EMINESCU N-A MURIT

Prostul crede că Eminescu a murit, ca mamă-sa şi ca tată-său.
La un om viu eşti curios să ştii mai ales cum trăieşte. La un om mort eşti curios să ştii mai ales cum a murit.
În cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze naturale sau va fi fost ucis? Dacă va fi murit din cauze naturale, cum se crede îndeobşte, va fi fost inima sau „infecţia luetică”? Iar dacă va fi fost ucis, se va fi făcut aceasta cu sau fără premeditare? Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un tratament nepotrivit? Dar dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea banal s-o fi făcut din indolenţă sau nepricepere (malpraxis).
Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza conspiraţionistă, pe care-o preface repede în certitudine, cu o asumare aproape personală. Incomod ideologic şi incoruptibil moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice preţ, mai ales pentru naţionalismul său epidemic. Folosindu-şi complicii din spitale, l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, agenţii imperiali (ţarişti sau papistaşi, că toţi ar fi avut motive)? Prostul nu-ţi ascunde că preferă, de departe, ca pe o sinteză malefică universală, explicaţia „răzbunării iudeo-masonice”, desigur cu bătaie mai lungă: neamul românesc. Cei care au umblat şi umblă cu obstinaţie să ne scoată din istorie, aceia ni l-au mătrăşit şi pe Eminescu (aşa cum ne-au mătrăşit, se ştie, toţi cîrmuitorii şi luminătorii „vizionari”, de la Mihai Viteazul pînă la... Nicolae Ceauşescu).
Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca să nu fi putut muri de o moarte obişnuită sau accidentală. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pînă la urmă la această dimensiune senzaţionalistă a morţii. Două lucruri i se par prostului esenţiale: că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarte bună.
Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate înţelege că Eminescu – şi oamenii de talia lui Eminescu, vrednici să stea, zicea Noica, la cina cea de taină a culturii europene – se află mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras în eternitate, cu viaţa pe moarte călcînd, ca reper veghetor nu doar pînă azi, ci pînă la capătul vremurilor – perpetuu izvor spiritual de trăire şi conştiinţă românească. Viaţa noastră fără de moarte şi „conştiinţa noastră mai bună”.
Contrar părerii prostului, e inesenţial cînd şi cum s-a retras Eminescu în eternitatea lui (şi a neamului). A-l trata ca pe un „mort” şi a rîma cu voluptate în circumstanţele (reale sau închipuite) ale „morţii” lui reprezintă simptomul supremei neînţelegeri. Cecitatea mai ucigaşă decît toate conspiraţiile istoriei.
Ar fi mult mai interesant şi mai profitabil să li se pună în evidenţă noilor generaţii în ce fel şi în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adîncim nu în anecdotica senzaţionalistă a morţii lui in-esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morţii lui esenţiale. Cum se face că Eminescu ne e – sau măcar ne poate fi – mereu prezent şi mereu aproape, că nu se lasă asasinat nici prin impietate şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la fiecare pas, cu o sclipire de gînd sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare românească”?
Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un mare mort, ci de asumat şi de valorificat creator, prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită firesc „în viul vieţii”, constituie temeiul şi îndreptăţirea eminescianităţii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viaţă, iar viaţa lui e lumina noastră, pe care întunericul nu a înghiţit-o.
Faţă de prostimea adulatoare şi obsedată patetic de scenariul morţii lui, adversarii declaraţi şi înverşunaţi ai lui Eminescu, români şi neromâni, se întîmplă să fie în felul lor mai lucizi şi mai realişti: ei ştiu bine că Eminescu nu e mort, că Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai viu decît viaţa, şi de aceea încearcă disperat să-l ucidă măcar în sufletele noastre, să ne pustiască de prezenţa lui îndărătnică. Nu împotriva unor presupuşi ucigaşi de odinioară s-ar cădea să vitupereze cei ce se vor astăzi „cruciaţi” ai românismului şi eminescianismului, ci mai abitir împotriva acestor ucigaşi curenţi, mult mai parşivi şi mai primejdioşi „în durata lungă a istoriei”. Prostul percepe însă realitatea anapoda şi-şi consumă invariabil gloanţele trăgînd acolo unde nu trebuie.
Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să-l ucidă pînă azi şi care-şi freacă mîinile de satisfacţie să ne vadă tratîndu-l de bunăvoie ca pe un mort, sau luptîndu-ne ipotetic cu nălucile trecutului şi neglijînd provocările insidioase ale prezentului...
Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi şi pe prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care obligă la efort intelectual şi la asumare creatoare, la dezmărginirea naţionalului în universal şi întruchiparea universalului în naţional?! Pe prost nu-l ţin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci doar să-i post-existe vindicativ, într-o sterilitate opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage atenţia altor proşti de teapa lui şi induce iluzia unei implicări justiţiare, ba chiar mai face şi cîte-un ban (căci senzaţionalismul ieftin se vinde bine în ţara celor „proşti, dar mulţi”).
Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atît mai mare şi mai viu cu cît şi-a anticipat nu o dată această posteritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în paralel cu ea, în aşteptarea mesianică a unei româneşti „minţi de pe urmă” – care s-ar putea să nu ne mai vină deloc, sau să ne vină mult prea tîrziu... Dacă însă nimic altceva nu va mai rămîne din noi, va rămîne negreşit Eminescu cel viu, mărturisind de unul singur – la judecata din urmă a neamurilor, cum îi plăcea lui Noica să spună – că Dumnezeu a pus sămînţă bună atunci cînd ne-a menit să fim „un strat de cultură la gurile Dunării”.
Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri niciodată. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili să-i onorăm nemurirea. Şi neputînd trăi „pe limba lui”*, preferăm să-l decretăm mort „pe limba noastră”** şi să facem din el adevăratul „cadavru din debara” al intempestivei prostii epigonice. Al prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care ajungi să nu mai ştii dacă este cauză, efect sau doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în care ne trăim traiul şi ne mîncăm mălaiul, la porţile manelizate ale Orientului.

Răzvan CODRESCU

* Să citeşti, să meditezi, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toţi porii tăi, dar să nu pierzi sensul genuin al vieţii, să ai fascinaţia perfecţiunii şi a universalului, să obţii „sunetul secund” al limbii tale şi să ridici cuvintele pînă la Cuvînt.
** Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcăleşti contextul, să-ţi drapezi puţinătatea, să obţii efecte ieftine, să cucereşti vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul la logoree şi chipul divin la măştile Bestiariului.

Acest text a apărut şi în revista Puncte cardinale, anul XIX, nr. 6/222, iunie 2009, p. 1.