O NOUĂ CARTE CU ŞI DESPRE DAN PURIC

DEMNITATEA MĂRTURISIRII

La Editura Theosis din Oradea a apărut cartea de interviuri cu maestrul Dan Puric realizată de părintele Ion Alexandru Mizgan şi intitulată Demnitatea mărturisirii. Dan Puric în Ţara Crişurilor. Deşi “moşită” de alţii, Demnitatea mărturisirii este, practic, a treia carte a lui Dan Puric, după Cine suntem şi Omul frumos. Volumul se deschide cu un cuvînt înainte pe care l-am scris – dezvoltînd cîteva consideraţii mai vechi – la rugămintea părintelui Mizgan şi pe care-l reproduc şi aici. (R. C.)

Vasile-Dragoş Pâslaru (monahul Valerian), Răzvan Ionescu, Dan Puric... Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, dar ţin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, păcatele curente ale breslei. Conectată la esenţial, arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine pînă la capăt talant. Tîlcuire şi cuminecare, exorcizare a cuvintelor întru Cuvînt, suflet dezmărginit în bătaia Duhului...
Dintre cei trei, numai Dan Puric nu s-a despărţit de scenă. Şi-a propus – şi a reuşit – s-o convertească “din mers”, pariind pînă la capăt pe posibila joncţiune dintre credinţă şi artă. Îmi place să cred că a desţelenit calea unui altfel de “teatru seminar”, şi poate şi de aceea este cel mai adesea asemănat cu legendarul Petre Ţuţea.
Dan Puric L-a întîlnit pe Hristos în plină maturitate creatoare, sub călăuzirea harismatică a unui duhovnic şi mărturisitor de talia Părintelui Iustin Pârvu, “grupa sangvină nepătată a Neamului nostru”, cum îi place să-l definească. Întîlnirea aceasta i-a schimbat viaţa, ca lui Pavel pe drumul Damascului. Se simte în discursul său nu numai rîvna propovăduirii, de care Ortodoxia n-a dus şi nu duce lipsă, dar şi o prospeţime şi o autenticitate de care “profesioniştii” credinţei se învrednicesc mai rar. El rupe canoanele discursului “popesc”, conectează religia la cultură şi cultura la viaţă, uneşte simţul tradiţiei cu simţul actualităţii, iar uneltele artei sale îl ajută firesc să transpună trăirea în cuvînt şi cuvîntul în graţie trezitoare.
Sigur că e important ce spune Dan Puric, dar aceleaşi lucruri, spuse de altcineva, pot trece neobservate. Spre deosebire de mulţi alţii, Dan Puric nu numai că ştie ce spune, dar ştie cum să spună. Prestaţia lui Dan Puric este astfel un permanent spectacol al Adevărului, care seduce şi obligă deopotrivă. Iar meritul lui cel mai de seamă mi se pare că rămîne – pînă la proba contrară (să nu fie!) – buna cumpănire între ce şi cum.
Cu toate acestea, Dan Puric nu este, cum greşit l-au judecat unii, prizonierul oralităţii. Cele două cărţi pe care le-a tipărit pînă azi, Cine suntem şi Omul frumos, arată că discursul său rezistă transpunerii din rostire în scriitură. Şi cartea de faţă – Demnitatea mărturisirii – cred că o va vădi o dată în plus, chiar dacă este vorba doar de nişte convorbiri cu o fatală notă de conjunctural. Părintele Ion Alexandru Mizgan mi-a solicitat acest cuvînt înainte la o carte despre care n-am idee cum va arăta în final, dar al cărei conţinut de bază îl cunosc din diferite publicaţii periodice*. Lui Dan Puric i se potriveşte de minune acest gen de “iscodire” dialogală. El n-are nici timpul şi nici pasiunea amplelor construcţii teoretice, dar din “şarjele” sale întotdeauna miezoase, chiar cînd se altoiesc pe vreo expresie mai crudă, sau pe vreo exemplificare aparent vulgară, se articulează de la sine, ca din “viul vieţii”, o viziune creştină coherentă şi integratoare, de un realism nedezminţit şi adeseori incomod, în care se regăsesc toate temele mari şi toate provocările actuale ale ordinii creştine şi ale sensibilităţii “de dreapta”, angajînd deopotrivă vocaţiile personale şi vocaţiile comunitare, problematica insului şi problematica neamului.
“Reacţionar” harismatic, pe linia Sfinţilor Părinţi, dar şi a marilor noştri interbelici, el ştie ca nimeni altul să prefacă vorba care zboară în vorbă care rămîne, iar “spectacolul” de idei pe care-l întruchipează, la inefabilul punct de întîlnire dintre donquijotism şi “nebunia pentru Hristos”, regenerează parcă, primăvăratic şi pascal, conştiinţa amorţită sau disipată a unei cetăţi care deocamdată îl admiră mai mult decît îl merită.
Aplauzele îngerilor din cer – singurele care contează peste orice conjuncturi – dau poate adevărata măsură, tainic lucrătoare, a acestei noi cruciade împotriva uitării, cu care e o onoare, dar şi o responsabilitate să fim contemporani.

Răzvan CODRESCU

* Răsfoind cartea acum, mă întreb şi eu cum de postfaţa d-lui Gomboş a ajuns să apară cu un titlu atît de imposibil: "Omul frumos - Dan Puric - ajuns la împlinirea unui jumătate de veac de vieţuire pământească"!!! Dar, mă rog, ca editor, ştiu că pînă la urmă nu există carte fără nici un cusur...

Pr. Ion Alexandru Mizgan şi Dan Puric,

protagoniştii prospătului volum de convorbiri