marți, aprilie 17, 2018

PR. MIHAI-ANDREI ALDEA DESPRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA


 
LĂMURIRI ASUPRA CONTROVERSELOR  
LEGATE DE PĂRINTELE ARSENIE BOCA
   
M-am ferit, de ceva timp încoace, să iau poziţie în disputele (şi certurile, scandalurile etc.) privitoare la Părintele Arsenie Boca. De ce? Din pricina patimilor atît de puternice care se războiesc între ele în aceste dispute. Din păcate – la figurat şi la propriu – cei mai mulţi dintre participanţii la dispute nu sînt interesaţi în a căuta adevărul. Şi folosesc, şi unii, şi ceilalţi, o argumentaţie atît de subiectivă încît adesea se reduce la insulte. Bineînţeles, am putea discuta despre creştinismul unor asemenea discuţii (şi persoane). Dar, ca să vezi, nu sînt parte în aceste discuţii doar creştinii. Mulţi sînt din afara Bisericii dar, ca de obicei, se bagă şi ei în seamă. Chiar cu foarte multă „competenţă” şi „autoritate”, cu foarte multă agresivitate. Deşi în neştiinţa lor arogantă sînt la fel de ridicoli precum un vestit comentator de presă care nu ştia deosebirea [sic!] dintre „Împărtăşanie” şi „Spovedanie”, dar încerca să explice Bisericii care i-ar fi rostul!!! Faţă de un asemenea ghiveci total, plin de tot felul de legume şi buruieni, între care se găsesc şi ciuperci halucinogene, cucută sau omag, am socotit bine să stau, măcar o vreme, deoparte.
Dincolo de cei din afară, în Biserică am văzut cîteva linii: 
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca şi nici nu se implică în discuţii (în treacăt fie zis, o poziţie de mult bun-simţ); 
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca, dar se aruncă şi ei într-o tabără sau alta, ba chiar dintr-o tabără în alta; trist, dăunător; 
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfînt sau rătăcit şi adoptă o poziţie creştină; fie cinstindu-l după tipic, fie ferindu-se de el, dar fără să încerce a-şi impune părerea; şi aici trebuie spus, poziţii corecte amîndouă;
– cei care încearcă să lămurească şi să se lămurească, sincer; iarăşi un lucru foarte bun; 
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfînt sau rătăcit şi încearcă să impună cu forţa punctul lor de vedere pe care şi-l închipuie adevăr absolut; trist şi foarte greşit. 
  
Unele din argumente şi exprimări sînt dincolo de hotarele raţiunii şi bunului simţ. De pildă:
• „Părintele Arsenie nu putea să greşească (fiind luminat de Duhul Sfînt)”. 
Absurditate desăvîrşită! De Duhul Sfînt au fost luminaţi şi Sfinţii Apostoli, şi tot au mai greşit, au mai fugit, s-au şi lepădat unii… Ceea ce nu îi face nici eretici, nici osîndiţi, nici mai puţin sfinţi decît sînt. Dar ne arată limpede că nu există infailibilitate omenească. 
• „Dacă [Părintele Arsenie Boca] a greşit înseamnă că nu este sfînt” (cu variante de tipul „înseamnă că este în iad”). Am arătat mai sus absurditatea unei asemenea idei. De fapt orice sfînt are şi greşeli, iar Iov spune chiar că şi îngerilor Dumnezeu le găseşte vină (oricît de neînţeleasă ni s-ar părea nouă această idee). Asta nu înseamnă că îngerii încetează a mai fi îngeri, sau sfinţii trec deodată în iad, pentru că am aflat noi că au greşeli. 
• „Dacă nu îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”, cu completarea la fel de extremistă „Dacă îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”. 
În fapt sînt milioane de sfinţi şi nu este posibilă o cinstire (cultică) nominală a fiecăruia dintre ei. Iar ceea ce este din încredinţare nu este păcat. Cîtă vreme nu a fost canonizat Părintele Arsenie Boca este greşit să spună cineva că cei care nu îl cinstesc săvîrşesc vreun păcat. Aşa cum atîta vreme cît nu a fost osîndit de vreun sinod, a crede că cei care îl cinstesc sînt rătăciţi este foarte greşit. 
Desigur, există situaţii în care a cinsti sau a nu cinsti pe un sfînt te poate duce în iad. De exemplu, dacă cineva îl cinsteşte pe Sfîntul Apostol Petru pentru lepădarea lui, crezînd că este un lucru bun, are toate şansele să se osîndească (ferească Dumnezeu!). Aşa cum cineva care nu îl cinsteşte exact din această pricină iarăşi se află pe o cale greşită. 
Pe scurt, a judeca viaţa şi învăţătura unui om este greu. Simplismul duce în rătăcire, iar radicalismul este un semn clar că deja sîntem în afara Căii lui Dumnezeu.
   
O poziţie radicală o găsim în cartea Fenomenul Arsenie Boca, scrisă de Pr. Aniţulesei Gheorghe. Ţin să îmi exprim aici dorinţele cele mai bune faţă de Pr. Aniţulesei Gheorghe şi faţă de oricare alte persoane – în viaţă sau nu – care sînt cumva amintite, direct sau indirect, de rîndurile mele. Le vreau tuturor binele şi Dumnezeu să îi miluiască şi să ne miluiască! Orice critică se referă la cele spuse ori scrise, nu atinge persoana şi nu înseamnă că îmi îngădui eu vreo apreciere asupra altuia. 
Deci, voi folosi această broşură, foarte răspîndită astăzi – Fenomenul Arsenie Boca – deoarece sintetizează majoritatea acuzaţiilor aduse Părintelui Arsenie Boca. 
Ţin să menţionez aici o serie de informaţii şi afirmaţii ştiinţifice făcute de Părintele Arsenie Boca şi pe care cercetări ulterioare le-au infirmat. Aceste afirmaţii şi informaţii ştiinţifice greşite sînt fireşti pentru fiecare epocă a cunoaşterii umane. „Adevărurile ştiinţifice” din secolul al IV-lea cuprindeau lucruri ce i-ar face să rîdă cu poftă pe savanţii secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, multe din „adevărurile ştiinţifice” ale secolului al XIX-lea au fost invalidate ulterior, unele chiar pînă la ridicol . Este firesc. Aşa cum informaţiile şi afirmaţiile ştiinţifice total depăşite din Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschin nu aduc nici cea mai mică atingere sfinţeniei sale, la fel nu pot fi invocate cele ale Părintelui Arsenie Boca împotriva sa. Pe de altă parte însă – şi trebuie să spunem asta – ele ne arată şi că orice om poate greşi, inclusiv Părintele Arsenie Boca, dar şi că trebuie cernut totul, după cum ne porunceşte Legea lui Dumnezeu (cercetaţi toate, ţineţi ce este bine). 
Ne întoarcem deci la sinteza amintită mai sus, sinteză despre care am spus că reprezintă o poziţie radicală. De ce? 
Deoarece chiar din prima pagină, fără o argumentaţie prealabilă, vorbeşte această lucrare de rău despre ucenicii Părintelui Arsenie Boca, „majoritatea… sînt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe”, refuză să-i acorde persoanei despre care vorbeşte chiar şi titlul de „preot” („ucenicilor lui A. Boca” este una dintre exprimări), foloseşte expresia „idolul lor” (adică Părintele Arsenie Boca) – o dublă insultă, cu atît mai gravă cu cît este lipsită de orice argumentaţie iniţială – etc. 
Deja la sfîrşitul primului paragraf cititorul obişnuit este silit fie să-l creadă pe cuvînt pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, osîndindu-l pe Părintele Arsenie Boca, fie să facă invers. Desigur, amîndouă poziţiile sînt greşite. Dar sînt provocate implicit de autoritarismul şi radicalismul textului. 
Mi-aş dori să putem trece toţi peste asemenea ispite. Şi, dincolo de tonul potrivit sau nepotrivit al broşurii Fenomenul Arsenie Boca să vedem care sînt acuzele şi argumentele prezentate aici, ca parte a încercării de a dovedi ne-sfinţenia Părintelui Arsenie Boca. 
1. „Majoritatea ucenicilor lui A. Boca sînt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe, şi sînt necunoscători ai spiritualităţii practice a Sfinţilor Părinţi” (Fenomenul..., p. 3). 
Atît acest argument, cît şi alte critici asemănătoare, sînt lipsite de orice putere de a spune ceva despre starea Părintelui Arsenie Boca. De la Sfîntul Proroc Elisei şi pînă la Domnul nostru Iisus Hristos, şi de la Sfîntul Apostol Ioan la Sfîntul Ioan de Kronstadt, avem o mulţime nenumărată de învăţători ai Adevărului cu mulţi ucenici aflaţi departe de Acesta. Mai pe scurt, majoritatea celor care îşi spun „ucenici ai lui Christos” (adică toţi cei care îşi spun „creştini”) sînt între destul de departe şi foarte departe de Învăţătura Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce ne arată categoric faptul că starea ucenicilor nu mărturiseşte automat şi general starea învăţătorului. 
2. Părintele Arsenie Boca ar fi fost (prea) mîndru (Fenomenul..., pp. 3-6 ş.a.). 
Îmi cer iertare, dar deoarece exprimările textului în această privinţă sînt şi multe şi, adesea, gratuit insultătoare, nu le-am reprodus ca atare. Ideea este însă extrem de clară. 
Care sînt însă argumentele? Ei bine, afirmaţii pe care le găsim la mulţi sfinţi din Istoria Bisericii! Afirmaţii atribuite Părintelui Arsenie Boca de către diferiţi martori şi referitoare la puterea rugăciunii sale sau adîncimea legăturii sale cu Dumnezeu. 
În această privinţă, este de amintit ceva foarte important. Pe de-o parte, avem într-adevăr în Patericul egiptean, invocat în Fenomenul Arsenie Boca, sfinţi care „după o viaţă de nevoinţă cereau pe patul de moarte timp de pocăinţă” (op. cit., p. 4). Dar avem, tot acolo, şi sfinţi care erau siguri de mîntuirea lor! Avem sfinţi ce nu făceau minuni văzute, în afara vieţii lor minunate. Dar şi sfinţi care mergeau pe apă, mutau munţii din loc, alungau demonii pe faţă, vindecau bolnavii etc., etc. Este cel puţin interesant faptul că românii îi acceptă liniştiţi pe aceşti sfinţi, doar pentru că nu sînt români! Ceea ce ne duce la o altă acuzaţie asemănătoare cu aceasta: 
3. Părintele Arsenie Boca făcea prea multe minuni, avea prea multe daruri. (citat „Nu pare oare suspect faptul că A. Boca [sic!] avea atîtea daruri… ?”). 
O afirmaţie asemănătoare am auzit-o odată şi faţă de Sfîntul Nectarie, învinuit şi el că face prea multe minuni. Doar că era o opinie izolată a unui om care abia venise la Biserică şi care a fost, totuşi, exprimată cu prudenţă şi decenţă. Chiar şi termenul de „Sfîntul Nectarie” a fost întrebuinţat de persoana în cauză. 
Dincolo de exprimarea radicală, izbitoare, să reţinem faptul esenţial că Duhul împarte darurile după cum voieşte. Nici lipsa minunilor nu înseamnă lipsa sfinţeniei, nici prezenţa „prea multor minuni” sau daruri. Dumnezeu este Cel care ştie cîte daruri se împart, cum şi cui. 
Dacă – subliniem, dacă – un om este de la Dumnezeu şi ştie ce daruri a primit şi ce poate face cu ele se prea poate să le amintească atunci cînd este nevoie. De pildă atunci cînd trebuie să scoată un om din întristare, deznădejde, tulburare. 
A, dacă un om spune că poate face de la Dumnezeu cutare şi cutare lucru, şi se dovedeşte mereu mincinos, putem spune că este în înşelare. Dar dacă un om chiar face ceea ce spune, de ce l-am desconsidera? Aşa au făcut mulţi sfinţi în istorie, de la unii dintre prooroci şi pînă la Sfîntul Apostol Pavel, dar nu numai. Putem da numeroase pilde, atît din Biblie cît şi din Vieţile Sfinţilor şi multe alte lucrări. Dar credem că cine vrea să caute le va găsi singur şi se va bucura de ele. 
Oricum, simplul fapt că un om aminteşte de ceea ce poate face ca să-l ajute pe altul nu-l face mîndru. Este ca şi cum ai spune că un medic este prea mîndru – şi, deci, incompetent – pentru că îl asigură pe un pacient că îi poate face operaţia, explicîndu-i eventual o operaţie mai grea deja făcută sau pe care urmează să o facă. Deşi, pe de altă parte, pacientul este înfricoşat şi are nevoie de asigurări pentru a se linişti. 
Prin urmare, amîndouă aceste acuzaţii sînt cu totul lipsite de temei. Trist este că se începe cu asemenea acuzaţii aflate în afara teologiei ortodoxe în loc să se înceapă, aşa cum este firesc, de la viaţa şi opera celui acuzat. Dar ajungem şi aici prin afirmaţia după care 
4. „A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”. 
Afirmaţia este „aruncată” la p. 6 a lucrării scrise de Pr. Aniţulesei, trecîndu-se apoi rapid la altă discuţie. Ni se pare foarte important pentru atmosfera duhovnicească a broşurii faptul că este însoţită de o vorbă uimitoare: „aflăm de la pr. Papacioc (nu cred că poate fi bănuit de invidie sau bîrfă) că A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”. 
Sincer, atunci cînd am dat prima oară de această frază am simţit nevoia să o recitesc. Şi tot nu am înţeles. Nu am înţeles de ce l-am putea bănui pe Părintele Arsenie Boca de orice, dar pe Părintele Arsenie Papacioc – sau oricare altul – de nimic. După ce criteriu? Ori putem să ne îndoim de oricare dintre duhovnici, ori de niciunul! Este elementar, este logic, este de bun-simţ! 
Fac aici o paranteză personală. Pentru că, din nefericire, mulţi dintre români nu mai pot astăzi să discute idei fără a trece, adesea fără să-şi dea seama, la atacul la persoană. Şi sînt sigur că dintre cei care îl cinstesc pe Părintele Arsenie Papacioc unii se vor simţi, greşit, atinşi de observaţia mea. Totuşi eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc şi am avut bucuria de a vorbi cu el, îl respect şi îl iubesc. Fără să îl cred infailibil, aşa cum infailibil nu cred pe nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi. Ştiu că şi Părintele Arsenie Papacioc a avut greşeli, aşa cum au avut greşeli şi Părintele Arsenie Boca, dar şi Sfîntul Apostol Ioan sau Sfîntul Apostol Petru. Dar numai cei încă aflaţi departe de Dumnezeu îşi închipuie că greşelile sau păcatele „anulează sfinţenia”. În realitate, fiecare dintre noi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi prin această iertare intrăm în Rai, nu prin meritele noastre. 
Trist şi paradoxal ni se pare că în aceeaşi lucrare autorul foloseşte două măsuri. Atunci cînd sînt prezentate afirmaţii împotriva Părintelui Arsenie Boca, oricît de lipsite de substanţă, ele sînt „incontestabile”, şi la fel sînt şi cei care le fac. Tot incontestabili. Dar atunci cînd sînt prezentate afirmaţii în favoarea Părintelui Arsenie Boca, precum cele al Părintelui Justin Pârvu, se invocă îndată failibilitatea umană! Adică Părintele Justin Pârvu putea greşi, că era dezinformat (Fenomenul…, p. 7), dar Părintele Arsenie Papacioc nu putea greşi, nu putea fi dezinformat… O asemenea dublă măsură este incorectă şi nu poate fi privită ca argument valabil sau obiectiv. Dimpotrivă. 
Mă întorc la acuzaţia adusă Părintelui Arsenie Boca. Menţionez întîi că am ascultat materialul înregistrat care circulă pe youtube, pe care îl ştiu încă din vremea cînd îl dispreţuiam profund pe Părintele Arsenie Boca. Şi că pînă şi atunci mi s-a părut foarte neduhovnicesc, un exemplu de cădere în bîrfă de care călugării trebuie să se ferească. Dar, dincolo de acest aspect – poate odată voi avea vreme să îl tratez mai pe larg – părerea mea este să-l ascultăm chiar pe acuzat. Înainte de a ne lua după ce crede unul sau altul (ori doar pretinde) că ar fi crezut Părintele Arsenie Boca, să vedem ce spune chiar el! Iată: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul, toată icnomia mîntuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă”. 
Este clar? Credem că da. Însă Părintele Arsenie Boca continuă: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul… mîntuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost. Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mîntuirii omului, reîncarnarea – „mîntuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie” (Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006). 
Textul continuă, dar nu insistăm, cine doreşte îl poate citi în întregime în lucrarea indicată. Esenţial este faptul că, indiferent de impresiile unora, Părintele Arsenie Boca mărturiseşte public împotriva reîncarnării. Iar logica acestei mărturisiri este imbatabilă, făcînd parte organic din Teologia Dogmatică ortodoxă. 
Iată deci o acuzaţie azvîrlită în fugă – ceea ce este împotriva canoanelor ortodoxe – şi lipsită, în fapt, de orice temei. 
5. Părintele Arsenie Boca citea/primea/avea cărţi despre hipnoză, despre Rudolf Steiner etc. 
Acuzaţia aceasta poate părea de o absurditate incredibilă, însă există şi în lucrarea Fenomenul Arsenie Boca, şi în înregistrarea de pe youtube amintită mai sus, şi în alte discuţii pe temă.
Sfinţi ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii au citit lucrări păgîne ale vremii lor, inclusiv despre practici magice, aducere de jertfe, citirea viitorului în măruntaiele jertfelor etc., etc. De la Ioan Damaschinul sau Epifanie de Salamina şi pînă la Serafim Rose sau Iustin Popovici nenumăraţi sînt sfinţii care au citit şi lucrări păgîne sau eretice. Uneori dîndu-le răspunsuri sau replici directe, alteori nu. Uneori folosind părţi din ele spre bine – ca Sfîntul Apostol Pavel în Areopag – alteori părînd că le ignoră cu totul. 
Eu însumi am citit sute de cărţi şi broşuri adventiste, iehoviste şi de la alte culte neoprotestante, unul din roade fiind cartea Lumina Adevărului, în care prezint Adevărul lui Dumnezeu în paralel cu învăţăturile greşite din acele cărţi. 
După „logica” acestei acuzaţii, toţi apologeţii, de la autorul Stromatelor şi pînă la cei de astăzi, sînt deja „vinovaţi”. În fapt nu contează existenţa unor cărţi de acest fel în biblioteca sau bibliografia unui teolog, ci felul în care se raportează la ele, felul în care le foloseşte. Or, în scrierile Părintelui Arsenie Boca ocultismele sînt osîndite. Ceea ce înseamnă că a folosit bine cărţile respective. 
6. „Fanii lui Boca nu i-au spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul…, p. 7).  
Din nou se foloseşte un limbaj radical, injurios chiar. Şi fără acoperire, pentru că nu are cum să ştie cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de faţă. 
Dincolo de aceste aspecte triste rămîne faptul că, într-adevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă. 
Pentru a înţelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate. Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut. 
Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creştine? Nu. În Cărarea Împărăţiei (p. 14, 16-17 ş.cl.) şi în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sînt adunările sectare, ci acolo unde sînt cu adevărat, neschimbate, Învăţătura Apostolică, Sfînta Împărtăşanie şi Sfînta Cruce. Delimitarea între Biserica lui Hristos şi toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar. 
Desigur, aici avem o problemă, şi nu chiar mică. Sînt foarte mulţi astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă şi insultă pe cei de altă credinţă înseamnă că nu sînt mărturisitori, ba chiar sînt „ecumenişti”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura faţă de cei căzuţi. Ca şi cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire şi a-i vedea hotarele şi adîncurile şi alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Şi pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist. 
Deci nu a pictat pe cei doi pentru a face propagandă pro-ecumenistă sau pro-catolică (nu există aşa ceva în scrierile sale, dimpotrivă). Şi atunci, de ce a făcut acest lucru? 
Părerea mea, întemeiată pe ceea ce ştiu despre mediul teologic românesc interbelic, în care s-a format Părintele Arsenie Boca, şi chiar postbelic, este că avem de-a face cu ceea ce Pr. Aniţulesei Gheorghe a numit o „dezinformare”. Imaginea lui Francisc de Assisi în întreaga lume era, pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism”. Dăm în această privinţă un citat clasic, al profesorului Ioan Savin, care spune că Francisc de Assisi avea o viaţă care „uneşte sărăcia materială cu totala bogăţie spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simţurilor cu gustarea frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranța livrescă cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, … toate trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine”.Această imagine a lui Francisc de Assisi este atît de răspîndită încît un neoprotestant new-age interbelic îl vedea ca un chip al blîndeţii ce se opune radicalismului petrin, ca o formă cu totul deosebită a Catolicismul de autoritarismul comun acestuia. 
Această imagine a lui Francisc de Assisi apare chiar şi la sfinţii închisorilor, pentru că era singura informaţie despre el cunoscută în epocă. 
Analiza demolatoare făcută vieţii lui Francisc de Assisi de către Sfîntul Ignatie Briancianinov este tradusă în limba română şi începe să fie cunoscută la începutul anilor ’90, şi astăzi fiind teologi mai în vîrstă care încă nu o cunosc. Eu însumi am avut prilejul să aud în Facultatea de Teologie din Bucureşti părinţi profesori care lăudau ortodoxia lui Francisc de Assisi sau Ulfila [sic!], dar şi pe Origen! Şi sînt departe, foarte departe de a fi singurele rătăciri care au circulat sau circulă în mediul teologic, un mediu foarte supus ispitelor de dreapta şi de stînga.Fără a judeca pe nimeni, şi cu atît mai mult fără a osîndi pe nimeni, putem uşor să vedem că Părintele Arsenie Boca a fost în această privinţă, ca să-l cităm pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, dezinformat. 
A ştiut – greşit, dar aşa a ştiut – că Ulfila şi Francisc au fost ortodocşi din afara Ortodoxiei oficiale. Sau, ceea ce aminteşte şi Sfîntul Apostol Pavel cînd vorbeşte despre cei care, neavînd Lege, îşi sînt loruşi Lege, ceea ce îi apără în Ziua Judecăţii (Romani 2, 14-16). 
În situaţia în care Părintele Arsenie Boca a făcut o separaţie clară între Biserica lui Dumnezeu, pe care o declară limpede, conform canoanelor, ca unică, sfîntă, sobornicească şi apostolească; în situaţia în care mediul teologic ortodox din România l-a receptat cel puţin pînă în 1992 pe Francisc de Assisi drept „ortodox din catolicism”; în situaţia în care încă sînt voci care îl prezintă pe Ulfila ca un ortodox greşit socotit arian, cauzele apariţiei celor doi în biserica de la Drăgănescu devin limpezi. Şi nu ţin de rătăcire, ci de dezinformare. 
Menţionez aici o teorie, după care această pictură ar avea un caracter profetic ce ne scapă. De exemplu s-a menţionat cazul unei femei catolice convertită la Ortodoxie prin îndemnul lui Francisc de Assisi, care i s-a arătat în vis. Nu ştiu dacă se poate argumenta serios o asemenea teorie. Mie nu mi se pare că stă în picioare, dar se poate să mă înşel. Mi-aş dori să fie o proorocie adevărată despre o revenire a catolicilor în Biserică, dar îmi pare foarte puţin probabilă. Mai curînd cred, după cum am argumentat, că a fost vorba despre o cunoaştere greşită a Părintelui Arsenie Boca în privinţa celor doi. 
7. Puterile Părintelui Arsenie Boca ţin(eau) de ocultism (Fenomenul..., pp. 8-11). 
Este o teorie cu atît mai stranie cu cît vine din partea unor oameni care altfel manifestă credinţă şi respect faţă de cele sfinte, inclusiv faţă de moaşte, icoane, Sfînta Cruce şi Sfînta Împărtăşanie. Mai mult, chiar în Fenomenul Arsenie Boca se menţionează minuni făcute în Biserică, la Sfînta Liturghie etc. Consecinţele dogmatice ale unor asemenea afirmaţii sînt atît de grave încît nu putem să nu ne uimim de uşurătatea emiterii şi preluării lor. 
Există nenumărate mărturii despre puterea Sfintei Cruci, a moaştelor şi chiar a rugăciunii unui mirean de a opri manifestări oculte extrem de puternice. Să îţi închipui că toate acestea la un loc – Evanghelie, Cruce, Liturghie, Împărtăşanie, moaşte etc. – erau mai slabe decît „puterile oculte” ale Părintelui Arsenie Boca ni se pare extrem de grav. 
Or, clasica pierdere a puterilor în prezenţa celor sfinte – adesea însoţită de o stare de rău extremă, ba chiar de manifestări directe ale demonilor izgoniţi sau chinuiţi de sfinţenie – nu există nicăieri în toată viaţa Părintelui Arsenie Boca. Dimpotrivă, sînt arhicunoscute dragostea lui faţă de Sfînta Împărtăşanie şi Sfînta Cruce, faţă de Evanghelie ş.a.m.d. 
8. „… A. Boca [sic!] era un slab cunoscător al dogmelor ortodoxe, de aceea nu deosebea erezia de dreapta credinţă” (Fenomenul..., p. 11). 
Afirmaţia este urmată de o serie de interpretări (răstălmăciri) ale unor citate scoase din context sau completate după dorinţă, spre a se potrivi ideilor. În primul rînd, dacă ar fi adevărată această afirmaţie, Părintele Arsenie Boca ar fi în situaţia Sfîntului Iustin Martirul şi Filosoful, care din neştiinţă a propagat mai multe idei eretice, dar a fost primit de Biserică fără tulburare. 
În al doilea rînd, este de observat că a declara pe unul dintre cei care au luat parte la traducerea şi publicarea Filocaliei drept un „slab cunoscător al dogmelor ortodoxe” este cel puţin straniu. Mai ales cînd lipseşte o argumentaţie solidă. 
De pildă, atunci cînd Părintele Arsenie Boca vorbeşte în Cărarea Împărăţiei despre creştinii ne-ortodocşi care vor trebui să renunţe la vrajbă confesională şi să fie una în faţa unei prigoane universale anti-creştine, autorul broşurii Fenomenul… vrea musai să interpreteze textul în cheie ecumenistă. De ce nu înţelege oare acest cuvînt ca o întoarcere (dorită sau proorocită) la Ortodoxie a confesionaliştilor? Pentru că a hotărît dinainte osînda, iar acum trebuie potrivite lucrurile astfel încît să o sprijine. Dar aşa cum am arătat mai sus, Părintele Arsenie Boca spune limpede, în chiar acea carte, la începutul ei chiar (nu la p. 123!) că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, una mîntuitoare, una sfîntă, una apostolească etc. Ceea ce dă interpretării ecumeniste fie statutul unei răstălmăciri intenţionate, fie al unei răstălmăciri făcută din abordare neatentă. 
Merită consemnat aici un fapt simplu şi trist. Oriunde cineva spune o afirmaţie nepotrivită despre ori pe seama Părintelui Arsenie Boca, autorul lucrării pe care o analizăm o preia ca adevărată. Fără să aibă îndoieli, fără să se gîndească în ce măsură este exactă sau nu etc. Lipseşte orice interes faţă de spusele celui acuzat. Din ceea ce este scris chiar de către Părintele Arsenie Boca nu se bagă în seamă decît mici fragmente care, izolate din context, sînt prezentate răstălmăcit. O asemenea abordare nu se numeşte analiză, cu atît mai puţin obiectivă. 
Un exemplu tipic este faptul că se notează cu majuscule (nu cursiv, nu bolduit, cu majuscule!) că „Biserica Ortodoxă este una, sfîntă, sobornicească şi apostolească”, dar nu se aminteşte (nu se ştie?) că în chiar Cărarea Împărăţiei Părintele Arsenie Boca menţionează şi dezvoltă această realitate. Paradoxal este faptul că, fără să fi adus nicio dovadă reală pentru o asemenea afirmaţie, se proclamă că „Boca” [sic!] ar fi crezut că Biserica Ortodoxă este „jumătate de biserică”! (Fenomenul…, p. 11). 
Iarăşi poate fi observat faptul că autorul pretinde că „Arianismul are o singură diferenţă de ortodoxie” (op. cit., p. 12), ceea ce este profund greşit. Erezia amintită („că Fiul este prima creatură a Tatălui” – ibidem) duce la multe, foarte multe alte erezii. De la cele privitoare la Întrupare pînă la cele privitoare la Împărtăşanie, Biserică, Duhul Sfînt etc. Ignorarea acestei realităţi dogmatice este mai mult decît nepotrivită pentru cineva care îşi doreşte să judece capacităţile dogmatice ale altuia. 
9. Sînt ucenicii ai Părintelui Arsenie Boca ce judecă Biserica după etalonul acestuia în loc să-l judece pe acesta după etaloanele Bisericii (Fenomenul…, p. 14). 
Am lămurit această aşa-zisă acuzaţie la punctul 1. Este adevărat că sînt oameni care ajung să fie împotriva Părintelui Arsenie Boca datorită purtării radicale a unor (aşa-zişi) ucenici. Dar există şi fenomenul invers, de oameni care ajung să fie „de partea” părintelui datorită radicalismului acuzatorilor. 
Din păcate, o mare parte din discursul broşurii pe care o cercetăm se învîrte iar şi iar în jurul unor mărturii indirecte, la a doua şi a treia mînă, dar şi în jurul unor insinuări ce nu ţin în nici un caz de practica ortodoxă. Bîrfa, socotită de Scripturi ca o formă de canibalism, este oprită. Ştii ceva, spui – cu cel puţin doi sau trei martori pe fiecare fapt în parte. Nu ştii, taci. Insinuări de genul „oare nu era prea…”, „nu vă face impresia că…” sînt cu totul în afara liniei ortodoxe de cercetare. 
Da, pentru orice canonizare ortodoxă există un advocatus diaboli, un teolog – sau un grup de teologi – care caută punctele slabe ale vieţii şi operei candidatului. Care încearcă să argumenteze de ce ar trebui să nu fie canonizat acesta. Dar argumentaţia merge întotdeauna pe fapte atestate, pe documente clare, nu pe insinuări. 
10. „Se spune că A. Boca [sic!] era clarvăzător, dar modul cum îşi exercita această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi: descoperea păcatele oamenilor în public” (Fenomenul..., p. 18 ş.u.). 
Această afirmaţie categorică este greşită în două puncte. Unul se vede curînd după ce este făcută – de către cel care citeşte broşura ca să vadă adevărul, nu ca să-şi confirme ideile preconcepute. Acest prim punct este generalizarea. „Descoperea păcatele oamenilor în public” este o afirmaţie generală, care prezintă o regulă. În fapt, după cum se vede imediat, este vorba despre cazuri izolate (sînt citate… două!). 
Al doilea punct greşit este acela al ideii că această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi. Dimpotrivă, ea apare de-a lungul istoriei Bisericii de foarte multe ori, chiar dacă în raport cu numărul celor care vin la Biserică pare o excepţie. Avem de la exemplul Sfîntului Ioan Botezătorul pînă la cel al Sfîntului Antonie cel Mare sau al multor sfinţi nebuni pentru Hristos o mulţime de asemenea pilde. Nu le înşirăm aici. Pentru cei care cunosc Sfintele Scripturi, Patericul şi scrierile aghiografice mai vechi şi mai noi sînt uşor de regăsit aceste cazuri. Iar cei care nu le cunosc au o mare nevoie să înceapă să le citească măcar acum. 
Dacă am fi avut un obicei al Părintelui Arsenie Boca de a dezvălui public păcatele celor care veneau la el, nu am avea doar cîteva asemenea cazuri, ci mii şi zeci de mii. Ceea ce nu se întîmplă. Dimpotrivă, avem de-a face cu o purtare tipic patristică. 
11. Dacă este clarvăzător (prin harul lui Dumnezeu) de ce a greşit? (Fenomenul…, pp. 20-21). 
Este o acuzaţie interesantă, mai ales că vine în contradicţie cu explicaţii oferite chiar de acuzatori. De pildă, ei spun că Părintele Justin sau Părintele Cleopa ar fi greşit cînd l-au apreciat pe Părintele Arsenie Boca pentru că au fost dezinformaţi. Dar şi despre cei doi sînt mărturii clare, categorice, că aveau darul înainte-vederii! Deci, cum au putut fi dezinformaţi? 
Pentru cine cunoaşte Istoria Bisericii şi Teologia Dogmatică răspunsul este evident: Dumnezeu este singurul atotştiutor şi infailibil. Sfîntul Epifanie de Salamina, vestit pentru darul său proorocesc, nu l-a pomenit ani de zile pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, socotindu-l rătăcit pe temeiul unor bîrfe. Se vede că ispitele călugăreşti erau aceleaşi atunci ca şi astăzi, mulţi purtînd vorbe fără destul discernămînt. Întîlnirea dintre cei doi a dus la lămurirea lucrurilor şi îndreptarea lor. Dar această clarificare, în această lume, nu este întotdeauna posibilă. 
Există un canon de sinod ecumenic ce osîndeşte grav pe cei care spun că sfinţii nu aveau greşeală, ci numai din smerenie spuneau asta. Corolarul este că săvîrşeşte un mare păcat şi cel care neagă sfinţenia cuiva pe temeiul imperfecţiunii, existenţei unor greşeli şi păcate etc., nu pe temeiul unei lepădări propriu-zise, a profesării conştiente a ereziei ş.a.m.d. 
Greşeli, chiar teologice, chiar dogmatice, au avut destui sfinţi vestiţi ai Bisericii. Am amintit de Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful, dar putem să amintim şi pe Grigorie Taumaturgul, Augustin, Irineu şi alţii. Care sînt, cu toţii, în calendar, pecetluiţi de Biserică din vremea sinoadelor ecumenice şi pînă astăzi. 
Atunci cînd Biserica cercetează viaţa şi opera cuiva, spre a vedea, atunci cînd există îndoieli, dacă poate fi canonizat sau nu, se urmăreşte cu stăruinţă găsirea adevărului, nu satisfacerea unor idei preconcepute. Şi nu aduc musai canonizarea nici minunile, nici martiriul chiar, după cum nu aduc musai oprirea canonizării anumite greşeli sau păcate. Se construieşte un întreg tablou al vieţii şi operei, încercîndu-se aşezarea fiecărei bucăţi după adevăr. Abia aşa se poate vedea ce intenţii au animat pe omul acela, ce sentimente a trăit faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui, în ce măsură a trăit Credinţa – în hotarele priceperii şi puterii sale. 
12. „Ucenicii lui aproape toţi sînt ecumenişti”. 
O afirmaţie tristă, aflată în gama celor combătute la punctul 1. O menţionez şi pentru a mă întreba care sînt studiile sau statisticile din care reiese că „majoritatea ucenicilor lui A. Boca [sic!] sînt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe” sau că „ucenicii lui aproape toţi sînt ecumenişti”…
Asemenea afirmaţii gratuite pot avea efect de intimidare pentru cei slabi, sau pot fi mîngîietoare pentru cei mîndri, după cum sînt aceştia „pro” sau „anti” Arsenie Boca. Dar din punct de vedere ortodox sînt total gratuite. Şi, cu tristeţe o spun, în lipsa unor cercetări serioase reprezintă doar o formă de a bîrfi, insulta şi şantaja moral. Practic prin ele se spune „dacă eşti de altă părere decît această broşură eşti slab cunoscător al dogmelor şi ecumenist”. De fapt, asemenea afirmaţii, mai directe, chiar există în carte. Şi nu ţin de o analiză ori prezentare obiectivă… 
13. Televiziunile – şi mass-media în general – îl prezintă frumos pe Părintele Arsenie Boca, deci este rău (Fenomenul…, pp. 22-26). 
Desigur, argumentul nu este nici ortodox, nici logic. La televiziuni au apărut de-a lungul vremii emisiuni laudative despre Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Arsenie Papacioc sau Părintele Justin Pârvu. De asemenea, există emisiuni şi articole denigratoare faţă de Părintele Arsenie Boca. Nici unele, nici altele nu dovedesc nimic prin simpla lor existenţă şi/sau poziţie. 
În încheiere, amintesc cele spuse mai la început: cercetarea mea este asupra unor idei, nu asupra unor oameni. Autorul broşurii, Pr. Aniţulesei Gheorghe, recunoaşte la sfîrşit că este failibil, că este supus greşelii, prin aceea că ani de zile l-a lăudat pe Părintele Arsenie Boca. Nu discut schimbarea sa de poziţie, pe care o consider personală şi, prin urmare, prea puţin importantă pentru cercetarea aceasta. Însă mi se pare foarte important să subliniez deosebirea între recunoaşterea failibilităţii şi tonul broşurii, de o infailibilitate agresivă. Acuzaţii, categorisiri, răstălmăciri şi insulte sînt făcute cu un glas extrem de categoric, fără cea mai mică îndoială. De ce această contradicţie, nu ştiu. Şi, pînă la urmă, nu este treaba mea. Lucrul meu a fost acela de a cerceta cîteva din cele mai importante acuzaţii ce se aduc Părintelui Arsenie Boca. Am lăsat deoparte ceea ce ţine strict de insinuări fără acoperire, zonă în care nu avem de ce să intrăm. 
Constat că dintre cele 13 acuzaţii principale există una singură care este parţial justificată, aceea a pictării lui Ulfila şi Francisc de Assisi la Drăgănescu. O greşeală cît de cît mai semnificativă într-o viaţă de om. O greşeală într-o viaţă ce a cuprins puşcărie pentru Hristos, lagăr pentru Hristos, persecuţii pentru Hristos. 
Ceea ce par să uite acuzatorii este cît de uşor i-ar fi fost Părintelui Arsenie Boca dacă ar fi schimbat macazul. Dacă tot era un „hipnotizator” şi „iluzionist”, ar fi putut uşor mînca un cozonac excepţional pe seama statului comunist. Interesul faţă de asemenea oameni, mai ales după moartea lui Stalin, era maxim. Şi avantajele pe măsură: vile, vacanţe la munte şi la mare, băutură, fetiţe, petreceri, onoruri etc., etc. Şi gigantic ar fi fost şi numărul celor pe care laicul Arsenie Boca i-ar fi despărţit de Biserică, i-ar fi atras în ocultism, i-ar fi făcut comunişti. Cine cunoaşte într-adevăr epoca bolşevică ştie interesul uriaş al Partidului Comunist pentru paranormal şi felurite asemenea puteri, banii şi feluritele avantaje pe care le căpătau cei care, avînd astfel de abilităţi, se puneau în slujba lui. Ca şi efectul uriaş pe care l-ar fi avut o personalitate de această talie asupra tinerilor şi copiilor. 
În loc de aşa ceva Părintele Arsenie Boca, în ciuda capacităţii de teleportare – cum a fost numită de unii – sau de a face (multe) alte minuni, a ales să fie închis pentru Hristos. A ales să fie numit „bandit” şi insultat în toate felurile, zi de zi. A ales să rabde chinuri, foamete, sete, frig, arşiţă, bătăi. A ales să mărturisească neîncetat Crucea: „podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul Sfintei Cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atîtea nume în legătură cu Crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atît se plăteşte”. „Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atît mai sigur, cu cît răbdăm o răstignire nedreaptă”. A ales să bată munţii şi drumurile Ţării, să întărească pe oameni în Credinţă, să se roage şi să vestească pe Dumnezeu. Urmărit mereu de oamenii Securităţii, avînd mereu din partea diavolului oferte avantajoase de apostazie. De ce să fi stat în Biserică, dacă ieşind putea îndeplini toate scopurile negative ce i se atribuie de unii, în cele mai bune condiţii pentru el însuşi, incomparabil mai eficient? 
Însă o asemenea întrebare devine pur retorică în faţa realităţii: Părintele Arsenie Boca a fost şi a rămas al Bisericii. Da, nu infailibil. Astfel încît niciun om raţional să nu-l transforme în idol (deşi sînt mereu oameni care îşi caută, iraţional, idoli, orice ai face). Dar a fost şi a rămas al Bisericii, pînă la moarte şi dincolo de ea. 
Ca unul care am străbătut Ardealul din Maramureş în Braşov şi din Bistriţa în Oradea, Arad ori Timişoara, cred că am dreptate să spun că fără Părintele Arsenie Boca de mult s-ar fi prăbuşit aici Credinţa. S-a pus întrebarea: „De ce i-a dat Dumnezeu atîtea daruri”? Răspunsul meu este simplu: pentru că am avut nevoie de toate ca să ne păstrăm credinţa. În faţa fascinaţiei orientalismelor, magicului, secularismului ş.a.m.d. se ridică, în Ardeal şi nu numai, chipul Părintelui Arsenie Boca. Prin care Dumnezeu a arătat unde poate ajunge omul care Îl iubeşte. Prin care Dumnezeu a mărturisit, iar, „da, puteţi deveni dumnezei prin har”. Ca dumnezei prin har sfinţii nu sînt Dumnezeu şi nu sînt infailibili. Dar, da, sînt apropiaţii Lui, prietenii Lui, dăruiţii Lui. Este o parte din mărturia Părintelui Arsenie Boca. O mărturie care ţine zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni în Biserică, dîndu-le iar şi iar şansă de mîntuire. Şi care le aminteşte să nu creadă că vor intra după moarte în Împărăţia în care nu au trăit pe pămînt. 
Da, unii înţeleg greşit mărturia Părintelui Arsenie Boca, învăţătura Bisericii, cuvîntul lui Dumnezeu. Ceea ce, de fapt, sporeşte cununa mărturisitorului, nu îi aduce vină. 
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Şi, cu mila lui Dumnezeu, pace tuturor! 

Pr. Mihai-Andrei ALDEA
  
(Material publicat în Nr. 41  
al revistei Atitudini)

Autorul textului


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire