INTERMEZZO LIRIC: CIORNE PSALMICE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

 

I 

  

Ce trist să numeri anii și să-ți pară 

că viața-i lungă și că timpu-i blînd, 

cînd toate-n jur se scutură pe rînd 

de frunza lor din ce în ce mai rară!

  

Ne-atîrnă, Doamne, lutul tot mai greu, 

de parc-am duce lumea în spinare, 

dar tot am vrea să dăinuim mereu, 

oricît ar fi năprasna-n noi de mare! 

  

Nu credem vieții noastre de apoi, 

nici crucii tale coapte de-nviere, 

de parcă numai trupu-ar fi de noi 

și doar păcatul ne-ar mai da putere, 

iar timpul, cît ne-ar fi lăsat de goi, 

e tot ce vrem și tot ce carnea cere.

  

II

  

Prin tine sîntem, Doamne, și ce-am fost, 

și ce-am putea ca să mai fim vreodată,  

căci numai tu ești viață-adevărată 

și doar în tine are moartea rost.  

Și chip ne-ai dat, și loc de-asemănare, 

și nebunia dragostei divine, 

chiar cînd piroane am bătut în tine 

și te hulim și azi, în gura mare.

  

Cum moare-n noi sămînța, dar nu piere? 

Cum plînge duhul chiar și-n trup nerod? 

Rîndași smintiți ai lumii efemere, 

de nu ne-ar fi iubirea ta năvod 

și crucea ta zălog de înviere, 

n-am fi mai mult ca viermii ce ne rod. 

III 

Să-nvingem timpul doar prin duh se poate. 

Ce-i trup se trece, cum și tu te treci, 

dar ce-i născut din duh durează-n veci, 

lucrînd în toți și odihnind în toate. 

  

De-aceea-atunci cînd ceasul morții bate 

se lasă-n carne bezna nopții reci, 

pe cînd în duh te-aprinzi și te petreci 

spre stătătoarea cerului cetate. 

Nici sus, nici jos ce-ai strîns în duh nu piere, 

dar cîți mai cred în strălumina lui 

și cîți mai pun vreun preț pe înviere? 

Stă veșnicia dată în vileag, 

dar cînd în chip asemănare nu-i... 

doar morții-i este viața noastră cheag.

  

IV 

Se mută-n cer ce-am fost, iar ce rămîne 

se face iad de-aici, de pe pămînt, 

încît n-avem să ne mai fie sfînt 

decît păcatul unei cărni bătrîne.

   

Dulceții lui, cu voluptăți păgîne, 

îi dăm tribut din toate cîte sînt 

și ne mănîncă, pînă la Cuvînt, 

cuvintele năimite să-L îngîne... 

Un neam e sus și altul jos în lume, 

iar Dumnezeu e-așa de trist de noi 

că îl strigăm mereu pe alte nume 

și c-am rămas de haina nunții goi, 

încît se-ntreabă-n sinea lui divină 

la ce-ar veni, dacă-ar mai fi să vină?!

  

V 

  

Ce tristă lume, Doamne, ne-ai lăsat, 

cu cît mai proastă e sau mai deșteaptă! 

Nici crucea ta nu mai rămîne dreaptă 

cînd ne umflăm de-al veacului păsat!

   

Nimic din ce e sfînt și-adevărat 

nu bate-n noi curvia înțeleaptă  

și-am da orice să mai suim o treaptă 

spre buna așezare în păcat! 

Nimeni mai vrednic de dispreț și ură 

nu-i decît cel ce țipă după fire 

și-ar vrea să-i fie chipul tău măsură; 

deșteptăciunea moare de subțire, 

prostia face spume mari la gură, 

iar tu ne vrei părtași la nemurire! 

  

Răzvan CODRESCU