joi, iunie 11, 2009

EMINESCU N-A MURIT



Prostul crede că Eminescu a murit, ca mamă-sa şi ca tată-său.
La un om viu eşti curios să ştii mai ales cum trăieşte. La un om mort eşti curios să ştii mai ales cum a murit.
În cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze naturale sau va fi fost ucis? Dacă va fi murit din cauze naturale, cum se crede îndeobşte, va fi fost inima sau „infecţia luetică”? Iar dacă va fi fost ucis, se va fi făcut aceasta cu sau fără premeditare? Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un tratament nepotrivit? Dar dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea banal s-o fi făcut din indolenţă sau nepricepere (malpraxis).
Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza conspiraţionistă, pe care-o preface repede în certitudine, cu o asumare aproape personală. Incomod ideologic şi incoruptibil moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice preţ, mai ales pentru naţionalismul său epidemic. Folosindu-şi complicii din spitale, l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, agenţii imperiali (ţarişti sau papistaşi, că toţi ar fi avut motive)? Prostul nu-ţi ascunde că preferă, de departe, ca pe o sinteză malefică universală, explicaţia „răzbunării iudeo-masonice”, desigur cu bătaie mai lungă: neamul românesc. Cei care au umblat şi umblă cu obstinaţie să ne scoată din istorie, aceia ni l-au mătrăşit şi pe Eminescu (aşa cum ne-au mătrăşit, se ştie, toţi cîrmuitorii şi luminătorii „vizionari”, de la Mihai Viteazul pînă la... Nicolae Ceauşescu).
Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca să nu fi putut muri de o moarte obişnuită sau accidentală. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pînă la urmă la această dimensiune senzaţionalistă a morţii. Două lucruri i se par prostului esenţiale: că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarte bună.
Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate înţelege că Eminescu – şi oamenii de talia lui Eminescu, vrednici să stea, zicea Noica, la cina cea de taină a culturii europene – se află mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras în eternitate, cu viaţa pe moarte călcînd, ca reper veghetor nu doar pînă azi, ci pînă la capătul vremurilor – perpetuu izvor spiritual de trăire şi conştiinţă românească. Viaţa noastră fără de moarte şi „conştiinţa noastră mai bună”.
Contrar părerii prostului, e inesenţial cînd şi cum s-a retras Eminescu în eternitatea lui (şi a neamului). A-l trata ca pe un „mort” şi a rîma cu voluptate în circumstanţele (reale sau închipuite) ale „morţii” lui reprezintă simptomul supremei neînţelegeri. Cecitatea mai ucigaşă decît toate conspiraţiile istoriei.
Ar fi mult mai interesant şi mai profitabil să li se pună în evidenţă noilor generaţii în ce fel şi în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adîncim nu în anecdotica senzaţionalistă a morţii lui in-esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morţii lui esenţiale. Cum se face că Eminescu ne e – sau măcar ne poate fi – mereu prezent şi mereu aproape, că nu se lasă asasinat nici prin impietate şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la fiecare pas, cu o sclipire de gînd sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare românească”?
Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un mare mort, ci de asumat şi de valorificat creator, prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită firesc „în viul vieţii”, constituie temeiul şi îndreptăţirea eminescianităţii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viaţă, iar viaţa lui e lumina noastră, pe care întunericul nu a înghiţit-o.
Faţă de prostimea adulatoare şi obsedată patetic de scenariul morţii lui, adversarii declaraţi şi înverşunaţi ai lui Eminescu, români şi neromâni, se întîmplă să fie în felul lor mai lucizi şi mai realişti: ei ştiu bine că Eminescu nu e mort, că Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai viu decît viaţa, şi de aceea încearcă disperat să-l ucidă măcar în sufletele noastre, să ne pustiască de prezenţa lui îndărătnică. Nu împotriva unor presupuşi ucigaşi de odinioară s-ar cădea să vitupereze cei ce se vor astăzi „cruciaţi” ai românismului şi eminescianismului, ci mai abitir împotriva acestor ucigaşi curenţi, mult mai parşivi şi mai primejdioşi „în durata lungă a istoriei”. Prostul percepe însă realitatea anapoda şi-şi consumă invariabil gloanţele trăgînd acolo unde nu trebuie.
Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să-l ucidă pînă azi şi care-şi freacă mîinile de satisfacţie să ne vadă tratîndu-l de bunăvoie ca pe un mort, sau luptîndu-ne ipotetic cu nălucile trecutului şi neglijînd provocările insidioase ale prezentului...
Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi şi pe prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care obligă la efort intelectual şi la asumare creatoare, la dezmărginirea naţionalului în universal şi întruchiparea universalului în naţional?! Pe prost nu-l ţin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci doar să-i post-existe vindicativ, într-o sterilitate opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage atenţia altor proşti de teapa lui şi induce iluzia unei implicări justiţiare, ba chiar mai face şi cîte-un ban (căci senzaţionalismul ieftin se vinde bine în ţara celor „proşti, dar mulţi”).
Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atît mai mare şi mai viu cu cît şi-a anticipat nu o dată această posteritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în paralel cu ea, în aşteptarea mesianică a unei româneşti „minţi de pe urmă” – care s-ar putea să nu ne mai vină deloc, sau să ne vină mult prea tîrziu... Dacă însă nimic altceva nu va mai rămîne din noi, va rămîne negreşit Eminescu cel viu, mărturisind de unul singur – la judecata din urmă a neamurilor, cum îi plăcea lui Noica să spună – că Dumnezeu a pus sămînţă bună atunci cînd ne-a menit să fim „un strat de cultură la gurile Dunării”.
Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri niciodată. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili să-i onorăm nemurirea. Şi neputînd trăi „pe limba lui”*, preferăm să-l decretăm mort „pe limba noastră”** şi să facem din el adevăratul „cadavru din debara” al intempestivei prostii epigonice. Al prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care ajungi să nu mai ştii dacă este cauză, efect sau doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în care ne trăim traiul şi ne mîncăm mălaiul, la porţile manelizate ale Orientului.

Răzvan CODRESCU

* Să citeşti, să meditezi, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toţi porii tăi, dar să nu pierzi sensul genuin al vieţii, să ai fascinaţia perfecţiunii şi a universalului, să obţii „sunetul secund” al limbii tale şi să ridici cuvintele pînă la Cuvînt.
** Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcăleşti contextul, să-ţi drapezi puţinătatea, să obţii efecte ieftine, să cucereşti vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul la logoree şi chipul divin la măştile Bestiariului.


Acest text a apărut şi în revista Puncte cardinale, anul XIX, nr. 6/222, iunie 2009, p. 1.

8 comentarii:

La 13/6/09 1:48 a.m. , Anonymous iulian capsali a spus...

Da, astazi am fost la TOB, fara sa-ti fi citit articolul postat. Mi-a sarit in ochi pe un stand o carte care, printre vieti de sfinti si cuvinte ortodoxe, promitea adevarul despre moartea lui Eminescu. Si eu cred ca adevaratul complot impotriva sa este aceasta masacrare a posteritatii in dauna vietii sale, adica a excitarii conspirationiste, a juisarii in fatza morbiditatii in dauna operei, a "viului vietii", cum inspirat ai spus-o. Nici Patriarhul Teoctist nu a scapat de aceasta neplacere postuma. Pana la urma aceasta este diferenta intre a considera ca Dumnezeu este atotputernic si ca nu ni se misca un fir de par din cap fara stiinta Sa, si a crede ca actiunile noastre au preeminenta universala, ca numai "noi" suntem alesii, cei care facem voia Domnului. Daca esti stupid si gandesti altfel decat ei, dintr-o data esti catalogat drept defetist iar zambetul condescendent va oscila intre mila si dezgust. Ei confunda trezvia cu o "ortodoxie" guevarista, in care revolutia trebuie sa fie continua. Se hranesc din tensiunea beligeranta (lupta anti-cip le-a cazut manusa); daca aceasta dispare, nu isi mai gasesc rostul. Faptul ca dusmanul este in permanenta exterior explica si inapetenta pentru pocainta, lipsa totala a curajului in lupta cu pacatul. De ce? Pentru ca pacatul este permanent in exteriorul lor, niciodata in ei.

 
La 13/6/09 10:52 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

E nimerită sintagma "ortodoxie guevaristă"... Restul ţine de tristeţile noastre curente. Şi de marea tristeţe postumă a lui Eminescu, care ar fi meritat infinit mai mult.

 
La 14/6/09 11:23 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

In ziarul Ziua de maine apare articolul "Cum si unde a murit Eminescu" de Victor Roncea. QED

 
La 15/6/09 12:05 p.m. , Anonymous CELLA a spus...

[ ... Nu mă iluzionez, am auzit, citit, văzut … el pluteşte peste toate şi toţi, în ce mă priveşte este viu atîta cît sunt şi eu, şi viu o să rămînă. Nu am aşteptări … Azi ! Am tăceri şi plecăciuni de făcut, acelora care …

PLECĂCIUNE, DOMNULE ...]

 
La 16/6/09 4:47 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cat vom mai plati oare oalele sparte la inceputul anilor 90 de Marian Munteanu si de aventurierii semidocti din gasca lui? Ca doar ei l-au tarat in derizoriu pe Eminescu prezentandu-l nu ca pe un geniu creator, ci ca pe un fel de mit al reactiunii pasuniste, dupa chipul si asemanarea lor. Asa au facut si cu Tutea si cu Staniloae si cu toti marii traditiei nationale, care pentru ei nu era decat o vaca de muls in lupta lor politica, pentru ca altceva nu-i interesa si nici nu erau in stare. Si aceasta caricatura reactionara a traditiei s-a transmis acuma si la unii din noile generatii, care fac caz mare de Eminescu, dar ei nici nu stiu sa scrie romaneste sau sa interpreteze un text de literatura adevarata!
Daca nu vom reusi sa-l scapam pe Eminescu de ei, atunci ne vor scapa ei pe noi de Eminescu, prefacandu-l in tovarasul de blog al prostilor care nu se lasa!

 
La 16/6/09 7:08 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Eu unul mă cam îndoiesc că d-l Marian Munteanu şi cei cîţiva din preajma sa, buni sau răi cum or fi fost, ar fi putut să aibă o influenţă atît de mare şi de durabilă asupra imaginii publice a poetului naţional. I-au făcut poate deservicii şi atît. Proasta sau superficiala chivernisire românească a moştenirii eminesciene este mai veche şi mai generală, numai că "entropia" face ca astăzi să ni se înfăţişeze mai deplorabilă decît oricînd. Mult mai responsabilă de tîrîrea în derizoriu a imaginii lui Eminescu este, cred, tabăra securiştilor naţionalişti, din care nu lipsesc cîţiva critici literari şi chiar pretinşi eminescologi.
Responsabilă este, de asemenea, nu prin ce a făcut, ci prin ce n-a făcut, o bună parte din intelectualitatea noastră de elită, care a lăsat ca Eminescu să fie denigrat cu uşurinţă de politrucii noilor ideologii sau confiscat propagandistic de nişte neaveniţi.
Sigur că e urgent să se facă ceva pentru reechilibrarea situaţiei, iar acest ceva se va face probabil mai degrabă dinspre dreapta, căci stînga nu prea se sinchiseşte (ori se implică cel mult demagogic, din instinct - sau calcul - populist). Fapt este, însă, că dreapta autentică are încă reprezentanţi puţini şi cu acces limitat în plan oficial şi mediatic. Mai degrabă se fac auziţi astăzi impostorii dreptei creştine, gen cei la care vă referiţi sau alţii, mai tineri, de aceeaşi teapă. Dar Eminescu este prea mare ca posteritatea lui să se împotmolească definitiv în nevrednicia unui ceas istoric. Cel puţin aceasta este încredinţarea mea.

 
La 12/7/09 12:06 p.m. , Anonymous Daurel a spus...

"Sa nu-i spui fratelui tau PROSTULE! NICI NEBUNULE!"

 
La 12/7/09 10:55 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

În context, cuvîntul "prost" nu e o insultă, ci o definiţie de lucru. Apoi băgaţi de seamă că este în discuţie prostul generic, neindividualizat şi nenominalizat. Nu sînt răspunzător de cei care se simt că ar (putea) fi vorba despre ei. Dacă cineva îşi zice: "Prostul ăsta sunt (aş putea fi) eu", atunci se categoriseşte singur, iar personal n-am nici o vină, aşa cum n-are vină oglinda că ne arată chipul pe care-l avem: frumos dacă e frumos şi urît dacă e urît.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire