Blogul lui Răzvan Codrescu: DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXVI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.

PURGATORIUL

Cîntul XXVI

Urmînd pe calea celui de-al şaptelea brîu al Purgatoriului, Dante stîrneşte uimirea duhurilor prin prezenţa lui trupească (despre care dă pînă la urmă lămurire) şi asistă la întîlnirea celor două cete de desfrînaţi (cei împotriva firii, sau „sodomiţii”, şi cei excesivi în cadrele firii, sau „hermafrodiţii”), care strigă în gura mare pilde caracteristice vinei pe care o ispăşesc: vinovaţii de păcatul atribuit lui Cezar (care, în timpul triumfului galic, fusese poreclit „regina” regelui Nicomed al Bitiniei) pomenesc de biblicele cetăţi Sodoma şi Gomora (distruse de mînia divină pentru apucăturile lor perverse), iar vinovaţii de excese animalice pomenesc de mitica Pasifae, soţia regelui Minos (cea fecundată de taur într-o vacă de lemn şi care a dat naştere monstruosului Minotaur). Interesul cîntului îl face mai ales a doua parte a lui, în care Dante stă de vorbă cu ilustrul poet Guido Guinizelli (precursor bolognez al „dulcelui stil nou”, numit de autor chiar il padre mio) şi apoi, la indicaţia acestuia, cu trubadurul Arnaut Daniel (ce i se adresează chiar în limba provensală, pe care Dante o cunoştea destul de bine). Dante e de acord cu Guinizelli că Arnaut e superior mai faimosului poet provensal Giraut de Borneil (cel din Limousin), ca şi italianului Guittone d’Arezzo. Şi lui Guido Guinizelli, şi lui Arnaut Daniel Dante le făgăduieşte să-i pomenească la întoarcerea sa în lumea celor vii.

1 În timp ce-n şir păşeam pe-ngustul hat

şi-nvăţătorul bun îmi tot spunea:

„Ia seama şi profită de-al meu sfat!”,

4 din partea dreaptă soarele m-ardea,

ce-Apusu-ntreg de-acum, cu raza-i vie,

din azuriu în alb îl prefăcea;

7 iar eu făceam s-arate acea vipie,

sub umbra mea, mai roşie, încît

văzui pe mulţi surprinşi părînd să fie.

10 Aceasta îi stîrni numaidecît

la vorbă şi-ntre dînşii cuvîntară:

„Nu pare-acesta umbră doar şi-atît!”.

13 Văzui de mine unii cum se dară

pe cît de-aproape se putea, ca nici

din foc cumva să nu rămînă-afară.

16 „O, tu, ce-n urma soţilor pe-aici

păşeşti, nu c-ai leneş, ci smerit,

răspunde-mi mie, cui mi-e focul bici!

19 Nu-i doar de mine-al tău răspuns rîvnit:

de-aceştia toţi, mai mult ca apa rece

de-un ind ori etiop, ţi-o fi sorbit.

22 Cum de faci zid luminii, că nu trece

prin tine ioc, de parcă-a ta făptură

n-ajunse-n plasa morţii să se plece?!”.

25 Aşa-mi grăi un duh, iar eu în gură

aveam răspunsul, însă văz şi gînd

de-un lucru nou răpite-atunci îmi fură;

28 căci drept prin mijloc, pe-acel drum arzînd,

spre cea dintîi venea o altă gloată,

de-am fost rămas uimit la ea cătînd.

31 Din două părţi văzui cum deodată

prind duh cu duh din mers să se sărute,

c-o bucurie scurtă, dar bogată:

34 la fel se-ating, în negre şiruri mute,

furnicile, părînd a iscodi

de-s cum se cade căile ţinute.

37 Şi-mbrăţişarea pînă-a se sfîrşi

şi-ntîiul pas a-l face mai departe,

înalţă toate glas ca de stihii:

40 „Sodoma şi Gomora”, strigă-o parte,

iar alta; „După taur Pasifae,

ascunsă-n vacă, jinduia de moarte”.

43 Şi cum spre-ai Rifei munţi văzduhu-l taie

cocorii, sau spre ţări mai calde cată

să scape ori de ger, ori de văpaie,

46 unii de duc şi alţii vin, în gloată;

şi se întorc, plîngînd, la primul cînt

şi la strigarea pe potrivă dată.

49 Spre mine-şi luară-atunci din nou avînt

aceia ce-mi făcuseră-ntrebare

şi se vedea ce-atenţi s-asculte sînt.

52 Iar eu, de două ori încredinţare

avînd de ce voiau, nălţat-am grai:

„O, duhuri ce-o-ţi primi cîndva iertare,

55 nici crude şi nici coapte nu-mi lăsai

pe lume mădularele, ci toate

le port de vii pe nelumescul plai.

58 Ca leac de-orbie aceste căi mi-s date

şi-o-naltă doamnă-mi dobîndeşte har

ca lumea voastră-n trup s-o pot străbate.

61 Plinit vă fie dorul şi de-amar

cît mai degrabă-n cer s-aveţi scăpare,

pe unde n-are dragostea hotar,

64 dar ziceţi-mi, spre-a face însemnare,

ce e cu voi şi ce-i cu acea gloată

ce-n invers sens se pierde-acum în zare”.

67 Nu altfel în uimirea lui arată

mocanul cînd din munte-n tîrg coboară

şi-n jur stîngaci şi cu codeală cată

70 decît putură umbrele să-mi pară;

dar cum s-au uşurat de-a lor uimire,

ce nu-i prea mult aleşilor povară:

73 „Ferice tu, ce-aici spre-nţelepţire”,

urmă cea ce-mi grăise-ntîiaşi dată,

„păşeşti şi prinzi de taina morţii ştire!

76 Gloata ce-altminteri merge-i vinovată

de ce lui Cezar, în triumf, i-aduse

porecla de «Regină» altădată.

79 De-aceea se despart de noi şi nu se

opresc «Sodoma» a striga răstit,

căci peste foc ruşinea pară puse.

82 Păcatul nostru-a fost hermafrodit,

dar fiindcă legea omeneştii firi

călcînd-o, animalic am rîvnit,

85 cînd vine clipa-acelei despărţiri,

o pomenim, căiţi, pe-aceea care

a luat în vită-a vitei nărăviri.

88 Acum ne ştii de ce am fost în stare;

iar dacă-ai vrea să ne cunoşti pe nume,

nu-i timp şi nici nu-l ştiu pe fiecare.

91 Dar despre mine pot să-ţi spun anume:

sînt Guido Guinizelli şi-s aci

că m-am căit pînă să plec din lume”.

94 Cum, revăzîndu-şi mama, cei doi fii

au dat să-nfrunte-a lui Licurg mînie,

la fel avîntu-mi fu, dar se struni,

97 cînd numele şi-l spuse cel ce mie

îmi fuse tată şi-altora, mai buni,

ce-amoru-n vers l-au pus cu gingăşie;

100 şi ca-n răpirea mutei rugăciuni,

păşii cu el, sorbindu-l din privire,

dar grijă-avînd de-a nu călca-n tăciuni.

103 Cu ochi nesăţioşi să-l tot admire,

din vorbe îi dădui încredinţare

că-i voi sluji spre dreaptă pomenire.

106 Iar el: „Tu-n mine-o urmă laşi atare,

din cîte-aud, că nu ar fi nici Lete

s-o şteargă sau s-o-ntunece în stare.

109 Dar vreau să-mi lămureşti pe îndelete,

de-i drept ce spui, aşa de drag să-ţi fiu

ce-anume ghes în grai şi-n văz îţi dete?”.

112 Şi eu: „Dulceaţa versului mlădiu,

ce-al vostru cînt l-o face drag să fie

cît noul grai rămîne-n lume viu”.

115 „O, frate”, zise, arătîndu-mi mie

un duh cu mîna, „cel pe care-l vezi

fu-n graiul lui mai plin de măiestrie;

118 în vers şi-n proză a făcut dovezi

că-i ne-ntrecut, iar proştii de-or să spună

că-i altu-n Limousin, nu sta să-i crezi!

121 Nu pe-adevăr pun preţ, ci pe minciună,

şi-şi fac din auzite o părere

străină de-artă şi de mintea bună.

124 Aşa cîndva, din zvonuri efemere,

în slăvi şi pe Guittone-l ridicară,

pîn’ ce-adevăru-a prins, prin mulţi, putere.

127 Ci-acum, de-ai tu îngăduinţa rară

să urci spre schitul unde Christ le vine

abate celor care har aflară,

130 un «Tatăl nostru» zi şi pentru mine,

atîta cît ni-i de folos aci,

unde-am pierdut putinţa-a ce nu-i bine”.

133 Apoi, poate spre loc a-i oferi

şi altuia din preajmă, deodată,

ca peştele-n afund, în foc pieri.

136 M-apropiai de umbra arătată,

spunîndu-i c-am de gînd să dau cinstire

numelui ei, în loc plăcut, vreodată.

139 De-a dreptul prinse duhul a grăire:

Tan m’abellis vostre cortes deman,

qu'ieu no me puesc ni voill a vos cobrire.

142 Ieu sui Arnaut, que plor e vau cantan;

consiros vei la passada folor,

e vei jausen lo joi qu'esper, denan.

145 Ara vos prec, per aquella valor

que vos guida al som de l'escalina,

sovenha vos a temps de ma dolor![1]

148 Şi dus fu-n focul ce le spală vina.

[1] Duhul vorbeşte în limba provensală. În traducere literală: Atît îmi place curtenitoarea voastră întrebare/ încît nu pot şi nici nu vreau să mă ascund de voi./ Eu sînt Arnaut, ce plîng şi merg cîntînd;/ îngîndurat îmi văd trecuta nebunie,/ şi văd, voios, bucuria pe care-o sper, în faţă./ Acum vă rog, pe-acea putere/ ce vă poartă spre vîrful scării,/ să v-amintiţi la vreme şi de durerea mea! Iată şi o mai aproximativă traducere literară: Atîta-mi place bunul vostru gînd/ că să m-ascund nu pot şi n-am pornire./ Eu sînt Arnaut, ce plîng şi merg cîntînd;/ îmi văd în cuget vechea nebunie,/ şi-n faţă, vesel, ce-ndrăgesc sperînd./ Vă rog acum, pe sfînta măreţie/ ce-n susul scării dăruie lumina,/ nici chinul meu uitat să nu vă fie!