vineri, iunie 26, 2009

O CARTE DESPRE EMINESCU

A APĂRUT,
LA EDITURA CHRISTIANA:



RĂZVAN CODRESCU
ÎN JURUL LUI EMINESCU

Ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de
Gabriela Moldoveanu

CUPRINSUL VOLUMULUI:

Argument editorial – pag. 7

De ce Eminescu? – 11
Oboseala de Eminescu – 17
Noua singurătate a lui Eminescu – 23
Cum trebuie înţeleasă Doina lui Eminescu – 27
Eminescu şi creştinismul – 37
Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat – 61
Eminescu n-a murit – 73

Addenda
Doina lui Eminescu – 81
Din gîndirea politică eminesciană – 85
Naţionalismul românesc în context european – 93
Două poezii închinate Eminescului – 107
Recurs la “cadavrul din debara” – 109

Supliment bibliografic – 113


ARGUMENT EDITORIAL

Pentru că în ultima vreme, pornindu-se de la un text rău înţeles (“Eminescu şi creştinismul”), autorul acestei cărţi a fost calificat cu suficienţă, în anumite cercuri radicale, drept “noul detractor al lui Eminescu”, am găsit de cuviinţă, cunoscîndu-i bine scrisul de-a lungul vremii, să-i adun pentru prima oară între copertele unui volum, cu îngăduinţa sa, textele despre Eminescu risipite prin diferite periodice sau volume anterioare. Nu este vorba de toate textele despre Eminescu pe care le-a scris, ci doar de cele care mi s-au părut cele mai importante şi mai actuale (şi printre care se regăseşte şi textul menţionat); pe celelalte – nu puţine – le-am înregistrat doar, cu datele de rigoare, în “Suplimentul bibliografic” de la sfîrşitul cărţii. În felul acesta, orice cititor interesat şi onest îşi va putea da seama de nedreptatea acuzaţiilor care i s-au adus autorului, dar în acelaşi timp – ceea ce este mult mai important – va avea un nou prilej de întîlnire cu personalitatea şi opera lui Eminescu (el însuşi un mare nedreptăţit astăzi).
Eminescu este atît de însemnat încît orice discuţie despre el angajează, într-un fel sau altul, însuşi destinul culturii noastre naţionale. Textele lui Răzvan Codrescu au şi această deschidere mai generală, punînd cu gravitate problema raporturilor noastre actuale cu tradiţia naţională şi spirituală ai cărei moştenitori sîntem, deopotrivă ca români, europeni şi creştini ortodocşi. Pentru autorul acestei cărţi, ca şi pentru Noica odinioară, Eminescu reprezintă “conştiinţa noastră mai bună”, “omul deplin al culturii româneşti”, modelul mereu viu al învrednicirii creatoare la care ne-a chemat Dumnezeu atunci cînd a rînduit să fim, după spusa marelui poet, “un strat de cultură la gurile Dunării”.
Dar Eminescu nu trebuie doar invocat, ci valorificat efectiv, dincolo de idolatria lozincardă (cu care au încercat să-l confişte propagandistic pînă şi comuniştii). El însuşi cheamă neîncetat, în scrisul său publicistic, la realism, la măsură, la vrednicie.
“Cuminecare” a naţionalului cu universalul, Eminescu ne onorează, dar ne şi obligă. De la această obligaţie, din păcate, ni se întîmplă să lipsim îngrijorător de mult, iar această lipsă căutăm să ne-o suplinim prin inflaţia vorbelor mari şi goale. Or, Eminescu se cere nu atît
vorbit, cît trăit, asumat şi asimilat în neodihna lui creatoare şi în dorul lui de desăvîrşire.
Despre toate acestea ne vorbeşte cartea de faţă, în duhul viu al tradiţiei lucrătoare. Titlul ei este editorial, ca şi structura de ansamblu, dar textele selectate se înşiră în ordinea indicată de autor. După cele şapte texte de bază (de la “De ce Eminescu?” la “Eminescu n-a murit”), am considerat folositor cititorului să includem, în
Addenda, cîteva texte auxiliare de şi despre Eminescu: textul integral al “Doinei” (memorabil analizate în “Cum trebuie înţeleasă Doina lui Eminescu”), o mică introducere – prin texte alese – în gîndirea politică eminesciană, un articol despre “Naţionalismul românesc în context european” (cu multe referiri la Eminescu şi epoca sa), două poezii închinate “Eminescului” chiar de către autorul cărţii, precum şi un text lămuritor cu privire la controversata sintagmă “cadavrul din debara” (inexact atribuită lui H.-R. Patapievici ca afront adus poetului naţional).
M-am conformat dorinţei autorului de a i se respecta întocmai ortografia. Toate notele la care trimiterile se fac cu cifre arabe sînt auctoriale. Toate notele la care trimiterile se fac cu asterisc sînt editoriale. Sursele textelor sînt indicate cronologic în “Suplimentul bibliografic” (unde am indicat, într-o a doua secţiune, şi toate volumele publicate pînă astăzi de autor).
Nu m-aş fi angajat la alcătuirea acestui volum dacă n-aş fi nutrit încredinţarea că avem nevoie de Eminescu mai mult decît oricînd şi că Răzvan Codrescu este o bună călăuză spre reperele inepuizabile ale tradiţiei, pe care o slujeşte în scrisul său de peste 20 de ani. Şi închei cu speranţa că măcar cîţiva tineri, de azi sau de mîine, nu vor trece nepăsători pe lîngă această provocare la regăsirea de noi înşine întru Eminescu.

Gabriela MOLDOVEANU



RECURS LA “CADAVRUL DIN DEBARA”

Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici
Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate...), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.
Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stîrnit-o atunci, se pretează să colporteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diametral opus unei astfel de aserţiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situaţia delicată de a trebui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Idei în Dialog, Adevărul literar şi artistic) de insinuările repetate cu privire la presupusul său delict de lez-majestate faţă de geniul eminescian.
Întrucît am primit şi la Redacţia Punctelor cardinale materiale bazate pe acest cras neadevăr ce i se impută “din auzite” (meteahnă balcanică de care şi un Eminescu se plîngea la vremea lui), consider ca pe o datorie să fac loc şi aici precizărilor de rigoare. Fraza incriminată prin răstălmăcire este următoarea (cu referire predilectă la aşa-numiţii “postmodernişti” şi la oportuniştii “modelor” ideologice): “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara...”, şi ea se regăseşte în articolul “Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, apărut iniţial în revista Flacăra (1-2/2002, p. 86), iar pe urmă reprodus şi în alte publicaţii (cf., de pildă, Adevărul literar şi artistic din 12.08.2006, p. 2, ca “probă” la materialul pro domo din p. 1). D-l Patapievici are toată distanţa critică faţă de acest soi de ingratitudine acefală şi deplînge “melancolic” o actualitate intelectuală (ar fi prea mult spus culturală) în care “caragialismul” bate “eminescianismul” (căci despre aceasta este vorba, de fapt).
Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai merită nici una dintre valorile tradiţionale (chiar dacă ar mima caragialeşte în numele lor toate indignările din lume).
Ce poate face pînă la urmă un autentic intelectual creştin într-o astfel de ambianţă literalmente sinistră? Aproape 20 (douăzeci) de ani de pseudo-tranziţie surdă şi oarbă au dovedit că nu poate face mai nimic pe calea discursului (scris sau verbal), nici pe calea creaţiei culturale (care nu mai are preţ public), rămînîndu-i probabil doar soluţia mistică: să se roage lui Dumnezeu să ne mai rabde de hatîrul morţilor noştri şi de dragul pruncilor pe care-i aducem pe lume, şi care poate o vor primeni cîndva, în răspărul nimicniciei noastre de azi.

Răzvan CODRESCU
(ultimul text din
cuprinsul volumului)

9 comentarii:

La 26/6/09 12:58 p.m. , Blogger Iuliana a spus...

Iertaţi-mă, dar am impresia că extindeţi tarele aşa-ziselor « elite » româneşti postrevoluţionare asupra întregului popor român, care nu păcătuieşte, în opinia mea, decât prin prea multă greşit înţeleasă toleranţă. Aş îndrăzni să spun, parafrazând Sfânta Scriptură, că mai are poporul român încă şapte mii de bărbaţi care nu şi-au vândut sufletul lui Baal. E adevărat că, prăbuşindu-se sistemul educativ în România, amărâtul popor român a rămas victimă sigură a mass mediei, care îl « educă » aşa cum vor cinicii parteneri externi ai noştri, politici sau economici. Nu este de mirare că oamenii s-au prăbuşit interior sub efectul « îndobitocirii » voite care li s-a aplicat. Dar îşi vor reveni mulţi dintre ei, pe tăcute, nefăcând neapărat vâlvă. Doar falsele elite obişnuiesc să işte zgomote puternice, adevăraţii conducători spirituali ai românilor îşi săvârşesc lucrarea la care i-a chemat Dumnezeu în taină. Se vor vedea cândva şi roadele. Nu cred că istoria românilor a fost făcută de supraoameni a căror sămânţă a dispărut, nici nu cred că românii de altădată erau din altă substanţă decât cei de azi. Contextul schimbă multe, dar nu fatal. Se va vindeca neamul acesta până la urmă, pentru rugăciunile părinţilor, ale Sfinţilor şi Martirilor români. Eu nădăjduiesc.

 
La 26/6/09 4:42 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dumnezeu să vă audă.
De nădăjduit nădăjduim cu toţii, dar dragostea pe care o purtăm neamului românesc nu trebuie să ne împiedice să vedem că poporul român de azi, dintr-o pricină sau alta (nici o degringoladă nu-i lipsită de cauze sau motivaţii!), e din ce în ce mai departe de "linia neamului". Cred că Eminescu, tratat nesuperficial, ne poate ajuta cel mai bine să regăsim această "linie" istorică şi s-o valorificăm creator într-un viitor nedefinit (de care fie ca Dumnezeu să ne învrednicească, măcar pentru jertfele şi rugăciunile celor adormiţi).
Să nu ne speriem ca, atunci cînd e cazul, să certăm "poporul" în numele "neamului", conjuncturalul în numele eternului,fenomenalul în numele esenţialului, căci aşa s-a raportat şi Eminescu însuşi la nevrednicia sau cecităţile contemporanilor lui. De la Eminescu - cel citit pagină cu pagină, nu cel invocat "urechist" - nu am învăţat un naţionalism demagogic şi ditirambic (în genul naţional-securismului postbelic şi postdecembrist), ci unul critic şi creator, care refuză autoamăgirea de dragul conjuncurilor şi care nu se mulţumeşte cu puţin sau cu orice.
D-l Patapievici, cred eu, nu greşeşte atunci cînd critică "poporul", cu tarele lui curente (mai mult sau mai puţin "minereşti", mai mult sau mai puţin "maneliste"), ci atunci cînd cade în confuzia generalizatoare a "poporului" cu "neamul", stigmatizînd şi trecutul după măsura prezentului şi persiflînd orice speranţă de viitor românesc.
Eminescu este bastionul nostru de vitalitate naţională, pe care d-l Patapievici îl respectă într-un fel, dar în care se codeşte să creadă cu adevărat.
Rămîne ca alţii să dovedească, de-i ţin brăcinarii, că Eminescu este cu adevărat viu, actual şi etern - nu ca element de recuzită propagandistică sau de idolatrie epigonică, ci ca temei de conştiinţă şi învrednicire românească.
Nu doar să trăncănim întru Eminescu, ci mai ales să făptuim întru el (adică după măsura lui exemplară), fideli icoanei neamului nostru, dar nu mai puţin deschişi, paideic şi creator, spre universalitatea valorilor, nu complexaţi de marea cultură, ci dinamizaţi de ea, ca elan istoric al spiritului spre absolut.
De la sfinţii noştri să nu încetăm a învăţa calea împărătească a religiei, iar de la geniile noastre să nu încetăm a învăţa calea regală a culturii, trecerea creatoare prin veac, răscumpărarea vremii prin opera dăinuitoare peste vremi.
Ca şi dvs., şi eu nădăjduiesc - întru Eminescu, dar mai ales întru Domnul. Şi cred că atîta vreme cît mai păstrăm o nădejde, nimic nu este iremediabil pierdut. Rămîne să binemerităm "miracolul" pe care-l recunoaştem cu putinţă.

 
La 26/6/09 9:40 p.m. , Blogger Iuliana a spus...

Să certe sunt chemaţi numai unii, care, pe lângă autoritate şi competenţă, au darul blândeţii, pentru că rănind sufletele, ele nu se vindecă. Desigur că ne trebuie spirit critic, că este bine să ne ferim cât putem de amăgire şi autoamăgire, atât individual, cât şi ca neam, dar nu este dat oricui să devină « director de conştiinţe ». Dumneavoastră aveţi forţa şi pertinenţa unei opinii. Însă un pic de diplomaţie nu strică, aşa cum procedăm cu copiii când vrem să obţinem de la ei ceea ce ar refuza cu încăpăţânare. O adresare către oameni în formule mai blânde, care să-i stimuleze spre bine, să le insufle sentimentul încrederii în puterea lor de regenerare morală şi intelectuală, chiar duhovnicească. Dar poate că mă înşel. Dumneavoastră ştiţi mai bine cum să procedaţi. Articolele pe care le-am citit eu sunt foarte interesante şi pe linia adevărului. Nu ştiu de ce s-a format opinia falsă că sunteţi un detractor al lui Eminescu. E un mister pentru mine. Lucrurile se vor lămuri în timp şi pe Eminescu nimeni nu va reuşi nici să-l ridiculizeze printr-o exagerată admiraţie, nici să-l falsifice întratât încât să pară demodat şi de mâna a doua. Substanţa lui stă în cuvântul scris, rămas mărturie pentru orice om onest despre spiritul său excepţional.

 
La 26/6/09 10:55 p.m. , Anonymous daurel a spus...

Frumos, clar si optimist. V-am gasit prin Vania. Sa aveti bucurii!

 
La 27/6/09 8:32 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Iuliana:

Sigur că pînă la urmă personalităţile de talia lui Eminescu se apără singure, prin puterea intrinsecă a operei lor.
Noi nu facem decît să le chibiţăm veşnicia.
Mai înţelept, poate, ar fi să tăcem şi să lucrăm, în duhul lor tutelar. Ceea ce lipseşte românilor astăzi, înainte de toate, este acest har al tăcerii lucrătoare.
Însă "vine vorba" şi nu ne putem abţine. "Words, words, words..."
Mă întreb dacă nu cumva aceasta este însăşi povestea culturii (care poate "mîngîia" în interval, dar nu mîntuie prin ea însăşi)...
Cert este că noi ajungem să vorbim mai mult decît să săvîrşim, şi să săvîrşim mai mult decît să desăvîrşim.
Şi poate că Eminescu ne priveşte de sus, "nemuritor şi rece", ca îngerii, la care săvîrşirea şi desăvîrşirea sînt una şi la care logosul nu-i păscut de ispita logoreei... Sau poate că "răceala" lui in aeternum este ardere de rug nemistuit pentru neamul acesta dinaintea Celui Preaînalt.

 
La 30/6/09 10:11 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Dupa antecedentele din 1996, dar si dupa ispravile din ultima vreme, nu cred ca domnul Patapievici merita tratat cu eleganta.

 
La 30/6/09 10:16 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Mărturisesc că mi-e mai greu decît dvs. să apreciez exact ce merită şi ce nu merită d-l Patapievici, dar aici nu despre d-l Patapievici era în primul rînd vorba, ci despre o problemă de principiu. Putea fi la mijloc oricine altcineva.

 
La 19/7/09 11:59 p.m. , Blogger radu a spus...

Ceea ce scrieţi domniile voastre aici (şi autorul şi comentatorii)despre poporul român seamănă cu o metaforă dintr-o poezie eminesciană. Ridicaţi piramide de înţelepciune pentru un faraon (poporul) mort. Sau chiar de nu e mort,ci numai horcăie urât,NU VĂ AUDE!
Riscaţi să rămâneţi acea grămăjoară de credincioşi de care vorbea Vl. Soloviov, care va rămâne la Sfârşit:tari, dar neputincioşi,polemizând subţire şi prăpăstios în timp ce împărăţia Antihristului a acoperit ca o pecingene meningele omenirii

 
La 20/7/09 12:29 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Face fiecare ce poate, cu folos sau fără. Iar peste toate stă Dumnezeu, Care dispune pînă la urmă şi a Căruia este judecata tuturor.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire