luni, aprilie 30, 2018

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL X

   
Divina Comedie a lui Dante Alighieri  
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu 

   
PARADISUL 

Cîntul X 

Dante și Beatrice pătrund într-al patrulea cer, al Soarelui (hărăzit sufletelor înțelepte), unde poetul, contemplînd horele de lumină ale duhurilor fericite, trăiește o intensă stare de beatitudine (ce-l face să uite, o clipă, chiar și de Beatrice). În a doua parte a cîntului, lui Dante îi vorbește duhul lui Toma de Aquino (1225-1274, marele teolog dominican, numit Doctor Angelicus și sanctificat de Biserica Romano-Catolică), al cărui discurs va continua și în cîntul următor. Aici Toma îi dezvăluie lui Dante cine sînt cei 11 tovarăși ai săi din ceata care face roată în jurul poetului și călăuzei sale („Stîlpi de lumină vii și-nvingători,/ cu noi la mijloc și cu ei cunună...” – vv. 64-65): Albertus Magnus din Köln (Cologna), ce-i fusese maestru, apoi Grațian (Graziano, benedictin italian), Petru Lombardul (fost episcop al Parisului, numit în posteritate și Magister sententiarum), biblicul Solomon (fiul lui David), Dionisie Areopagitul, Paulus Orosius (autor creștin latin foarte prețuit de Fericitul Augustin), Boetius, Isidor din Sevilla, Beda Venerabilul, Richard de St. Victor (numit în posteritate și Magnus contemplator) și Sigieri din Brabant (cel ce dăduse lecții de filosofie la Paris, pe Rue de Fouarre, „Strada/Ulița Paielor/Nutrețului – v. 137). 



1 Privind în Fiul său cu-acea Iubire 
ce și-unul, și-altul o insuflă-n veci,  
Puterea cea dintîi și peste fire 
4 tot ce prin ochi sau minte poți să treci 
cu-atîta rînduială-a fost creat 
că slavă a-i da nu poți să nu te-ntreci. 
7 Cu mine-n sus, spre crugul minunat, 
privirea, cititorule, ți-o-mbie 
pe unde-un cerc de altul e legat, 
10 s-admiri acolo sfînta măiestrie 
a celui ce, iubind-o în de sine,  
din văzul lui n-o pierde pe vecie. 
13 De-acolo vezi cum răsfirat devine 
piezișul cerc ce-n cer planete duce, 
spre mulțumirea cui drept ghid le ține. 
16 De n-ar fi-n calea lor pieziș s-apuce, 
multe puteri cerești ar fi deșarte 
și-n lume jos mai toate-ar fi caduce; 
19 iar de ce-i drept de-ar fi cumva departe, 
mai mult sau mai puțin, întreaga fire, 
și sus, și jos, ar fi știrbită foarte.  
22 Locului stai, tu, cel ce-mi dai citire, 
și cumpănește ce să guști ți-am dat, 
de vrei nu trudă s-ai, ci mulțumire. 
25 Ia singur, deci, din ce ai căpătat, 
căci eu sînt prins acum cu truda care 
e-a celui ce de scris s-a apucat. 
28 Cel ce-i e  firii servul cel mai mare, 
căci lumii-mparte-a cerului tărie 
și timpu-i dat prin el să se măsoare, 
31 unit cu partea ce ți-am spus-o ție, 
măreț rotea-n celestele spirale, 
ce tot mai iuți mi se vădeau să fie; 
34 iar eu cu el; dar că urcam pe cale 
seama-mi dădui abia într-un tîrziu, 
cum prinzi un gînd fără să-ți dea tîrcoale. 
37 E Beatrice cea prin care știu 
că am suit din bine în mai bine, 
dar brusc, iar nu ca-n timpul nostru viu. 
40  Cît trebuie să fi fost de-aprinși prin sine 
cei din solarul loc unde intrai, 
nu prin culori, ci prin luciri depline! 
43 Căci geniu-oricît și meșteșug să ai, 
nu poți asemeni taine zugrăvi; 
dar poți să crezi, tînjind ca după rai. 
46 De biata-nchipuire-a celor vii 
nu bate-atît, nici nu e de mirare, 
căci peste soare care văz răzbi? 
49 E-a patra ceată-a Tatălui cel mare, 
ce-o satură deplin și îi arată 
cum naște și purcede-a lui grandoare. 
52 Iar Beatrice: „A-i mulțumi tu cată 
acelui veșnic Soare ce prin har 
te-a înălțat spre cel ce arde roată”. 
55  N-a fost pe lume inimă de jar 
să i se-nchine-așa lui Dumnezeu, 
cu-atît de iute și cucernic dar, 
58 precum la vorba ei făcut-am eu; 
și-așa-mi rîvni spre el iubirea toată 
că doamna chiar pieri din gîndul meu. 
61 Nu se mîhni, ci îmi surîse-ndată, 
iar ochii ei sclipind surîzători  
mi-mprăștiară mintea adunată. 
64 Stîlpi de lumină vii și-nvingători, 
cu noi la mijloc și cu ei cunună,  
zării, mai suavi în voci ca în splendori,   
67 cum e-a Latonei fată cînd se-adună 
cereștii aburi împrejurul ei 
și cu un cerc de raze o-ncunună.  
70 La curtea slavei, de-unde pașii mei 
revin, așa-s de multe nestemate 
și nu e chip de-acolo să le iei; 
73 al lor e cîntul oștii-nflăcărate: 
de aripi n-ai să zbori pînă la ele, 
cuvîntu-ar vrea să spună, dar nu poate. 
76 Apoi, cîntînd, luminile acele  
ocol trei dăți la rînd ne mai dădură,  
ca unor poli niște vecine stele: 
79 femei încinse-n danț mi se părură, 
ce-ncetinesc atente, ascultînd 
să prindă noua cîntului măsură. 
82 Și-un duh din roată prinse-a zice; „Cînd, 
a harului lumină, care-aprinde 
iubirea sfîntă ca pe-un foc crescînd, 
85 sporită-n tine-atît să ardă prinde 
încît te poartă-n sus pe scara care 
suită-i iar de cel care descinde, 
88 oricine-ar refuza să-ți dea licoare 
cînd ți-este sete liber nu ar fi,  
cum nu-i nici rîul ce n-ar curge-n mare. 
91 Tu care flori anume-ai vrea să știi 
împodobesc ghirlanda ce-o-mpresoară  
pe doamna ce spre cer te-nvrednici. 
94 Mi-s miel din turma sfîntă-odinioară 
pe care Dominic o-ngrașă bine 
cît ea n-apucă razna într-o doară. 
97 Cel care-n dreapta-aproape stă de mine 
e-Albert din Köln, care maestru-mi fu, 
iar Toma-s eu, ce din Aquino vine. 
100 Pe toți ceilalți de vrei să-i afli tu, 
cuvîntul meu urmează-l din privire, 
să luăm pe rînd ce ochiul tău văzu.  
103 Rîde Grațian în cealaltă lucire,  
cel ce și-un for și altul a slujit, 
încît se-ntrece raiul să-l admire. 
106 Cel ce urmează-n corul fericit 
e Petru, ce, ca văduva sărmană, 
Sfintei Biserici totu-a dăruit.  
109 Făclia-a cincea,-n farmec suverană, 
e-un duh ce-atîta dragoste inspiră 
c-o lume vrea de el s-audă zvoană: 
112 în el virtuți atîtea se înșiră 
că adevărul adevăr de este, 
alții pe-acesta-n veac nu-l depășiră. 
115 Urmează-ntre luminile aceste 
cel care-n trup atît de-adînc și bine 
ne-a dat de lumea îngerilor veste. 
118 E-apărătorul vremilor creștine 
la rînd apoi, pe care Augustin  
părtaș l-a luat rostirii lui latine. 
121 Acum, de ochii tăi atenți se țin, 
din foc în foc, pe urma spusei mele, 
pe-al optulea să-l știi rîvnești din plin. 
124 Voios să vadă binele-ntre stele,   
e-aici un duh ce lumea o vădi, 
cui l-asculta, ca van tărîm de rele: 
127 trupul din care izgonit sfîrși 
zace-n Cieldauro; din surghiun și chin 
la pacea-aceasta veșnică veni.  
130 Vezi mai încolo, strălucind deplin,    
pe Beda, Isidor și Richard, care 
a tras de viu umanul spre divin. 
133 Cel de la care văzul tău mă are 
din nou în el e-un duh din greu muncit, 
ce-n trup cînd fu, jelea că nu mai moare: 
136 e Sigier în slavă-nveșnicit, 
cel ce pe Strada Paielor odată, 
stîrnind invidie, multe-a lămurit”.  
139 Pe urmă, cum un ornic dă să bată 
spre-a se trezi mireasa lui Hristos 
să-i cînte-n zori iubirea ei curată, 
142 cînd roțile se-ngînă-n sus și-n jos,  
tin-tin-ul lor așa suav sunînd 
că iscă-n duh al dragostei prisos, 
145 la fel văzui slăvita roată-arzînd 
și glasuri ce răzbeau din ea divine, 
cum nu se-aud decît atuncea cînd 
148 de-nveșnicită bucurie-s pline.


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu)


duminică, aprilie 29, 2018

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXVI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Nucleul tare al UE
POMĂDATUL ȘI MAMARCA


vineri, aprilie 27, 2018

INTERMEZZO LIRIC: CIORNE PSALMICE


 
I 
  
Ce trist să numeri anii și să-ți pară 
că viața-i lungă și că timpu-i blînd, 
cînd toate-n jur se scutură pe rînd 
de frunza lor din ce în ce mai rară!
  
Ne-atîrnă, Doamne, lutul tot mai greu, 
de parc-am duce lumea în spinare, 
dar tot am vrea să dăinuim mereu, 
oricît ar fi năprasna-n noi de mare! 
  
Nu credem vieții noastre de apoi, 
nici crucii tale coapte de-nviere, 
de parcă numai trupu-ar fi de noi 
și doar păcatul ne-ar mai da putere, 
iar timpul, cît ne-ar fi lăsat de goi, 
e tot ce vrem și tot ce carnea cere.

  
II
  
Prin tine sîntem, Doamne, și ce-am fost, 
și ce-am putea ca să mai fim vreodată,  
căci numai tu ești viață-adevărată 
și doar în tine are moartea rost.  

Și chip ne-ai dat, și loc de-asemănare, 
și nebunia dragostei divine, 
chiar cînd piroane am bătut în tine 
și te hulim și azi, în gura mare.
  
Cum moare-n noi sămînța, dar nu piere? 
Cum plînge duhul chiar și-n trup nerod? 
Rîndași smintiți ai lumii efemere, 
de nu ne-ar fi iubirea ta năvod 
și crucea ta zălog de înviere, 
n-am fi mai mult ca viermii ce ne rod. 


III 

Să-nvingem timpul doar prin duh se poate. 
Ce-i trup se trece, cum și tu te treci, 
dar ce-i născut din duh durează-n veci, 
lucrînd în toți și odihnind în toate. 
  
De-aceea-atunci cînd ceasul morții bate 
se lasă-n carne bezna nopții reci, 
pe cînd în duh te-aprinzi și te petreci 
spre stătătoarea cerului cetate. 

Nici sus, nici jos ce-ai strîns în duh nu piere, 
dar cîți mai cred în strălumina lui 
și cîți mai pun vreun preț pe înviere? 
Stă veșnicia dată în vileag, 
dar cînd în chip asemănare nu-i... 
doar morții-i este viața noastră cheag.

  
IV 

Se mută-n cer ce-am fost, iar ce rămîne 
se face iad de-aici, de pe pămînt, 
încît n-avem să ne mai fie sfînt 
decît păcatul unei cărni bătrîne.
   
Dulceții lui, cu voluptăți păgîne, 
îi dăm tribut din toate cîte sînt 
și ne mănîncă, pînă la Cuvînt, 
cuvintele năimite să-L îngîne... 

Un neam e sus și altul jos în lume, 
iar Dumnezeu e-așa de trist de noi 
că îl strigăm mereu pe alte nume 
și c-am rămas de haina nunții goi, 
încît se-ntreabă-n sinea lui divină 
la ce-ar veni, dacă-ar mai fi să vină?!

  
V 
  
Ce tristă lume, Doamne, ne-ai lăsat, 
cu cît mai proastă e sau mai deșteaptă! 
Nici crucea ta nu mai rămîne dreaptă 
cînd ne umflăm de-al veacului păsat!
   
Nimic din ce e sfînt și-adevărat 
nu bate-n noi curvia înțeleaptă  
și-am da orice să mai suim o treaptă 
spre buna așezare în păcat! 

Nimeni mai vrednic de dispreț și ură 
nu-i decît cel ce țipă după fire 
și-ar vrea să-i fie chipul tău măsură; 
deșteptăciunea moare de subțire, 
prostia face spume mari la gură, 
iar tu ne vrei părtași la nemurire! 
  
Răzvan CODRESCU