DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXV
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.
PURGATORIUL
Cîntul XXV
Urcînd de zor spre al şaptelea brîu al Purgatoriului, Dante are o nelămurire pe care nu îndrăzneşte s-o exprime, dar Vergiliu îi ghiceşte dorinţa şi îl invită să vorbească. Nelămurirea lui Dante este cum de mai poate slăbi cineva care nu mai este nevoit să se hrănească, cum e cazul cu sufletele de acolo. Vergiliu îl roagă pe Staţiu să-l lămurească pe Dante, iar poetul antic face un lung expozeu de filosofie medievală cu privire la zămislirea fiinţei omeneşti, la originea sufletului şi la existenţa lui de după moartea trupului. Staţiu urmează, în mare, doctrinelor lui Aristotel şi Toma de Aquino şi îl critică pe Averroes (versul 63 şi urm.) pentru teoria „intelectului posibil”, preluată de scolastica apuseană (distincţia între intellectus possibilis şi intellectus agens). El îi explică lui Dante cum, după moartea trupului (metaforic: cînd parca Lachesis încetează să mai toarcă firul vieţii), la virtú informativa (puterea formativă, creatoare) care rezidă în orice suflet îi conferă o nouă înfăţişare imaterială, dar conformă cu cea din viaţa pămîntească, iar aceasta – „umbra” – oglindeşte diferitele stări interioare. Abia apucă Staţiu să-şi termine expozeul, că cei trei, cotind spre dreapta, dau de flăcările brîului al şaptelea, în care ispăşesc desfrînaţii, alternînd intonarea de imnuri (ca Summae Deus clementiae, „Acoperă-mă, Doamne, cu mila Ta”) cu pomenirea unor ilustre pilde de castitate (cea mai înaltă fiind cea a Fecioarei Maria, evocată prin cuvintele latineşti Virum non cognosco, „Eu nu ştiu de bărbat”, din dialogul ei cu Arhanghelul Gavriil). Cîntul este arid şi pe alocuri obscur, dar important pentru înţelegerea concepţiei danteşti despre starea sufletelor în lumea de dincolo, pe care se întemeiază întregul poem.
1 Timp de zăbavă nu era pe cale,
căci ziua-n Taur soarele-o lăsase,
iar noaptea-n Scorpion dădea tîrcoale;
4 drept care, cum vrăjmaş suflării trase
e cel grăbit de griji sau de nevoi
şi, orice-ar fi, el mersul n-o să-l lase,
7 la fel cărarea o suiam şi noi,
păşind în şir prin locul strîmt prin care
n-am fi putut să trecem cîte doi.
10 Şi cum un pui de barză, vrînd să zboare,
ridică-arípa, dar la loc şi-o lasă,
căci nu-i de cuib să se desprindă-n stare,
13 la fel şi eu, cu rîvnă-ntîi focoasă,
dar iute stinsă, de-a-ntreba mirat,
mişcam din buze, fără-o vorbă scoasă.
16 Cu toată graba, nu m-a fost lăsat
părintele meu drag, zicînd: „Sloboade
al vorbei arc, căci prea l-ai încordat!”.
19 Atunci deschis-am gura cum se cade
şi începui: „Cum poate-a mai slăbi
cel cărui hrana-n fire nu-i mai şade?!”.
22 „La Meleagru dacă te-ai gîndi,
ce arse-atît cît arse un tăciune,
n-ar fi prea greu de priceput”, grăi;
25 „şi de-ai gîndi cum prinde de minune,
la voi, cei vii, oglinda-orice mişcare,
ce-ţi pare greu pe gînduri nu te-ar pune.
28 Dar spre-a-ţi plini dorinţa arzătoare
e Staţiu-aici; şi eu îl rog să dea
rănilor tale-alin şi vindecare”.
31 „De află ce-i etern din gura mea”,
răspunse Staţiu, „cînd tu eşti de faţă,
e că mi-o ceri şi altfel n-aş putea”.
34 Apoi îmi zise: „De-ai să tragi povaţă
din cîte vorba-mi, fiule, ţi-arată,
s-o risipi din mintea-ţi orice ceaţă.
37 Perfectul sînge, ce nu-i supt vreodată
de venele-nsetate, ci-i păstrat
ca un prisos cînd masa-i ridicată,
40 puterea care-n noi le-a conformat
pe toate el în inimă-o găseşte,
cum cel prin vine scurs le-a întrupat.
43 Şi iarăşi mistuit, în jos porneşte,
prin părţi ce-a le numi nu se cuvine,
şi-n vas firesc cu-alt sînge se-ntîlneşte.
46 Acolo se-mpreună de la sine:
unul îndură, celălalt lucrează
prin locul cel perfect de unde vine;
49 şi-amestecat cu celălalt creează,
coagulînd întîi, ca-n continuare
din cheag să facă trup care viază.
52 Ajunsă-n noi puterea lucrătoare
un suflet ca de plantă (atîta doară
că-n om e drum, pe cînd în plantă-i stare),
55 mişcări şi simţuri prind treptat s-apară,
ca-n fungii mării; şi iau formă toate
cîte în ea în germene se-aflară.
58 Acum întinsă, fiule, răzbate
puterea cea din inimă de tată,
din care firea mădulare scoate.
61 Dar animalul cum e chip să poată
s-ajungă om, tu nu ştii încă şi
se înşelă şi un mai doct odată,
64 ce sufletu-n doctrină-l despărţi
de-un „intelect posibil” aşa-zis,
cui nu-i putu organ văzut găsi.
67 Fii spre-adevăr cu sufletul deschis
şi află că-ntr-un făt, cînd se-mplineşte
al creierului cheag, atunci precis
70 cel care-ntîi pe toate le urneşte,
îmbucurat de-a firii măiestrie,
cu spirit nou aşa îl întăreşte
73 încît atrage în substanţa vie
tot ce-i acolo-activ şi-un suflet face,
care trăieşte, simte şi se ştie.
76 Ca de ce spun să-ţi dea mirarea pace,
vezi cum căldura soarelui în vin,
nuntind cu sucul viţei, se preface.
79 Cînd a rămas Lachesis fără in,
de carne se desprinde, luînd cu sine
puterea din uman şi din divin:
82 rămîi, cînd celelalte tac în tine,
doar cu memoria, cugetul şi vrerea,
dar ascuţite toate mult mai bine.
85 Fără popas, prin sine-i e căderea
pe-un mal sau altul, şi întîia oară
ştie-n ce chip va aştepta-nvierea.
88 Cînd locul dat acolo-l împresoară,
puterea ce dă formă radiază
din el ca şi în trup odinioară;
91 şi cum văzduhul ud se învîrstează,
prin cel ce-n el lumina-şi oglindeşte,
şi cu splendori de vis se-ncununează,
94 şi-acolo-n jur văzduhul chip primeşte
de cum i-l dă puterea lucrătoare
a sufletului care-n loc se-opreşte;
97 şi-apoi, aşa cum para arzătoare
urmează focu-ncolo şi încoace,
la fel pe suflet noua-ntruchipare.
100 Şi întrucît prin ea văzut se face,
numită-i umbră; şi de-acolo-apoi
tot simţul, chiar şi văzul, se reface.
103 Printr-însa prindem grai şi rîdem noi;
printr-însa scoatem lacrimi şi suspine,
ce-ai şi-auzit cum curg pe-aici şuvoi.
106 Şi după cum vreun dor în noi se-aţine,
sau alt afect, ia umbra-nfăţişare;
or, asta-i ce trezi mirare-n tine”.
109 Ajunşi la cotul ultim pe cărare,
spre mîna dreaptă-atunci am apucat,
cuprinşi de-acum de-o altă-ngrijorare.
112 Ardea pe coastă foc învîlvorat
şi dinspre rîpă vîntu-abia răzbea
să-l dea-napoi, cruţînd de el un hat.
115 Mergeam în şir şi teama mă-ncolţea,
aci de foc şi colea de genune,
să n-ard în el, nici să nu pic în ea.
118 „Pe-aici”, grăbi stăpînul meu a spune,
„cu ochii-n patru trebuie să fii,
ca pasu-n gol să nu greşeşti a-l pune”.
121 Summae Deus clementiae se-auzi
din vîlvătaia focului cîntare,
iar capul meu din mers se răsuci.
124 Umbre văzui prin flăcări umblătoare,
încît cătam cu ochii mari, pe rînd,
la ele şi la strîmta-n sus cărare.
127 Cu acel imn la capăt ajungînd,
strigară: Virum non cognosco şi
porniră iar să-l intoneze blînd.
130 Şi iar sfîrşind, strigară: „O goni,
în codru stînd, Diana pe Elice,
ce de la Venus din venin sorbi”.
133 Şi se-ntorceau din nou la imn; ferice
strigau apoi că-s cei şi cele care
s-au fost păstrat cum legea nunţii zice.
136 Şi cred c-aşa, cu pilde şi cîntare,
şi-or ispăşi în foc osînda toată:
în felu-acesta rana care-i doare
139 va fi la urma urmei vindecată.
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)
* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:46
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire