COSTION NICOLESCU: CALEA PASCALĂ

Înviere (fotografie preluată de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu)


CALEA PASCALĂ

La Paşti ajungi după un lung urcuş: Postul Mare.
Totul începe oarecum abrupt – în săptămîna cea dintîi – cu Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul (citit pe parcursul a 4 zile, cu ajunare continuă în primele 3).
Urmează 5 duminici dogmatice şi ascetice (a Ortodoxiei, a Sfîntului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfîntului Ioan Scărarul, a Sfintei Maria Egipteanca), cu săptămînile lor (căci săptămînile ţin de duminici, iar nu invers).
În săptămîna a cincea, două denii le prevestesc pe cele din Săptămîna Patimilor: cea a Canonului Mare, reluat acum într-o singură seară (miercuri), şi cea a Acatistului Născătoarei de Dumnezeu (vineri). Mai întîi te pleci întru totală smerire (“Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?”, cînd “mintea s-a rănit, trupul s-a trîndăvit, duhul boleşte; cuvîntul a slăbit, viaţa s-a omorît, sfîrşitul este aproape”), apoi te ridici vioi (“plin de viaţă”) întru biruitoare bucurie neumbrită cu Maica Domnului (“Bucură-te cea prin care noi ne-am îmbrăcat cu slavă!”).
În duminica a şasea, de Florii, te opreşti să-ţi tragi puţin sufletul, lăsînd eventual ca Hristos să pătrundă euharistic în micul tău Ierusalim (“Pace vouă!”), precum intrase altădată, pe mînz de asină, în capitala Iudeei. Biserica este inundată de florile aduse spre cuvioasa întîmpinare a Împăratului tuturor înfloririlor. Plecînd de la biserică, porţi voios şi triumfător crenguţe de salcă sfinte, pe care le păstrezi peste an – cunună – acasă, la icoană.
Săptămîna de pe urmă, cea a Patimilor, ţîşneşte asimptotic spre Paşti. Zilele sunt toate “Mari” (de la Lunea cea Mare la Sîmbăta cea Mare), crescînd continuu în dramatism. Serile, cu Deniile lor, sunt ceasurile liturgice cele mai încărcate. Între ele, îndeosebi Joia, ziua Cinei celei de Taină, cu toată adînca ei semnificaţie mistică – instituirea Sfintei Împărtăşanii, dar şi Spălarea Picioarelor (smerita slujire).
Joi seara – Denia de vineri, “a celor 12 Evanghelii”, cînd Crucea (coloană atotsusţinătoare) este purtată de preot (ce-l închipuie pe Simon Cireneanul) în centrul bisericii, sub Pantocrator, unde rămîne pînă în seara următoare, la Denia Prohodirii, la care bisericile sunt încinse cu un brîu de lumini curgătoare, urmînd Epitaful. Acum s-au adus din nou flori multe, ca la Intrarea în Ierusalim, însoţite de trăiri la fel de intense, dar cu conţinut diferit: cele dintîi – în mijlocul aclamaţiilor; cele din urmă – udate cu lacrimi. Relicve ale raiului, florile ne însoţesc delicat toate momentele importante ale vieţii, încercînd să ne înlesnească comunicarea, atunci cînd ea ajunge în impasul de negrăitului.
Sîmbătă se aşterne o linişte de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de sărbătoare, ce se fac oarecum în surdină. Hristos este în mormînt. Chiar dacă acum noi ştim că a înviat, chiar dacă bucuria Duminicii ne adie deja discret fiinţa, ceva din fiorul celor care “în vremea aceea” nu au ştiut, deşi Îi stătuseră trei ani în preajmă, ni se transmite – şi îl trăim cutremuraţi.
Vine, iată, şi seara. Mulţimi impresionante asistă la miezul nopţii la slujba care se ţine afară (orice ce fel de vreme ar fi), aprinzînd lumini şi cîntînd primul “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcînd”. O dată cu intrarea preoţilor în biserici, mulţi creştini se întorc la casele lor, dar cei mai evlavioşi rămîn să sărbătorească deplin, după vechea rînduială, prin slujbă de toată noaptea.
Noaptea Învierii este lungă chiar şi acolo unde slujba nu este lungită. Cîteodată eşti gata să te prăbuşeşti, dar ţii să nu te îneci la mal, să pui sfîrşit bun la ceea ce ai început cu bine în urmă cu şapte săptămîni. Acum intri cu Hristos în alt Ierusalim, în cel ceresc. O stare de bine – de “atît de bine”– se cuibăreşte în fiinţa ta obosită, toropindu-te puţin. Către dimineaţă pleci spre casă bucuros, cu o bucurie care copleşeşte şi răscumpără istovirea. Ai pentru refacere doar puţine ore, căci după-amiaza este dedicată, în întregime, împreună-petrecerii cu familia şi cu prietenii cei mai apropiaţi…
Dar pînă atunci, la miezul zilei, are loc una dintre cele mai blînde slujbe ale Bisericii: oamenii îi spun, tandru, “A doua Înviere”, dar pentru Biserică este vecernia zilei de luni, a zilei a doua de Paşti. Ziua întîi de Paşti, “ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”, cum spune slujba, este, astfel, formal “scurtată”. Totodată, este cu totul minunat cum ziua de Înviere este singura din anul liturghic care nu are vecernie. Ea este icoana zilei a 8-a, 8 răsturnat întru veşnicie, ziua desăvîrşirii, a necontenitei “lumini neapropiate”. Omul este chemat să opteze pentru optim, pentru ziua a 8-a; toată petrecerea lui este din punct de vedere astronomic în ziua de Paşti, dar din punct de vedere bisericesc ea aparţine zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmează toată rînduiala.
Părăsisei, aşadar, biserica spre dimineaţă, răvăşită, după o noapte cu multă lume, în care lumînările s-au scurs pe jos, în care s-au mai risipit şi din cele ce s-au împărţit cu dărnicie (ouă roşii, şi cozonac, şi vin, şi cîte şi mai cîte…). Covoarele şi preşurile fuseseră ridicate de la începutul Săptămînii Patimilor de îngrijitoarea de la pangar. (“Îngrijitoare”– frumos cuvînt, dacă stai şi te gîndeşti: o femeie care poartă de grijă! Şi părintele este un în-grijitor: el grijeşte de Grijanie!) Ai fost acasă, ai ciocnit un ou cu cei apropiaţi, ai gustat din drobul de miel, ai băut un pahar de vin, ai încercat să te odihneşti cît de cît, pentru ca să poţi face faţă întîlnirilor de după-amiază. Oricum ar fi vremea, primăvara este în putere, este dezlănţuită şi cuceritoare. Lumina te spală şi te înviorează. Parcă niciodată nu este, ca acum, atît de “linişte şi pace”…
Afli biserica veselă, curată, dereticată, întinerită, calmă, surîzătoare, mai prietenoasă ca oricînd, invadată de lumina Soarelui Dreptăţii. Îngrijitoarea a avut grijă, dar este mai mult decît atît: o lumină aparte s-a aşezat în strane şi a uns icoanele. Din mulţimea de astă-noapte numai o mică parte a revenit. “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”. Slujba curge deopotrivă tihnit şi vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citită în 12 limbi, dar nu peste tot este posibil acest lucru, aşa că se citeşte măcar în două-trei. Toaca şi clopotele subliniază scurt fiecare verset. Icoanele strălucesc, oamenii strălucesc, totul e pătruns de o tainică lumină. Se înfiripă dialogul stranei cu Dumnezeu: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”. Şi tot ea îşi răspunde: “Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”… Minunea Învierii… Toţi am înviat cu El… Şi totul pare mai curat, şi tot binele pare mai posibil, pornind de acum, din acest moment binecuvîntat. Chiar şi să împlineşti cuvîntul de azi-noapte: “Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!”.

Costion NICOLESCU