sâmbătă, august 22, 2009

1909 - LA CENTENARUL NOICA - 2009



În vara aceasta s-au împlinit o sută de ani de la naşterea filosofului Constantin Noica (1909-1987). Într-o ţară mai puţin aservită intelectual şi mediatic ideologiilor dominante (după a căror grilă stîngistă Noica trece drept „reacţionar” şi „protocronist”), întregul an 2009 s-ar fi cuvenit decretat oficial ANUL NOICA, fiind vorba de cel mai important cărturar şi gînditor din România celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. În devertebrata lume românească de azi, pe fondul singurei crize care ne preocupă efectiv (cea economico-financiară), evenimentul – în pofida cîtorva manifestări izolate, fără ecou semnificativ (în cadrul Bookfest 2009, în cadrul unei secţiuni a Academiei, în cadrul Muzeului Literaturii Române, în cadrul Cercului Noica sau al cîtorva reviste culturale de tiraj modest) – a trecut însă aproape neobservat, cel puţin la nivelul publicului mai larg. Nici măcar discipolii consacraţi ai filosofului nu s-au sinchisit prea tare, părînd mai degrabă a se conforma „prudent” (inclusiv pe linie editorială) embargo-ului impus de establishment. Imaginea publică a lui Noica n-a avut parte nici cu acest prilej deosebit de o necesară ameliorare şi de o relansare în conştiinţa generaţiei tinere.
Îi mulţumesc, în numele întregii Redacţii de la Sibiu, d-lui acad. Alexandru Surdu pentru textul destinat revistei Puncte cardinale şi pe care îmi permit să-l postez şi pe acest blog congener, cu o reverenţă – modestă, dar sinceră – faţă de memoria „maestrului de la Păltiniş”. (R. C.)





CENTENAR CONSTANTIN NOICA



Noica s-a născut în comuna Grosu, judeţul Teleorman, la 25 iulie 1909*. Învaţă la Liceul „Dimitrie Cantemir” şi apoi la „Spiru Haret”, după care este student la Facultatea de Litere şi Filosofie şi devine un apropiat al filosofului Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru şi Virgil Bogdan. Şi-a continuat studiile în Franţa şi Germania. A lucrat ca bibliotecar la catedra lui P. P. Negulescu, ca redactor-şef la publicaţia legionară Buna Vestire şi ca referent la Institutul Român din Germania. Se întoarce în ţară după 1941 şi rămâne, cu toate că avea posibilitatea de a pleca din România, să îndure urgia comunistă. Din 1949 are domiciliu forţat la Câmpulung, iar din 1958 este arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în 1964.
Până în 1944 Noica a reuşit să publice opt cărţi, primele şase de istoria filosofiei, un jurnal cu planuri pentru viitor şi o lucrare, Pagini despre sufletul românesc, în care este conturată viziunea unei filosofii cu specific naţional. A făcut destul de puţin, s-ar putea spune, pentru a fi apreciat ca filosof. Dar aceştia nu au fost decât primii zece ani de manifestare a vocaţiei de cărturar, Noica dovedindu-se, în schimb, un mare publicist (aproape 300 de articole până în 1934 şi peste 800 până la sfârşitul vieţii, care l-au făcut cunoscut). Astfel încât, chiar după cinci ani de tăcere (1944-1949), arestarea lui a fost un eveniment cu ecouri naţionale şi internaţionale deosebite, care i-au creat o anumită faimă şi, cel puţin în ultimii ani de închisoare, un tratament care i-a permis să rămână în viaţă.
Cert este că, după eliberare (1964), fără a întreprinde ceva deosebit, era considerat cel mai important intelectual, atât faţă de cei vechi, care mai scăpaseră de urgia comunistă, dar care, fie de teamă (ca Vasile Băncilă), fie din cauza vârstei (ca Ion Petrovici) sau a lipsei de popularitate (Anton Dumitriu), trăiau mai mult ascunşi, cât şi faţă de cei noi, care, cu excepţia unor scriitori, nu erau apreciaţi, în ciuda funcţiilor deţinute şi a posibilităţilor (publicistice şi profesorale) de a-şi face popularitate.
Credincios programului său din Jurnalul filosofic (1944), de a se adresa tinerilor, cu riscul, dovedit ulterior real (din dosarele Securităţii), de a reedita motivele pentru care a fost arestat, după angajarea la Centrul de Logică al Academiei, în legătură cu activitatea de traducător din comentariile greceşti ale logicii lui Aristotel, dar şi independent de aceasta, Constantin Noica s-a ocupat cu organizarea unor „grupuri” (cum erau numite în dosare) de tineri pe care încerca să-i instruiască, să le trezească interesul pentru anumite teme, probleme, domenii de cercetare şi chiar profesii, printr-o metodă proprie, de tip socratic, de interogaţie stimulativă, de exemplificare şi chiar de exersare. Astăzi există lucrări speciale de metodologia cercetării ştiinţifice, de perfecţionare a muncii intelectuale, de informare şi documentare, dar care lipseau pe atunci şi, în plus, nu sunt atractive fără exercitarea lor. Este cu totul altceva, de exemplu, să te apuci să înveţi limba greacă veche sau germana de unul singur sau cu un profesor oarecare, faţă de situaţia în care îţi trezeşte cineva interesul pentru o anumită lucrare, pentru traducerea şi pentru interpretarea ei. Iar acea persoană este dispusă, în propriul tău interes, să te ajute în mod operativ.
Având cunoştinţe temeinice în toate domeniile ştiinţei şi ale culturii, dar mai ales în filosofie şi literatură, Noica era capabil să întreţină relaţii „de grup”, în realitate un fel de seminarii, cu tineri din orice domeniu, şi chiar a făcut-o, creându-şi o mare popularitate. Ştia, în mod diferenţiat, să întreţină astfel de relaţii şi cu persoane mature şi chiar vârstnice, pe care le antrena la tot felul de activităţi de creaţie, de cercetare, de traducere şi interpretare. Datorită strădaniei sale s-a desăvârşit traducerea operei lui Platon, traducerea fragmentelor din presocratici, din opera lui Aristotel, din comentatorii greci ai logicii aristotelice, din Kant şi din Hegel, din Cantemir, din Teofil Coridaleu, la multe dintre acestea Noica lucrând efectiv.
În cadrul activităţii sale de valorificare a culturii universale şi a celei româneşti se înscrie şi interesul lui Constantin Noica pentru Mihai Eminescu, pe care îl considera „omul deplin al culturii româneşti”. La început a fost captivat de traducerea lui Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Kant. A fost uimit de sârguinţa şi tenacitatea poetului care, la douăzeci de ani, se încumetase să traducă cea mai grea carte a filosofiei germane. Şi a făcut-o într-un mod exemplar. Cu această ocazie a cercetat şi manuscrisele, aşa-numitele „caiete” ale poetului, şi a văzut că acestea reprezintă, prin alcătuirea lor, ca şi prin conţinut, ceva cu totul deosebit pentru literatura universală, ceea ce l-a determinat să înceapă o adevărată luptă pentru publicarea lor integrală, facsimilată. Şi această „luptă” era primejdioasă pentru vremurile acelea, din pricina scandalurilor iscate de publicarea scrierilor lui Eminescu, considerate antisemite, cu toate că, în „caietele” acelea, nu era vorba despre aşa ceva. În genere, chiar din timpul vieţii poetului nostru naţional şi până în zilele noastre, au existat admiratori şi detractori ai lui Eminescu, indiferent de coloratura lor politică şi de naţionalitatea lor. Datorită poziţiei sale şi a scrierilor sale despre opera lui Eminescu, Noica a reuşit să impună, după criteriul pro sau contra lui Eminescu, distincţia dintre patrioţii români şi trădătorii de ţară. Visul lui Costantin Noica s-a realizt abia în zilele noastre: au fost facsimilate, într-o ediţie monumentală, Caietele lui Mihai Eminescu.
Mai important decât toate acestea este faptul că Noica, în ciuda atâtor activităţi, nu şi-a abandonat niciodată preocupările filosofice. Or, după petrecerea sa din această lume, ceea ce a rămas este opera. S-a petrecut, însă, exact contrariul aşteptărilor lui Noica şi ale oricărui creator. După un secol de la naşterea sa, cu excepţia câtorva care l-au cunoscut, majoritatea l-au evocat ca persoană colocvială, interesaţi de amintiri şi mai mult de atitudinile politice din tinereţe, condamnabile după aceştia, dovedindu-se, cum au şi declarat-o (că n-au învăţat nimic de la Noica), cu totul nepăsători şi chiar ostili concepţiilor sale filosofice (învechite cu mult de pe când le-a scris). Te poţi întreba: ce căutau oamenii aceştia în preajma lui Noica, dacă nu-i interesa ceea ce publică el?
Or, Noica publica lucrări care l-au făcut celebru, independent de „grupurile” pe care se străduia să le orienteze către ceva pozitiv. Putea să n-o facă, şi opera lui rămânea aceeaşi. Îi aparţin, în filosofia românească, pe linia tradiţiilor noastre, rezultate în domeniile: istoria şi teoria categoriilor; rostirea filosofică românească; sistemul filosofic al Devenirii întru fiinţă şi logica hermeneutică. Ultimele trei sunt contribuţii majore, originale.
Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române publică, în contrast cu volumele de amintiri despre ce făcea Noica în timpul liber, în seria "Studii de istorie a filosofiei româneşti", un volum omagial de cercetări asupra operei filosofice a lui Constantin Noica.
Academia Română, la sesiunea comemorativă la care au participat, ca invitaţi de onoare, membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi ai Fundaţiei „George Manu”, acordându-i cinstirea cuvenită, ca membru postmortem al Academiei Române, a constatat cu regret faptul că, din cauza dreptului de autor, care aparţine unuia dintre „grupurile” amintite, Academiei Române i-a fost interzisă publicarea operei filosofice a lui Constantin Noica. Copyright-ul capitalist se dovedeşte mai tare decât cenzura comunistă!
Opera lui Constantin Noica se găseşte, însă, în marile biblioteci, iar numele său va rămâne scris cu majuscule în istoria filosofiei româneşti, în care el a reuşit, încă din tinereţe, să calce cu dreptul, cum îi plăcea să spună.
Acad. Alexandru SURDU


* „Viaţa din a cărei substanţă au apărut proiectul şi cauza lui Noica începe pe 12 iunie 1909. Iar în catastifele aflate în arhiva primăriei locale, la rubrica destinată nou-născutului Constantin Noica, în dreptul locului de naştere, este trecut satul Vităneşti din comuna Grosu, judeţul Vlaşca (astăzi judeţul Teleorman). Cu toate acestea, atunci cînd ne referim la data de naştere a lui Noica, ziua pe care o pomenim cel mai des e cea de 25 iulie 1909. Explicaţia e simplă: în anul 1929, statul român avea să adopte calendarul gregorian (Biserica Ortodoxă va adopta acelaşi calendar trei ani mai tîrziu) şi, graţie decalajului de 13 zile faţă de calendarul iulian, toate datele anterioare anului 1929 aveau să primească un surplus de 13 unităţi. Cum cele două calendare au fost folosite multă vreme în paralel, din nevoia de a evita confuziile cronologice, tradiţia culturală a consacrat în cazul lui Noica folosirea ambelor date de naştere – 12 iulie şi 25 iulie –, pentru ca în ultimele decenii cea de-a doua variantă să se impună treptat” (Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea legionară, Ed. Humanitas, Buc., 2007, pp. 12-13). E obscur de unde va fi scos d-l Mircea Martin, autorul articolului despre Noica din Dicţionarul general al literaturii române apărut sub egida Academiei Române (L/O, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005, p. 642), data de 24 iulie... [Nota R. C.]


Mormîntul lui Constantin Noica, din curtea Schitului de la Păltiniş

11 comentarii:

La 24/8/09 5:11 p.m. , Anonymous Peregrinul transilvan a spus...

La Noica nu comenteaza nimeni! Va dati seama cat de nevrednici suntem? O tara de scandalagii retardati care se agata de ortodoxism nu din vocatie religioasa, ci pentru ca a pierdut toate celelalte trenuri (si al culturii, si al civilizatiei).
Degeaba, domnule Codrescu: la stanga n-aveti de ce, la dreapta n-aveti cu cine!
Mai bine ati da ca Noica insusi lectii de saritura in lungime...

 
La 24/8/09 5:23 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Aş da eu, dar n-am gabaritul corespunzător...
Face fiecare ce şi cît poate, iar marea nădejde rămîne la Dumnezeu.

 
La 24/8/09 11:37 p.m. , Anonymous Para-noica a spus...

Cat o sa-i mai tolerati la comentarii dle Codrescu pe astia care se tot dau la poporul roman?

 
La 24/8/09 11:39 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Para-noica:

Cîtă vreme poporul român îi va face cu putinţă.
A propos de semnătură: aţi încercat să vă căutaţi?

 
La 24/8/09 11:53 p.m. , Anonymous Peregrinul transilvan a spus...

Asta-i diagnosticul – a saptea si marea maladie a spiritului contemporan.

 
La 25/8/09 8:14 a.m. , Anonymous Un prost a spus...

Desteptii sunt plecati in vacanta; doar prostii mai umbla acum pe bloguri.

 
La 25/8/09 9:24 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Para-noica sau Para-Noica?

 
La 25/8/09 9:33 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru „Anonim”:

Ei, şi dumneata acum!...


Pentru „Un prost”:

Uneori... gura prostului adevăr grăieşte...

 
La 4/9/09 8:05 a.m. , Anonymous Alexandru a spus...

Lui Noica i-am ramas, din pacate, mai datori decat oricareia dintre marile personalitati culturale ale generatiei interbelice. Singurele contributii majore le-a adus Sorin Lavric, dar parca discipolilor consacrati le stau in gat. Felul in care a fost editat pana azi - textul brut intre doua coperte, fara studii introductive, note, comentarii, bibliografii, indici - e de un primitivism si de o indolenta pentru care lui Gabriel Liiceanu (dar nu numai lui) ar trebui sa-i crape obrazul de rusine. E de necrezut cat de gros poate sa fie obrazul unui om subtire!

 
La 6/9/09 11:25 a.m. , Anonymous Bogdan a spus...

Cartea lui Lavric despre Noica este foarte proasta, iar conceptia lui personala despre ce este filosofia si ce este o exegeza filosofica frizeaza ridicolul. Singura contributie exegetica importanta este a Laurei Pamfil. Noica a fost editat fara studii introductive etc pentru ca acestea - si in genere editiile critice - trebuiesc realizate de specialisti; or, nu au existat pana de curand specialisti in Noica. Liiceanu spunea la un curs ca ei (discipolii) nu-l citeau pe Noica, stiindu-i ideile doar din conversatii. Ei sunt buni cunoscatori ai omului sau al fenomenului, nu ai operei. Nu e vorba de a avea obrazul gros, ci dimpotriva, de a nu voi sa strici imaginea lui Noica punandu-i in fata vreun studiu inept. Singura carte care este prefatata este volumul care reuneste Devenirea intru fiinta si Logica lui Hermes, prefata apartinandu-i tocmai lui Lavric. Ei bine, eu prefer editiile vechi, fara prefata, unde textul lui Noica da seama singur de gandirea filosofului.

Dle Codrescu, uitati simpozionul organizat timp de 2 zile la facultatea de filosofie din Bucuresti, cu ocazia centenarului.

 
La 6/9/09 2:09 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Bogdan:

Vă dau dreptate în unele observaţii, dar nu pot împărtăşi punctul dvs. de vedere atît de radical cu privire la strădaniile d-lui Lavric.
Cît priveşte simpozionul menţionat, nu l-am uitat (cum n-am uitat nici de alte manifestări prilejuite de centenar, indicate selectiv în mica notă introductivă), dar am deplîns - şi continui să deplîng - faptul că n-au avut aproape nici un impact asupra publicului mai larg şi n-au fost - cum s-ar fi cuvenit, cred eu - începutul unei necesare reevaluări şi relansări a figurii şi operei lui Noica în conştiinţa noilor generaţii.
De la Noica avem în continuare enorm de învăţat - nu despre el, ci mai ales despre noi înşine, ca români şi europeni (De dignitate Europae), în sensul neideologizat al cuvîntului.
Rămînînd loc - vorba lui - şi de unele forme de "dezvăţ" (care, paradoxal, şi ele trebuie "învăţate", cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală).

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire