, majoritatea erau laici şi nu puţini se vor comporta ca atare. Actuala dezbatere în jurul necesităţii/oportunităţii canonizării mărturisitorilor ortodocşi din temniţele comuniste readuce în centrul atenţiei, pe lângă figurile preoţeşti, numele unor laici precum Nicolae Steinhardt sau Mircea Vulcănescu. În fine, un posibil model de rezistenţă a Bisericii prin legătura profundă dintre clerici şi laici îl reprezintă nu în ultimul rând fenomenul „Rugului Aprins” de la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Din păcate, căderea comunismului nu a produs de la sine o regândire a raporturilor din interiorul Bisericii spre binele comun duhovnicesc. Acest fapt se vede în perpetuarea riscului identificării corpului eclesial cu cel ierarhic, la baza acestui mod de lectură fiind mentalitatea potrivit căreia ierarhia decide totul şi pentru toţi, dialogul fiind posibil doar între egali. În această perspectivă, laicii sau mirenii sunt mai puţin împreună-mărturisitorii sau împreună-lucrătorii ierarhiei sacramentale şi mai curând decorul uman în mijlocul căruia aceasta, practic, se auto-celebrează. Atunci când unii diriguitori eclesiali aud de laicat, reacţiile sunt similare celor manifestate atunci când aud de societatea civilă sau de presă! Explicaţia rezidă într-o percepţie exterioară a celor care, de fapt, sunt în interior. Ieşind în evidenţă, chiar şi cu gânduri bune, laicii sunt omologaţi „intelectualilor”, acea categorie de cârcotaşi de meserie, rău-voitori incurabili. Nu este mai puţin adevărat că, uneori, tonul sau modul de abordare au provocat respingerea. Nu mereu şi nici peste tot, iniţiativele laicilor au fost mijlocite până la capăt. Senzaţia că ierarhia se confruntă brusc cu forme sindicale ale credinţei nu a fost total nefondată, aşa cum ceva similar se va întâmpla şi în dialogul dintre treptele interne ale ierarhiei sacramentale, adică între preoţi şi episcopi. Nu este sugestiv faptul că atât Conferinţa Naţională a Laicatului, cât şi pandantul ei preoţesc au rămas, la prima ediţie, fără urmări? A fost plătit dublul preţ al entuziasmului şi al lipsei de maturitate.
Evoluţia din ultimul deceniu şi jumătate a societăţii româneşti a adus după sine şi o seamă de limpeziri. Între timp, confruntările succesive la care a trebuit să facă faţă Biserica în dimensiunea ei ierarhică au convins pe mai mulţi diriguitori de necesitatea impulsionării laicatului. Nu este vorba de a răspunde numai la critici sau de a trimite în prima linie pe mireni. Aceştia nu pot fi în nici un caz paravane ale ierarhiei, acţiunile lor fiind cu adevărat eclesiale numai împreună cu aceasta. Astfel, revigorarea conştiinţei laicatului este un efort comun, un câştig spiritual şi pentru ierarhie deopotrivă. Înmulţirea zonelor în care Biserica este prezentă, a proiectelor de asistenţă socială de pildă, reclamă din partea laicatului o implicare pe măsură. Fără voluntariatul sau râvna laicilor, multe dintre cele realizate până acum, şi nu sunt puţine, ar fi fost aproape imposibil de finalizat. Întreţinerea şi dezvoltarea punctelor de asistenţă sanitară, a policlinicilor pentru săraci, a cantinelor, a şcolilor pentru cei defavorizaţi, a căminelor de bătrâni şi a orfelinatelor – toate acestea nu vor fi posibile fără un sprijin constant din partea laicilor. Dacă în raporturile dintre Biserică şi stat călăuzitor este principiul subsidiarităţii, adică acea concepţie potrivit căreia statul intervine la cerere şi numai atunci când Biserica are nevoie de ajutorul acestuia pentru realizarea unei iniţiative de interes social, tot astfel, cu nuanţele eclesiologice de rigoare, laicatul poate acţiona de o manieră subsidiară în raport cu ierarhia. Acest fapt nu înseamnă, pe de altă parte, lipsa curajului iniţiativei. Dimensiunea profetică a laicatului cuprinde toate acestea. Şi ceva în plus: datoria de a rămâne lucizi chiar şi atunci când, precum în vremuri tulburi ca ale noastre, unii diriguitori eclesiali se lasă purtaţi de valurile politice. Pentru concretizarea acestei chemări profetice, mirenii nu trebuie să se ferească de cuvintele clare, aşa cum ierarhia nu trebuie să confunde critica provenită din interiorul Bisericii cu atacurile din exterior, ci să plece de la premiza bunei-credinţe şi a bunei-intenţii a celor care se fac vocea unei nemulţumiri, nelămuriri, îndoieli, aşteptări sau dorinţe.
Care sunt însă modalităţile practice de implicare a laicilor? Înainte de toate, nivelul parohial (Consiliul Parohial), apoi cel eparhial (Adunarea Eparhială) şi cel patriarhal (Adunarea Naţională Bisericească). În ceea ce priveşte potenţialul la nivel parohial, mulţi păstori îl ignoră. Nu au nevoie de ajutorul unui Consiliu format din oameni treji, atenţi şi capabili. Dulcea somnolenţă parohială este uneori întreruptă doar de forfota strângerii de fonduri pentru o reparaţie sau alta, pentru ca după aceea să se aşeze din nou liniştea. Or, în mediu rural sau urban, parohia trebuie să fie un laborator spiritual capabil să viruseze evanghelic, prin mărturie şi lucrare apologetică, mediul social, să ofere exemplul unei vieţi creştine, al unei culturi pe măsură. Referitor la Adunările Eparhiale se pot spune aceleaşi lucruri ca şi despre Adunarea Naţională Bisericească: laicii prezenţi în aceste foruri sunt recrutaţi mai puţin dintre parohieni şi mai mult dintre deţinătorii unor titluri, funcţii publice sau economice. Sponsorul sau omul cu influenţă este mai preţuit decât laicul misionar şi cu personalitate. În plus, aceste structuri sunt convocate de regulă o singură dată în an, funcţia lor sfătuitoare fiind redusă la una de încuviinţare mută şi unanimă a ceea ce ierarhia (executivul) a întreprins. Tot de regulă, la astfel de întâlniri nu pot fi auzite sugestii, propuneri sau întrebări, fapt ce pune sub semnul întrebării însuşi rostul acestor structuri.
Cu toate acestea, parte a societăţii civile şi bază a trupului eclesial în acelaşi timp, laicatul este prezent pe toate aceste paliere tocmai pentru a informa, pentru a relata despre pulsul lumii, despre orizontul de aşteptări al comunităţii mai largi, adică pentru a ajuta preoţimea şi episcopatul să îşi îndeplinească menirea sacramentală. Redus la un element de decor sau, în cel mai bun caz, la un rezervor de relaţii şi disponibilităţi, laicatul nu îşi va putea lua niciodată în serios rolul. Pentru a evita fenomenul sindicalizării de care aminteam, schimbarea de atitudine, azi ca şi mâine, trebuie să înceapă în sânul ierarhiei şi în rândurile laicatului deopotrivă. Din punct de vedere teologic, aşa cum aminteam la început, un laicat implicat şi conştient de sine şi de menirea lui, va oferi cea mai bună imagine cu putinţă a diversităţii darurilor Sfântului Duh în Biserică. Cât despre impactul social, un astfel de laicat, mai cu seamă într-o ţară cu o majoritate confesională precum România, ar lăsa urme: în politică, în economie, în viaţa culturală şi academică. Cu un astfel de laicat, ierarhia sacramentală ar reintra în rolul genuin, spiritual. Cu laici pe măsură, un preot sau un episcop îşi pot regăsi măsura. Adică pot redeveni din manageri părinţi, urmaşi ai Apostolilor, iar laicii din decor liturgic ucenici ai aceloraşi Apostoli, împreună-lucrători în via Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Radu PREDA
UBB Cluj-Napoca
INTER

[1] Vezi Kotsonis, Die Stellung der Laien, p. 298: „[...] die Unterteilung der Glieder der Kirche in zwei Stände, in Geistliche und Laien, keine substantielle, sondern eine funktionelle ist, wie sie sich bei jedem lebenden Organismus ereignet.” Formula este preluată integral de Staikos în studiul cu acelaşi titlu, p. 9. Rodopoulos, An overview of orthodox canon law, p. 117, subliniază la rândul său că distincţia în cauză nu este una substanţială: „[...] Church organization consists of two parts, of the order of the clergy and that of the laity. This distinction does not carry the sense of division or opposition between the faithful, nor that of the formation of privileged classes, in the sense of greater rights or fewer responsabilities, nor that of a difference in worth or quality being created among the faithful. Naturally, the laity does not have the special property of the priesthood, even though they participate through baptism in the triple office of the Lord. Everyone, however, clergy and laity, partakes of one and the same Spirit. The distinction is external and in no way eliminates the fundamental principle of equality of all the faithful toward the gifts of the grace of the spirit.”
[2] Vezi dosarul etimologic (cu bibliografia auxiliară şi trimiterile la sursele precreştine şi creştine) la Gomez, Teologia del sacerdocio, pp. 9 ş.u.
[3] Vezi de pildă canoanele 8, 17, 18, 51, 63 din Canoanele Apostolice, can. 21 Trullanum sau can. 3 formulat pe baza epistolei 188 a Sfântului Vasile cel Mare. Legat de aplicarea pedepselor eclesiale membrilor clerului (dar nu numai acestora) vezi prezentarea recentă a lui Georgios Panagopoulos, „Kirche und Strafgerichtsbarkeit”, în: Ivanov, Nikolakopoulos, Vletsis (eds.), Orthodoxe Theologie zwischen Ost und West, pp. 207-231.
[4] Vezi detalii şi referinţe bibliografice pe tema dreptului penitenţial la Potz, Synek, Orthodoxes Kirchenrecht, pp. 353 ş.u.
[5] Gomez, op. cit., pp. 16-19.
[6] Vezi Zizioulas, op. cit., pp. 73 ş.u.
[7] Vezi pe această temă excelentul studiu publicat în 1932 de Popescu, „Primii didascali creştini”.
[8] O istorie a monahismului timpuriu în contex inter-religios şi a diferitelor sale paradigme, unele mai surprinzătoare decât altele, vezi la Padovese, Cercatori di Dio.
[9] Vezi aici seria de micro-monografii adunate în volumul lui Onasch, Die alternative Orthodoxie.


Repere bibliografice

Izvoare

Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Edidit Centro di Documentazione, Istituto per le Scienze Religiose Bologna, Curantibus J. Alberigo, P.-P. Joannou, C. Leonardi, P. Prodi, Consultante H. Jedin, Editio tertia, Bologna, 1973 / Dekrete der Ökumenischen Konzilien, Band 1. Konzilien des ersten Jahrtausends vom Konzil von Nizäa (325) bis zum vierten Konzil von Konstantinopol (869/70), Im Auftrag der Görres-Gesellschaft ins Deutsche übertragen und herausgegeben unter Mitarbeit von Gabriel Sunnus und Johannes Uphus von Josef Wohlmuth, Ferdinand Schöning, Paderborn etc., 1998.

Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1992 (fără editură şi loc).

Statutul Bisericii Ortodoxe din Cipru (1980), în: Grigorios D. Papathomas, L'Église autocéphale de Chypre dans l'Europe unie. Approche nomocanonique (= ΝΟΜΟΚΑΝΟΝΙΚΗ ΒIΒΛΙΟΘΗΚΗ 2), Epektasis, Katerini, 1998, pp. 223-367.

Statutul Bisericii Ortodoxe din Grecia (1977), în: Βλάσιος Φειδάς, Ιεροί Κανόνες και Καταστατική Νομοθεσία της Εκκλησίας της Ελλάδος, Αποστολική Διακονία της Εκκλησίας της Ελλάδος, Αθήνα, 1997, pp. 430-488.

Statutul Organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi Transilvania (1868), INTER I, 1-2 (2007), pp. 273-301.

Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1948/2003), în: Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Extras, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003. Varianta actualizată la nivelul sfârşitului de an 2006: INTER I, 1-2 (2007), pp. 347-381.

Statutul Bisericii Ortodoxe din România (2007). Textul poate fi găsit la adresa: http://www.patriarhia.ro/ (rubrica „documente”; accesat ultima dată la: 1 noiembrie 2008).

Statutul Bisericii Ortodoxe din Rusia (2000). Textul poate fi găsit la adresa: http://www.mospat.ru/ (accesat ultima dată la: 1 noiembrie 2008).

Volume şi studii

Valer Bel, „Apostolatul mirenilor”, Prelegere inaugurală a anului universitar 2003/2004, Cluj-Napoca, 2003.

Paul Brusanowski, „Structura constituţională a Bisericii Ortodoxe Române. Repere istorice”, INTER I, 1-2 (2007), pp. 222-259.

Paul Brusanowski, „Actualitatea Statutului Organic din Ardeal”, INTER I, 1-2 (2007), pp. 260-272.

Paul Evdokimov, „Le Sacerdoce royal, état charismatique du chrétien”, în: Henri Cazelles, Paul Evdokimov, Albert Greiner, Le Mystere de l’Esprit-Saint, Mame, Paris, 1968, pp. 113-140.

Florin Frunză, „Biserica Ortodoxă Română şi laicizarea”, în: Radu Carp (coord.), Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Anastasia, Bucureşti, 2005, pp. 274-295.

Manuel Guerra Gomez et al., Teologia del sacerdocio. XX – Vocacion y mision del laico en la Iglesia y en el mundo, Aldecoa, Burgos, 1987.

Ioan Ică jr., Germano Marani (eds.), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente — documente — analize — perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Vladimir Ivanov, Konstantin Nikolakopoulos, Athanasios Vletsis (eds.), Orthodoxe Theologie zwischen Ost und West. Festschrift für Prof. Theodor Nikolaou, Lembeck, Frankfurt am Main, 2002.

Hieronymus Kotsonis, "Die Stellung der Laien innerhalb des kirchlichen Organismus. Nach dem kanonischen Recht der Orthodoxen Ostkirche", în: Panagiotis Bratsiotis (Hg.), Die Orthodoxe Kirche in griechischer Sicht (= Die Kirchen der Welt I), Evangelisches Verlagswerk, Stuttgart, 1970, 2. ergänzte Auflage (1. und 2. Teil), pp. 298-322.

Constantin Mihai, „Relaţiile dintre intelectualitatea interbelică şi Biserică. Problema pascală (1928-1929)”, INTER I, 1-2 (2007), pp. 320-329.

Konrad Onasch, Die alternative Orthodoxie. Utopie und Wirklichkeit im russischen Laienchristentum des 19. und 20. Jahrhunderts, 14 Essays, Ferdinand Schöningh, Paderborn etc., 1993.

Luigi Padovese, Cercatori di Dio. Sulle tracce dell’ascetismo pagano, ebraico e cristiano dei primi secoli, Mondadori, Milano, 2002.

Ottorino Pasquato, I laici in Giovanni Crisostomo. Tra Chiesa, famiglia e città (= Biblioteca di scienze religiose 144), Seconda edizione riveduta e aggiornata, Libreria Ateneo Salesiano (LAS), Roma, 2001.

Teodor M. Popescu, „Primii didascali creştini”, în: idem, Biserica şi cultura, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, pp. 79-182.

Paul Popovici, „Alegerea laicilor în forurile bisericeşti”, INTER I, 1-2 (2007), pp. 382-395.

Richard Potz, Eva Synek (unter Mitarbeit von Spyros Troianos), Orthodoxes Kirchenrecht. Eine Einführung (= Kirche und Recht 25), Plöchl, Freistadt, 2007.

Radu Preda, „Rolul catehetic al laicilor în Biserică. Paradigmă istorică şi provocare profetică”, INTER I, 1-2 (2007), pp. 148-164.

Adolf Martin Ritter et al., Art. „Laie”, în: TRE vol. 20, pp. 378-399.

Panteleimon Rodopoulos, An overview of orthodox canon law (= Orthodox Theological Library 3), Orthodox Research Institute, Rollinsford (New Hampshire), 2007.

Michael Staikos, „Die Stellung der Laien in der Orthodoxen Kirche”, în Sonderdruck aus „Theologia”, Athen, 1990.

Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Importanţa elementului mirean în Biserică şi participarea lui la exercitarea puterii bisericeşti. Studiu canonic-istoric (= Seria Teologică 13), Sibiu, 1939.

Anton C. Vrame (ed.), One calling in Christ: the laity in the Orthodox Church. Papers from the Annual Meeting of the Orthodox Theological Society in America 2004, InterOrthodox Press, Berkeley (California), 2005.
Joannes D. Zizioulas, “Priesteramt und Priesterweihe im Licht der östlich-orthodoxen Theologie”, în: Herbert Vorgrimler (Hg.), Der priesterliche Dienst, V. Amt und Ordination in ökumenischer Sicht (= Quaestiones Disputatae 50), Herder, Freiburg etc., 1973, pp. 72-113.