DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXIII

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în revista Rost.

PURGATORIUL

Cîntul XXIII

 Ilustraţie de Gustave Doré

Umblînd cu Vergiliu şi cu Staţiu prin brîul al şaselea al Purgatoriului, unde lacomii, ajunşi numai piele şi os, ispăşesc prin foame şi prin sete, Dante îl întîlneşte pe prietenul său din tinereţe, Forese Donati (m. 28 iulie 1296, poet la rîndul lui), cu care are o lungă convorbire: Forese îi explică felul şi raţiunea pedepsei îndurate acolo (din greu, dar cu bucuria şi nădejdea expierii), face elogiul văduvei sale Nella, care i-a ajutat mult sufletul cu rugăciunile ei şi ale cărei virtuţi contrastează cu uşurătatea contemporană a femeilor florentine (le sfacciate donne florentine, care le-ar întrece în neruşinare chiar şi pe cele din rău famata Barbagia, localitate din Sardinia), iar Dante îl lămureşte cum de-a ajuns acolo viu şi cine îi sînt însoţitorii. Cîntul este strîns legat de cel anterior, unde se află descris pomul alegoric răcorit de apă, esenţial în economia pedepsei ispăşitoare a lacomilor (cîntul XXII poate fi citit şi pe acest blog). Pentru celălalt pom la care se face aluzie (versul 73), a se vedea Purg., XXIV, 103 sqq. (sper să postez aici şi acest cînt următor, în decursul lunii viitoare).

      

1 În timp ce eu scrutam frunzişul verde,

asemeni celui care viaţa toată

să prindă păsărele-n laţ şi-o pierde,

4 îmi zise cel mai mult decît un tată:

„Hai, fiule, căci vremea se cuvine

s-o drămuim, atîta cît ni-e dată!”.

7 Cu faţa-ntoarsă, mă grăbii a ţine

la pas cu înţelepţii, vorba lor

făcînd să-mi pară căile mai line.

10 Şi iată că un cînt tînguitor –

Labia mea, Domine – întristare

trezi în noi, dar şi un dulce dor.

13 „Părinte drag”, zisei, „ce-aud eu oare?”,

iar el: „Sînt umbre care astfel poate

din nodul vinei află dezlegare”.

16 Cum, de-ntîmplarea-n drum străini le scoate,  

drumeţii-ngînduraţi spre dînşii cată,

dar nimeni nici nu stă, nici nu se-abate,

19 la fel din urmă ne-ntrecu o gloată

de suflete tăcute şi smerite,

ce către noi, din mers, privi mirată.

22 Cu ochii stinşi în funduri de orbite,

aşa erau de palide şi supte

că oasele prin piei le-aveau ieşite.

25 Nu cred Eresiton, cînd să se-nfrupte

nu mai putu, că s-a uscat mai tare

de foamea-ajunsă-nfricoşat să-l lupte.

28 În sinea mea-mi ziceam: „Aceştia-s care   

Ierusalimul l-au pierdut, pe cînd

Maria fu să-şi mînce-odrasla-n stare!”.

31 Inele goale ochii lor părînd,

cui vede omo-n chipul nostru scris,

la ei pe m îl află mai curînd.

34 Cine ar crede, neştiind precis,

că izul unui pom şi-al unei ape

i-aduse-aşa, cînd pofta le-a deschis?

37 Mă minunam de cîtă foame-ncape

în ei, căci încă nu ştiam ce-i face

aşa de slabi şi de cojiţi aproape,

40  cînd iată că din funduri de găoace

spre mine-o umbră ochii şi-aţinti,

strigînd: „Ce har mi te-a adus încoace?!”.

43 N-aş fi ajuns doar după chip a-l şti

nicicînd, dar vocea lui vădea prea bine

tot ce-ascundea a feţei urîţii.

46  Scînteia-aceasta mă făcu în fine

să-l recunosc, chiar şi aşa schimbat,

că-i chiar Forese cel ştiut de mine.

49 „Ah, nu lua-n seamă rîia ce-a uscat

şi-a gălbejit aşa sărmana-mi piele”,

mi se ruga, „şi nici că-s descărnat,

52  ci dă răspuns nedumeririi mele:

ce caţi aici şi sufletele care

te însoţesc pe cale, cine-s ele?!”.

55  „Eu chipul tău, jelit la-nmormîntare,

să-l plîng îmi vine iarăşi cu durere”,

îi răspunsei, „de-aşa o-nfăţişare.

58  Zi-mi dar ce foc vă arde şi nu-mi cere

să spun ceva cît sînt mirării pradă,

căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere!”.

61 Şi el: „Eternul sfat lăsă să cadă

din pomul şi-apa întîlnite-n cale

o forţă care astfel să ne roadă.

64  Îşi cîntă-acest norod cu multă  jale

trecutul lacom şi-n sfinţenie creşte

prin chinul foamei şi al setei sale.

67 Să bem şi să mîncăm ne ispiteşte

mireasma bună ce din pom adie

şi apa ce frunzişu-l răcoreşte.

70  Dînd locului ocol, mereu mai vie

ne pare cazna: caznă zic, deşi

s-ar cuveni a-i zice bucurie,

73 căci dorul ce spre pomi ne mînă-aci

şi pe Christos mînatu-l-a odată,    

spre jertfă, cînd voios strigă: Eli”.

76 Iar eu: „Forese, de cînd fu lăsată

de tine lumea, spre-altă vieţuire,

nici cinci nu-s anii, dacă faci socoată.

79 De-n tine a păcatului pornire

se frînse pînă-n locu-i să fi pus

durerea ce-i cu Dumnezeu nuntire,

82 cum de-ai şi-ajuns aici aşa de sus?    

Eu te credeam ceva mai pe la poale,

răscumpărării timpului supus”.

85 Răspuns-a el: „Zoritu-m-a pe cale,

să-i sorb durerii dulcele pelin,

chiar Nella mea, cu lacrimile sale.

88  Cu rugi smerite şi-ndelung suspin

m-a scos din valea grea de aşteptare

şi m-a scăpat şi de-alte gropi de chin.

91 Cu-atît o place Dumnezeu mai tare

pe văduvă rămasa mea iubire

cu cît ea-n fapte bune seamăn n-are;

94 căci în Barbagia sardă de cinstire

mai demne sînt femeile de cum

ajunseră-n Barbagia noastră a fire.

97 O, dulce frate, ce să-ţi spun acum?

Prevăd deja c-o vreme o să vie,

şi-n clipa asta poate-i chiar pe drum,

100  cînd din amvon ţinute or să fie

obraznicele doamne florentine

să-şi dea-n vileag ţîţoasa măreţie.

103 Ce bárbare-au mai fost, sau sarazine,

s-aibă nevoie spre-a umbla-mbrăcate

de legiuiri civile sau divine?

106 De-ar şti aceste mari neruşinate

ce-i pregătit în ceruri pentru ele,

să urle-ar prinde de pe-acum cu toate;

109 căci dacă nu-i vedenia să mă-nşele,  

boci-vor pînă cel ce-azi nani-i zici,

s-ajungă s-aibă păr crescut pe piele.    

112 Ci-acum e, frate, rîndul tău aici;

nu numai eu, ci toţi la tine cată

cum umbră-n calea soarelui ridici!”.

115 La care eu: „De-am depăna ce-odată,

în doi, şi tu făcuşi, şi eu făcui,

cred c-amintirea greu ar fi-ndurată.

118 Mă smulse-acelei vieţi cel ce acu-i  

în faţa mea, mai ieri, cînd plină încă

vi se ivi pe boltă sora lui” –

121 şi arătai spre soare. „Noaptea-adîncă,

a celor morţi cu el o despicai,

în trupul viu, purtat din stîncă-n stîncă.

124 Prin grija lui şi muntele-l urcai,   

ce vouă, celor înşelaţi de lume,

v-arată dreapta cale către rai.

127 Şi-mi zise că el va să mă îndrume

doar pînă unde se-află Beatrice,

ce-i rînduit să mă preia anume.

130 Virgil e cel ce toate-acestea-mi zice” –

şi-l arătai. „Cel’lalt e pentru care,

sosindu-i vremea-n cer să se ridice,

133 regatul vostru clătinat fu tare”.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului  

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX, versiunea Răzvan Codrescu)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII