"CE MAI FACE TRADUCEREA DIVINEI COMEDII?"

Întrucît multă lume mi-a adresat în ultima vreme întrebarea: "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?", răspund că am ajuns la Cîntul XX din Purgatoriu.
Pentru cei interesaţi (celorlalţi le cer iertare), postez aici ultimul cînt (XIX) a cărui traducere am apucat s-o definitivez. (Din păcate, n-am găsit încă vreme să redactez şi notele, unicul auxiliu rămînînd aici scurta notă introductivă.)

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI
ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ
A LUI RĂZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cîntul XIX

În zori de zi, după ce Dante se confruntă în vis cu năluca sirenei care-i vrăjeşte pe matrozi (în context, simbol al avariţiei şi necumpătării), cei doi poeţi, nu fără ajutor de sus (doamna sfîntă, îngerul), acced în cercul al cincilea, unde sufletele, imobilizate cu faţa la pămînt, ispăşesc păcatul zgîrceniei. Aici Dante stă de vorbă cu papa Adrian V (Ottobuono dei Fieschi, din familia genoveză a conţilor di Lavagna, care a stat în scaunul pontifical doar un mese e poco più, „o lună şi ceva”, murind la 18 august 1276). Cîntul e împănat, mai mult decît altele, cu citate în latină: Fortuna Maior („Norocul cel Mare”) e o figură zodiacală; Qui lugent („cei ce plîng”) trimite la a doua fericire evanghelică (Matei 5, 4); Adhaesit pavimento anima mea („Sufletul meu a rămas lipit de pămînt”) e versetul 25 din Psalmul 118; ego fui succesor Petri (în original: scias quod ego fui succesor Petri) înseamnă: „(să ştii că) eu am fost urmaş al lui Petru” (adică papă); Neque nubent („Nu se vor însura”) trimite la Matei 22, 30 (neque nubent neque nubentur).

1 La ceasul cînd căldura zilei n-are
putere-al lunii frig să-l mai aline,
fiind Pămîntu-ori chiar Saturn mai tare,
4 şi cînd Fortuna Maior şi-o văd bine
geomanţii-n răsărit, spre zori ivită,
pe calea-n care umbra mult nu ţine,
7 în vis mi se-arătă o bîlbîită.
cu cracii strîmbi şi brîncile ciuntite,
şaşie şi la faţă gălbejită.
10 Spre ea cătam; şi-aşa cum dezmorţite
din frigul nopţii-s oasele la soare,
la fel privirea-mi limbii ei sucite
13 da leac şi de la creştet la picioare
se îndreptă, iar în obraji îi puse,
cum vrea iubirea, rumenă culoare.
16 Şi de cum limba dezlegată-i fuse,
aşa-ncepu să cînte-ncît cu greu
să pot scăpa din mreaja ei m-aduse.
19 „Sînt”, cînta ea, „sirena dulce eu,
ce scot din minţi năierii-n larg de mare,
aşa-i de plin de farmec glasul meu!
22 Eu pe Ulise, cu a mea cîntare,
din calea-i dragă l-am întors; şi nu-i,
de-l prind, vreun om să îmi reziste-n stare!”.
25 Nici nu sfîrşise bine cînd văzui
o doamnă sfîntă-n preajma mea, grăbită
s-o ţină-n frîu pe cea de care spui.
28 „Virgile, o, Virgile”,-a zis răstită,
„aceasta cine-i?”; iară el venea
cu ochii ţintă către cea cinstită.
31 De poale pe cealaltă-o prinse ea
şi pîntecu-i sub ochi mi-l dezgoli,
trezindu-mă din vis de cît duhnea.
34 Privii în jur, iar domnul bun grăi:
„Trei dăţi te-am fost strigat! Zoreşte dară,
s-aflăm pe unde-i vad de noi pe-aci!”.
37 Urnitu-m-am. Lumina zilei clară
scălda de-acum întregul munte sfînt
şi raze noi din spate ne mînară.
40 Pe urma lui, cu fruntea în pămînt,
păream un arc de pod pe jumătate,
cum umblă cei ce plini de gînduri sînt,
43 cînd auzii: „Veniţi, pe-aici se poate
să treceţi” spus pe-un ton aşa blajin
cum nu-i pe lume muritor a scoate.
46 Ca lebăda ce-ntinde áripi lin
ne duse-n sus cel ce ne da-ndrumare,
pe unde stînca se căsca puţin.
49 Şi adiind cu-a aripii mişcare,
Qui lugent zise fericiţi c-or fi,
căci au în ceruri mîngîiere mare.
52 „Ce ai de ochii în pămînt ţi-i ţii?”,
prinse a-mi zice domnul meu îndată
ce am trecut de cel ce ne-nsoţi.
55 Iar eu: „Codeala-n mers e datorată
unei vedenii noi ce mă intrigă
şi nu se dă din minte-ndepărtată”.
58 „Văzut-ai”, zise, „acea veche strigă
ce singură acum mai sus boceşte,
dar şi cum poţi să scapi cînd se-mbîrligă.
61 Ajungă-ţi dar şi mai cu spor păşeşte,
şi cată-n sus, pe unde, ca pe-o nadă,
eternul rege cruguri mari roteşte!”.
64 Cum şoimu-ntîi stă ghearele să-şi vadă,
apoi, strigat, se-ntoarce şi în sus
se-avîntă, plin de pofta după pradă,
67 la fel făcui; şi pe urcat m-am pus
prin scocul strîmt al stîncii, pînă unde
poţi da ocol, spre-a cincea brînă dus.
70 Într-însa, dinainte de-a pătrunde,
văzui mulţime, şi jelea aceea,
şi da-n ţărînă frunţile-a-şi ascunde.
73 Adhaesit pavimento anima mea,
îi auzeam cum se căinau din greu,
de-abia puteai să prinzi din grai ideea.
76 „O, voi ce-aici, aleşi de Dumnezeu,
în chin dreptate şi nădejdi v-alină,
pe unde-s scări, să trecem el şi eu?”.
79 „De voi veniţi cruţaţi de-a zace-n tină
şi căutaţi mai lesnea-n sus cărare,
spre-afară dreapta voastră să se ţină”.
82 Aşa rugă Poetul şi atare
ni s-a răspuns, iar după vorbă eu
zării şi ce nu sta la arătare;
85 şi ochi în ochi privind pe domnul meu,
el mă-nvoi, cu-n semn de bucurie,
la ce privirea îmi tînjea din greu.
88 Deci slobozit să-mi fac pe voie mie,
spre cel care-şi vădise prin cuvinte
făptura m-aplecai cu rîvnă vie,
91 zicînd: „O, duh al cărui plîns fierbinte
spre Dumnezeu e cuvenită cale,
ia şi la mine, peste griji, aminte.
94 Zi-mi cine-ai fost şi de ce cetei tale
i-e dat să stea cu dosu-n sus, de ţii,
de unde vin, să cînt de-a voastră jale.
97 Şi-acela: „De ce stăm aşa aci
afla-vei, însă mai întîi e bine
că ego fui succesor Petri-a şti.
100 Devale-ntre Siestri se aţine
şi Chiaveri un rîu frumos, pe care
blazon şi-l luară cei de-un neam cu mine.
103 Mai mult de-o lună mántia cea mare
văzui ce grea e cui n-o lasă-n tină,
de pare fulg orice-altă-nsărcinare.
106 Tîrziu venii, vai mie, la lumină!
Şi cum fusei păstor la Roma pus,
aflai că viaţa-i de minciună plină.
109 Văzui că-n pace nici acolo nu-s,
şi-n viaţa-aceea loc mai nalt cum nu-i,
de cea de-aici mă prinse-un dor nespus.
112 Cum pînă-atunci mişelnic duh avui
şi rupt de Domnul, şi de tot zgîrcit,
aicea, iată, dat pedepsei fui.
115 Zgîrcenia-aici se vede ce-a rodit
din cum căitul duh se curăţeşte,
şi chin în munte nu e mai cumplit.
118 Iar ochii noştri, nărăviţi lumeşte,
cum nu cătară-n sus, dreptatea-aci
cu faţa la pămînt ne pironeşte.
121 Şi cum zgîrcenia-n lume ne lipsi
de marea rîvnă-a facerii de bine,
dreptatea-aici de mîini ne ţintui
124 şi de picioare, şi ca-n chingi ne ţine;
cît dreptului stăpîn i-o fi socoata,
atît zăcea-vom răstigniţi pe cline”.
127 Stam în genunchi, de alte vorbe gata;
ci el, ghicind doar din auz că eu
îmi aplecasum în vorbire spata,
130 „De ce”, grăi, „te pleci aşa din greu?”.
Răspuns-am: „Nalta voastră demnitate
s-arăt mă face tot respectul meu”.
133 „Genunchii-ndreaptă-ţi şi te scoală, frate!”,
îmi zise. „Nu greşi: noi împreună
slujim puterii mai presus de toate.
136 De-ai priceput cîndva ce vrea să spună
prin Neque nubent sfîntul cărţii grai,
tu bine ştii că vorba mea e bună.
139 Ci-acum te du: mai mult nu vreau să stai,
că-mi tulburi plînsul ce ziseşi anume
că-i calea cuvenită către rai.
142 Am o nepoată, Alagia pe nume,
din fire bună, dacă neamul meu
prin pilda lui, n-o va sminti; pe lume

144 pe-aceasta numai o mai am şi eu.