DE VORBĂ CU SORA LUI VALERIU GAFENCU
Valeriu Gafencu – un martir, un sfânt al închisorilor româneşti, după cum a fost numit de cei care l-au cunoscut…
Mărturisitorii nu ne-au lipsit, iată, într-o vreme când „soarele s-a întunecat” şi neamul creştin românesc răstignit a fost pe Cruce...
Doamna Valentina Gafencu, sora martirului Valeriu Gafencu (1921-1952) şi logodnica pătimitorului creştin Ioan Ianolide (1919-1986), nădăjduieşte şi astăzi că neamul românesc va renaşte. De altfel, întreaga sa viaţă a privit lucrurile doar din perspectiva mântuirii... (Gh. C.)
Mărturisitorii nu ne-au lipsit, iată, într-o vreme când „soarele s-a întunecat” şi neamul creştin românesc răstignit a fost pe Cruce...
Doamna Valentina Gafencu, sora martirului Valeriu Gafencu (1921-1952) şi logodnica pătimitorului creştin Ioan Ianolide (1919-1986), nădăjduieşte şi astăzi că neamul românesc va renaşte. De altfel, întreaga sa viaţă a privit lucrurile doar din perspectiva mântuirii... (Gh. C.)
Doamnă Valentina Gafencu, v-a fost dat să cunoaşteţi viaţa sub aspectul ei mărturisitor, al prigoanei, aş putea spune…
Într-adevăr, dacă stau bine şi mă gândesc, aşa au decurs lucrurile în viaţa familiei noastre. Tata, care a luptat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu ţara-mamă, a pierit în Siberia. Nu am mai aflat, după ce a fost luat de ruşi, nimic despre el, oricâte încercări am făcut... Nici atunci când am crezut că am devenit liberi, după Revoluţie, şi i-am scris preşedintelui Mircea Snegur, în speranţa că vom afla despre părintele nostru ceva, nu am primit vreun un răspuns. După grele suferinţe, s-a stins undeva în Siberia, atâta am ştiut, atât eu, cât şi surorile mele. În care loc al Siberiei, nu am putut afla. Despre fratele meu, Valeriu, se cunoaşte că a murit la Târgu Ocna. Unde anume este el îngropat? Este acolo un loc arat… Târziu de tot, pentru cei care au murit la Târgu Ocna, s-a ridicat o troiţă. Cât despre logodnicul meu, Ioan Ianolide, acesta a petrecut 23 de ani prin puşcării. Dar câte nu ar mai fi de spus... Consider însă că aceasta a fost voia lui Dumnezeu.
Şi totuşi, poate că în copilărie aţi petrecut şi clipe frumoase împreună cu familia d-voastră. Bănuiaţi ce va urma?
După ce am plecat de acasă, după '40, mai m-am întors, iată, în urmă cu câţiva ani, în vreo trei rânduri, la Sângerei. Parcă nu a mai rămas însă nimic din ce a fost odată... În copilăria mea, doar medicul comunei era rus. Un om foarte bun, de altfel. Se vorbea pe atunci numai româneşte. Poate că şi numele de Sângerei spune ceva... Îmi aduc aminte cum întreaga noastră familie, în duminici şi sărbători, mergea la slujbă. Am fost 4 copii la părinţi.
Valeriu Gafencu: ultima fotografie înainte de arestare
Cum era Valeriu Gafencu, fratele d-voastră, în copilărie? Ce preocupări avea?
Poate că pare idilic: îl văd pe Valeriu hrănind porumbeii. Aveam acasă o mulţime de porumbei. Fiind singurul băiat între cele trei surori, tuţa – aşa-l numeam noi, copiii, pe tata – îl iubea foarte mult. Vă spun, îl văd şi acum pe Valeriu în mijlocul porumbeilor din bătătura noastră… Mai târziu, pe la 15-16 ani, când a plecat la liceu, la Bălţi, gândul i s-a îndreptat spre soarta neamului. La modul serios.
Cu ce ochi a privit familia această preocupare a fratelui d-voastră?
Valeriu a intrat într-un conflict deschis cu tuţa, care era ţărănist. „Măi băiete, eu am făcut politică la 50 de ani, şi tu vrei să intri în politică la nici 16 ani?!” – îl mustra tuţa pe Valeriu. Odată, Valeriu a venit cu un vraf de afişe de la Bălţi şi a început să le lipească pe uliţele Sângereiului... Comuna noastră, nu v-am spus, era cea mai mare din Basarabia...
Ce fel de afişe?
„Dragoste de ţară”, „Iubire de neam”, „Totul pentru ţară” – aşa citeam pe ele, din câte îmi aduc aminte. Valeriu, când l-a văzut însă pe tuţa că s-a luat după el, ca să-l oprească să mai lipească afişe, a început să fugă cu ele sub braţ. Parcă era o săgeată pe dealurile de la marginea satului... Îl văd şi astăzi pe tata alergând în urma lui… Iar mama alerga după tata, ca nu cumva Valeriu să mănânce bătaie... Noi, fetele, copile fiind, priveam uimite la acest spectacol.
Cu d-voastră, şi cu surorile în general, cum se comporta Valeriu?
Când venea de la Bălţi, de la şcoală, începea să ne sfătuiască, le chema şi pe verişoare, şi pe câteva vecine de-ale noastre. Stăteam pe băncuţe, ca la şcoală. Ne spunea să avem o ţinută corectă, să fim serioase, bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea că politică doar el, ca băiat, are dreptul să facă. Noi, fetele, nu. Zâmbeam uneori, când îl auzeam, şi ne aduceam aminte cum Valeriu, „învăţătorul” nostru, odată, când era mai mic, luase o lingură de lemn ca să se războiască cu nişte răufăcători ce dăduseră foc la arie. Valeriu striga atunci într-una: „Arde grâul, arde grâul!”...
Basarabia a fost cedată ruşilor, tatăl d-voastră a fost luat în Siberia, iar Valeriu a ajuns în puşcărie. Ce a urmat?
Surorile erau pe atunci la facultate. Eu am intrat în învăţământ, mai întâi la Iaşi, apoi la Făgăraş. Am adus-o şi mama din Basarabia, ce era să facem? Am luat-o cu mine peste tot prin ţară; şi la Dobroteşti, şi la Ploieşti…
Poate că pare idilic: îl văd pe Valeriu hrănind porumbeii. Aveam acasă o mulţime de porumbei. Fiind singurul băiat între cele trei surori, tuţa – aşa-l numeam noi, copiii, pe tata – îl iubea foarte mult. Vă spun, îl văd şi acum pe Valeriu în mijlocul porumbeilor din bătătura noastră… Mai târziu, pe la 15-16 ani, când a plecat la liceu, la Bălţi, gândul i s-a îndreptat spre soarta neamului. La modul serios.
Cu ce ochi a privit familia această preocupare a fratelui d-voastră?
Valeriu a intrat într-un conflict deschis cu tuţa, care era ţărănist. „Măi băiete, eu am făcut politică la 50 de ani, şi tu vrei să intri în politică la nici 16 ani?!” – îl mustra tuţa pe Valeriu. Odată, Valeriu a venit cu un vraf de afişe de la Bălţi şi a început să le lipească pe uliţele Sângereiului... Comuna noastră, nu v-am spus, era cea mai mare din Basarabia...
Ce fel de afişe?
„Dragoste de ţară”, „Iubire de neam”, „Totul pentru ţară” – aşa citeam pe ele, din câte îmi aduc aminte. Valeriu, când l-a văzut însă pe tuţa că s-a luat după el, ca să-l oprească să mai lipească afişe, a început să fugă cu ele sub braţ. Parcă era o săgeată pe dealurile de la marginea satului... Îl văd şi astăzi pe tata alergând în urma lui… Iar mama alerga după tata, ca nu cumva Valeriu să mănânce bătaie... Noi, fetele, copile fiind, priveam uimite la acest spectacol.
Cu d-voastră, şi cu surorile în general, cum se comporta Valeriu?
Când venea de la Bălţi, de la şcoală, începea să ne sfătuiască, le chema şi pe verişoare, şi pe câteva vecine de-ale noastre. Stăteam pe băncuţe, ca la şcoală. Ne spunea să avem o ţinută corectă, să fim serioase, bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea că politică doar el, ca băiat, are dreptul să facă. Noi, fetele, nu. Zâmbeam uneori, când îl auzeam, şi ne aduceam aminte cum Valeriu, „învăţătorul” nostru, odată, când era mai mic, luase o lingură de lemn ca să se războiască cu nişte răufăcători ce dăduseră foc la arie. Valeriu striga atunci într-una: „Arde grâul, arde grâul!”...
Basarabia a fost cedată ruşilor, tatăl d-voastră a fost luat în Siberia, iar Valeriu a ajuns în puşcărie. Ce a urmat?
Surorile erau pe atunci la facultate. Eu am intrat în învăţământ, mai întâi la Iaşi, apoi la Făgăraş. Am adus-o şi mama din Basarabia, ce era să facem? Am luat-o cu mine peste tot prin ţară; şi la Dobroteşti, şi la Ploieşti…
În lagărul de la Galda, 1946:
I. Ianolide, mama lui V. Gafencu (în vizită), V. Gafencu
Aţi locuit în satul lui Ioan Ianolide?
Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi părinţii lui Ioan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!”. Ioan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşei lui Ioan. Avea două case, de fapt.
Cât timp aţi locuit la Dobroteşti?
Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soţul d-voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus... Şi a trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu...
Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi părinţii lui Ioan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!”. Ioan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşei lui Ioan. Avea două case, de fapt.
Cât timp aţi locuit la Dobroteşti?
Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soţul d-voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus... Şi a trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu...
Galda, 1946: Ioan Ianolide şi Valentina Gafencu
Unde v-aţi mutat?
Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr-o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”... După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…
Aproape că nu ştiu cum am mai putea continua discuţia...
Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i-a spus că eu sunt bine... Când a aflat adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot... Ne-am întâlnit, în cele din urmă... Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna... În 1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta mici troiţe, cruciuliţe... şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia... Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?
Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr-o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”... După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…
Aproape că nu ştiu cum am mai putea continua discuţia...
Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i-a spus că eu sunt bine... Când a aflat adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot... Ne-am întâlnit, în cele din urmă... Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna... În 1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta mici troiţe, cruciuliţe... şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia... Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?
Parastas pentru martirii închisorilor
D-nă Valentina Gafencu, ce v-a ajutat să rezistaţi, să vă purtaţi crucea până astăzi?
Singur Dumnezeu. Credinţa că El toate le ştie, toate le vede. Aşa am văzut eu lucrurile.
Interviu realizat de
Gheorghiţă CIOCIOI
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:15
15 comentarii
15 comentarii:
Frumos interviu! Multumim pentru ca l-ati postat! Ramai fara cuvinte cand poti intalni rude ale unui Sfant. Oare locuieste aproape de Bucuresti d-na. Gafencu?
Amîndouă surorile în viaţă locuiesc chiar în Bucureşti.
Tot respectul fata de d-na Valentina! Slava lui Dumnezeu ca a trait sa ne povesteasca despre minunata sa familie si despre Valeriu, pe care noi il cinstim ca sfant, asa cum, fara indoiala, este. Domnul Dumnezeu sa-i dea viata buna si sa o bucure!Cu rugaciunile Sf. Valeriu, Doamne, miluieste-ne pe noi!
S-ar putea sa se scrie un adevarat roman de dragoste despre Ioan Ianolide si Valentina Gafencu, si ar putea sa fie in acelasi timp si o fresca a unei intregi epoci istorice. Pacat ca o asemenea epoca si niste asemenea oameni nu ispira romancierii de azi, care prefera sa scrie mai mult prostioare ieftine iesite din mintea lor! Ce mare personaj ar putea sa fie si Valeriu Gafencu intr-o asemenea carte, caci el parca a unificat destinele tuturor si le-a dat un sens aparte!
Da noi nu mai stim ce sa facam nici cu prezentul nici cu trecutul, nu mai simtim viata si nu mai avem viata in noi, nu mai avem talent, nu mai avem demnitate, nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem nimic, chiar daca ne credem cei mai evoluati.
Cititi pe blogul domnului Claudiu Tarziu (http://www.c-tarziu.blogspot.com/) articolul domnului Mircea Platon despre "natiunea" civica. E minunat ca pana la urma adevaratii oameni de dreapta raman solidari, chiar daca altii incearca sa-i dezbine si compromita.
Mulţumiri pentru semnalare! E, într-adevăr, un articol excelent, cu acea rectitudine tăioasă şi mereu bine fundamentată care caracterizează scrisul major al d-lui Mircea Platon.
Ce bine ca locuiesc in Bucuresti! Nu e locul potrivit ca sa fie afisate adresele doamnelor si nici n-ar fi frumos sa dam ,,buzna" peste dansele, dar poate in viitorul apropiat ati putea organiza un fel de intalnire intre surorile Gafencu si noi cei care avem evlavie la Sfantul Valeriu. Sper ca nu e o idee gresita! Doamne ajuta!
Nu-i o idee greşită, dar şi o anumită discreţie e de înţeles. Totul depinde de voia şi disponibilitatea dumnealor. Poate mai spre toamnă încercăm o mijlocire... Dumnezeu să le ţină sănătoase.
Domnule Codrescu, scrieti frumos despre domnul Mircea Platon, dar eu imi amintesc ca am citit o critica foarte asemanatoare despre "natiunea civica" in una din cartile dumneavoastra (poate ati pus si pe blog, n-am stat sa confrunt). E si ceva ce spune domnul Mircea Platon si n-ati spus dumneavoastra mai inainte?
Multe. Şi cu timpul vor fi şi mai multe. E firesc să ne intersectăm ridicînd aceleaşi probleme şi răspunzînd aceloraşi provocări. Dar d-l M. Platon are avantajul tinereţii şi al unei formaţii mult mai sistematice decît am putut avea eu. Aşa că vă sfătuiesc să-l citiţi cu atenţie şi să nu judecaţi lucrurile pripit. În aria dreptei nu ne manifestăm concurenţial, ci complementar; iar loc este pentru toată lumea, chiar mai mult decît putem noi acoperi. Prin urmare: insinuarea dvs. este neîntemeiată şi nu foloseşte la nimic. Eu însumi învăţ mereu cîte ceva de la d-l M. Platon şi nu cred că e cineva care nu mai are nimic de învăţat.
Aseara d-na. Gafencu a vorbit la Conferinta despre Sfintii Inchisorilor desfasurata in cadrul Facultatii de Drept din Bucuresti. Pentru mine a fost un moment emotionant si cred ca pentru toti cei prezenti. Sfantul Valeriu mi-a ajutat si m-am putut bucura de prezenta dansei! Dorinta mea de a o cunoaste si de a o auzi vorbind despre fratele ei mi-a indeplinit-o Cineva de Acolo de Sus, poate chiar Sfantul Inchisorilor! Daca puteti sa ne ,,aranjati" o intalnire cu sora Sfantului Valeriu Gafencu ar fi minunat, este o d-na. extraordinara si cred ca multi vor aprecia si vor asculta cuvintele dansei! Aseara a fost totul minunat, nu puteai sa nu plangi cand povestea despre fratele dansei, nu se putea ca vorbele dansei sa nu-ti ajunga la inima. A fost vizibil emotionata si aceste emotii au ajuns si la noi. La un moment dat cei doi frati erau impreuna, fotografia Sfantului era proiectata in vecinatatea surorii. Sfantul ne veghea de Acolo de Sus, ne vorbea prin sora sa. Nu se poate exprima prin cuvinte acele momente traite, multumesc Domnului si Sfantului Valeriu pentru ca mi-au ajutat sa o cunosc pe d-na. Gafencu!
F.f.interesante atat interviul, cat si reportajul. Ma intreb ce se va intampla insa peste 2-3 decenii in lumea ortodoxa romaneasca. Sunteti, d-le Codrescu, fara sa exagerez, un moderator responsabil in blogosfera ortodoxa romaneasca. Felicitari!
Ştiţi cum se spune: niciodată n-a fost să nu fie într-un fel...
Va semnalez o excelenta carte
"Patimiri si iluminari" de Radu Marculescu (despre patimirile romanilor din Siberia).
Mulţumiri pentru semnalare. E, într-adevăr, o carte remarcabilă şi mă bucur să constat că nu trece neobservată.
Pe d-l Radu Mărculescu l-am omagiat de curînd în "Puncte cardinale", la împlinirea vîrstei de 94 de ani. Reproduc şi aici textul respectiv:
RADU MĂRCULESCU 94
D-l Radu Mărculescu, "veteranul veteranilor" din lagărele sovietice, cum i s-a spus, a împlinit în pragul lui 2009 vîrsta de 94 de ani. Deşi a făcut frontul şi a fost deţinut aproape 10 ani în lagărele sovietice şi 5 ani în temniţele politice din România, se menţine încă destul de bine fizic şi încă şi mai bine intelectual, continuînd să lucreze şi să-şi împlinească exemplar dubla vocaţie: mărturisitoare şi creatoare.
Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, rămîne un martor jertfelnic şi harismatic al contorsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale "Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică" (Ed. Albatros, Bucureşti, 2000) şi "Mărturii pentru Judecata de apoi... adunate din Gulagul românesc" (Ed. Aldine, Bucureşti, 2005) rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu mai puţin remarcabil este însă volumul său de "Teatru" (cu piesele "Meşterul-fără-nume" şi "Magog") apărut la Ed. Vitriviu în 1992. Poemul dramatic "Meşterul-fără-nume", amintind de "mitul dramatic" blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui Valeriu Anania, elaborat la Văratec spre sfîrşitul anilor 60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea comunismului, a fost nominalizat la Concursul UNITER pe 1992, ocupînd locul doi din peste o sută de piese concurente (locul întîi avea să-l ocupe în acel an, spre ruşinea vieţii noastre moral-spirituale şi cultural-artistice, piesa "Evanghweliştii" a Alinei Mungiu!). Piesa d-lui Radu Mărculescu a intrat în repertoriul Teatrului Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o distribuţie pe măsură (Adrian Pintea, Dana Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Colea Răutu ş. a.).
Dintre textele publicate în "Puncte cardinale", de o deosebită importanţă, prin pertinenţă istorică şi densitate teologică, se recomandă studiul intitulat "Filioque şi implicarea sa în cursul istoriei" (iulie 2007, pp. 10-12). Dimensiunea creştină, trăită în puritatea neostentativă a tradiţiei ortodoxe, rămîne definitorie pentru viaţa şi lucrarea d-lui Radu Mărculescu, ajutîndu-l decisiv şi în vremea marilor prigoane, încît nu e de nici o mirare cînd citim, într-o frumoasă evocare recentă a personalităţii sale din "Evenimentul Zilei" (sîmbătă 21 februarie 2009), această declaraţie a sa: "Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă care să reziste [în lagărele şi închisorile bolşevice], oricît de robust fizic ar fi fost".
Senior al Ortodoxiei şi al ideii naţionale, gînditor şi artist legat organic de filonul tradiţiei româneşti şi răsăritene, cruciat neobosit al "României profunde", mereu tînărul Radu Mărculescu merită cu prisosinţă reverenţa noastră de camarazi sau învăţăcei ai săi, într-o lume românească în sînul căreia nu atît modelele vii lipsesc (cum se tot afirmă de către unii), cît dreapta lor cunoaştere şi preţuire.
LA MULŢI ANI, CU SĂNĂTATE ŞI PACE ÎNTRU DOMNUL, IUBITE RADU MĂRCULESCU, REPER ÎN CARNE ŞI OASE AL POSIBILEI NOASTRE VREDNICII !
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire