joi, martie 19, 2009

MESIANISM POETIC ROMÂNESC

Postez aici acest material în ajunul zilei de naştere a lui Octavian Goga (20 martie – Răşinari, 1881), pe care aproape că l-am uitat ca gazetar, iar acum tindem să-l uităm şi ca poet...


Harta României Mari (1928)


DOI POEŢI MESIANICI:
OCTAVIAN GOGA ŞI ARON COTRUŞ


I
Trecut din religie în literatură şi cultivat cu precădere de poeţii romantici şi expresionişti, mesianismul se făcuse simţit şi în poezia românească a secolului al XIX-lea, de la Heliade şi Bolintineanu la Eminescu şi Coşbuc, în strînsă legătură cu idealul „mîntuirii” naţionale, dar abia în secolul XX avea să-şi găsească la noi expresiile poetice culminante, cu doi poeţi saturaţi de aspiraţiile istorice ale românismului transilvan [1]. Desigur, apariţia lor succesivă şi acuitatea cu care au fost receptaţi, nu doar în lumea literară, ci în ansamblul comunităţii româneşti, au răspuns unui context istoric în afara căruia nu pot fi esenţial înţeleşi: vremea se copsese pentru descătuşarea şi afirmarea românităţii, era resimţit ca iminent kairòs-ul neamului românesc, o dată ce katehon-ul care-l întîrziase atîta îşi trăia cu evidenţă agonia. „La răscrucea imperiilor moarte” (cu frumoasa formulă a lui Lucien Romier) românilor – şi naţiunilor obidite, în genere – le era dat un nou vis auroral, pe care aveau să-l şi trăiască intens mai ales între cele două războaie mondiale, adică în scurtul interregn dintre vechea şi noua ordine imperialistă a lumii [2].
De regulă, mesianismul poetic nu mai păstrează din originile lui biblice decît ceea ce am putea numi scenariul mesianic, adeseori doar vag raportat la un concept de providenţă [3]. Desacralizată şi istoricizată, aspiraţia mesianică se preface în propensiune spre o reaşezare (renovatio) a rînduielilor comunitare ale umanului, fie pe canavaua „destinelor naţionale”, fie pe aceea a utopiilor globaliste, ca împlinire a unei năzuite „dreptăţi” istorice; este vorba, în ultimă analiză, de un pariu meliorist al lumii cu ea însăşi, dar şi de o izbăvire a individualului prin supraindividual, de o provocare a eu-lui spre un noi integrator, asumat mai degrabă sentimental decît raţional, poate şi ca o reacţie la excesele de individualism şi raţionalism ale unei anumite modernităţi dizolvante. Se creează astfel un fel de solidaritate mesianică pe care poetul se simte chemat s-o slujească în chip de profet, de „conştiinţă mai bună” a cetăţii, de „logocentru” al sufletului colectiv („Sînt suflet din sufletul neamului meu...”).
E revelator cum se întruchipează mesianismul poetic în discursurile lirice atît de populare cîndva ale lui Octavian Goga (1881-1938) şi Aron Cotruş (1891-1961), în două ipostaze congenere, dar totuşi structural şi temperamental diferenţiate. Am scris cîndva un studiu mai lung pe această temă (Atitudiuni mesianice în poezia românească) [4]; aici mă voi mărgini doar la a stabili cîteva repere, atrăgînd atenţia asupra unei paralele ce depăşeşte miza estetică şi angajează istoria mentalităţii româneşti din prima jumătate a secolului trecut, din care s-au hrănit marile curente tradiţionaliste (sămănătorism, gândirism, legionarism, cu prelungiri într-un anume „protocronism” ulterior, viciat de vecinătatea nefericită a naţional-comunismului), dar şi dreapta interbelică (mai organic legată de cultural decît de ideologic, ca şi vechiul nostru conservatorism [5]).

II
Mesianismul liric pariază pe vechea funcţie profetică a poeziei, reînviată şi amplificată de „mitizarea” romantică a poetului (întruchipare predilectă a „geniului” creator şi deschizător de drumuri). Anticul vates al lumii păgîne e redimensionat şi prin modelul proorocesc al tradiţiei iudeo-creştine [6]. D. Popovici observa că încă din antichitate profetismul poeziei se realizase pe două linii: una să-i zicem esoterică, sustrasă planului socio-istoric (abstragerea de tip platonic), cealaltă să-i zicem exoterică, legată programatic de „contingent” (cu originea cea mai îndepărtată la Hesiod, „care vedea în poezie un instrument de educare a poporului, pe care îl putea îndrepta către bine şi fericire” [7]). Tot antichitatea clasică este cea care „ne-a transmis şi imaginea poetului Tirteu, care stimula cu cînturile sale armatele în luptă”.
Aceste două „linii profetice” se reîntîlnesc, potenţate biblic, în lumea creştină [8]. Modernitatea, înclinată „congenital” spre desacralizare sau secularizare, e un teren cît se poate de propice liniei exoterice, chiar dacă uneori mai păstrează, mai degrabă obscur şi inerţial, o raportare la providenţa divină („Dumnezeul popoarelor”, „Crist-popolul” etc.). Desprins de sacru şi de rigorile tradiţiei religioase, pus în faţa „religiozităţii fără religie” sau a „transcendenţei goale”, profetismul devine, de regulă, previziune militantă a unui viitor mai bun, mesianismul devine o afacere la scară umană înlăuntrul istoriei, oarecum mai aproape de sensibilitatea Legii Vechi decît de universalismul spiritual al Evangheliei. Ne place sau nu nouă, „naţionaliştilor”, naţionalismele moderne, ieşite mai toate din creuzetul sentimental şi ideologic al secolului al XIX-lea, sînt cópii mai mult sau mai puţin conştiente ale străvechiului naţionalism evreiesc – cu precizarea că aceasta nu le face neapărat nelegitime sau inautentice, mai ales atunci când se străduiesc să-şi asocieze o bază religioasă, fie ca „tradiţie legitimantă”, fie ca „îndreptar de conştiinţă” sau „cenzură morală”. Şi este un fapt că uneori, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, „mistica naţională” a produs fervori la fel de mari ca odinioară mistica religioasă, ba chiar pe alocuri s-a conjugat indefinit cu aceasta din urmă (cazul legionarismului românesc), într-o osmoză greu de analizat şi de judecat [9].
Efervescenţa naţională este cea care conformează în adînc şi discursurile lirice ale celor doi reprezentativi poeţi ai Ardealului, inclusiv în dimensiunea lor mesianică. Tradiţia religioasă – mai evident la Goga şi mai puţin evident la Cotruş – este implicită şi ea, dar rămîne în planul secund, dacă nu ca opţiune sufletească, în orice caz ca economie a discursului. Forţa vie a cuvîntului revelat este oarecum suplinită estetic, cu aceeaşi năzuinţă de a atinge coardele cele mai tainice ale sufletului uman, de a (re)trezi energiile „lucrătoare” (creatoare) şi de a consolida conştiinţa unităţii de destin a neamului. E însă de la sine înţeles că acest tip de miză şi acest tip de discurs (care astăzi se poartă din ce în ce mai puţin, mai ales după ce la noi naţional-comunismul epocii ceauşiste l-a maimuţărit propagandistic, tîrîndu-l în derizoriu) angajează nu doar un risc de „luare în deşert” a mesianismului religios şi a recuzitei bisericeşti, ci şi un risc în ordinea estetică, prin imixtiunea valorilor extraestetice şi prin ispita grandilocvenţei. Eu nu mi-am propus însă aici să pun pe cîntar toţi aceşti factori, spre a mă pronunţa artisticeşte sau duhovniceşte asupra celor doi poeţi (pe care mărturisesc doar că-i iubesc nediscursiv şi-i recitesc cu emoţie), ci doar să arăt, în mare, temeiurile pe care ei se circumscriu mesianismului poetic, fiecare cu nota sa specifică şi cu „crezul de generaţie” pe care l-a împărtăşit şi exprimat. Precizările de mai sus şi expunerea care urmează vor oferi fiecărui cititor interesat posibilitatea de a trage singur o concluzie sau alta.
III

Mesianismul poetic coagulează, de regulă, în jurul marilor evenimente istorice (revoluţii, dezrobiri, segregări statale, războaie cruciale etc.), fiind pandantul artistic al capitalului de speranţă şi de idealitate pe care-l implică orice mutaţie istorică în sufletele protagoniştilor, mai ales cînd ea este rezultatul unor lungi aşteptări şi acumulări psiho-sociale, marcate de jertfe şi drame individuale sau colective. Cel mai adesea, poezia mesianică reflectă, mai mult sau mai puţin transfigurat, febra ce precede „şocurile” deja iminente ale unui traseu istoric, sau pe cea imediat succesivă acestora (ce poate dura, în funcţie de importanţa şi complexitatea evenimentului, de la cîţiva ani la cîteva decenii). Să ne păstrăm, exemplificativ, în aria poeziei româneşti. Dacă personalitatea mesianică a lui Heliade-Rădulescu marcase epoca revoluţionară de sincronism european a paşoptismului, iar cea a lui Eminescu epoca împlinirii şi definirii naţionale succesive Unirii de la 1859, Goga – care constituie în conştiinţa publică de la noi cazul „clasic” de poet mesianic – este expresia lirică a atmosferei româno-ardeleneşti premergătoare lui 1 Decembrie 1918, adică actului de naştere a României Mari, deopotrivă eliberator, unificator şi răscumpărător al unei lungi vitregii istorice.
Mi se pare că două note caracterizează cu pregnanţă mesianismul poetic al răşinăreanului: pe de o parte, preocuparea exclusivă de soarta Ardealului natal, de prezentul lui dureros (prin cumulul unui lung trecut de tristeţi şi nădejdi mocnite) şi de mântuirea care trebuie să vină (şi spre care totul converge cu mistică înfiorare); şi, pe de altă parte, tonul patetic-elegiac, de dor ancestral, al acestei perpetue aşteptări mesianice. Călinescu îi găseşte similitudini eminesciene şi este de părere că „Goga a intuit mai bine decît oricare geniul poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă. Şi Eminescu şi Goga cîntă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrînit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea, poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atît de straniu şi zguduitor” [10]. Memorabilă şi desigur nu lipsită de temei, judecata lui Călinescu cred că totuşi trebuie amendată în câteva puncte. Mai întîi că acest „inefabil de origine metafizică”, această „jale” ajunsă pînă la „bocetul ritual”, caracterizează toată producţia poetică reprezentativă a lui Goga, ceea ce nu e cazul cu Eminescu. Ar fi mai exact spus că Goga continuă, deliberat sau doar prin pură predispoziţie temperamentală, doar o anumită latură a complexei poezii eminesciene (şi poate nu cea mai reprezentativă). Apoi această „jale” nu apare „metafizică” şi „nemotivată” decît la o lectură estetică ideală, cum ar face-o un străin cu totul ignorant într-ale noastre. Călinescu sesisează cu fineţe performanţa estetică a lui Goga, iar nu natura acestui „sentiment tragic”, care este, chiar în mărturisirea repetată a poetului, „istoric” şi „motivat”, dincolo de exacerbarea lui lirică.
E suficient să privim lucrurile cu simplitate, căci Goga însuşi este un poet al simplităţilor sublime, aşezat, ca şi Coşbuc, în punctul de întîlnire dintre moştenirea clasică şi moştenirea folclorică. În „Noi” (poezie invocată în context de Călinescu), unde „numai în cinci strofe, cuvîntul lacrimă, alternat cu jale şi plînset, revine de unsprezece ori” [11], avem de-a face, pe linia „straniei convertiri a tendinţei naţionale în poezia pură” [12], cu un procedeu frecvent şi la Eminescu şi provenit în modul cel mai direct din poezia populară: proiecţia stărilor umane asupra naturii „compătimitoare” (Goga însuşi îşi „deconspiră”, practic, procedeul: Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi/ Îşi înfioară sînul/ Spun că din lacrimi e-mpletit/ Şi Oltul, biet, bătrînul...) [13]. Fireşte, un asemenea procedeu banal (mai bine zis: banalizat) are nevoie de concursul unui mare talent ca să depăşească în mod inanalizabil condiţia „locurilor comune”. Jalea aceasta „milenară”, materializată artistic în tînguirea domoală a întregii Firi, este tocmai o jale mesianică, amintind de acel necurmat suspin al Firii întregi după mîntuirea laolaltă cu omul (Romani 8, 22). Aşteptarea mesianică a făpturii lui Dumnezeu se localizează obsesiv şi tînguitor în aşteptarea mesianică a Ardealului înstrăinat: La noi de jale povestesc/ A codrilor desişuri,/ Şi jale duce Mureşul/ Şi duc tustrele Crişuri... sau Domol purcede glas de schijă/ De la clopotniţa din deal,/ Să povestească lumii jalea/ Înstrăinatului Ardeal.
Jalea în care se traduce acest soi de mesianism provincial şi elegiac nu trebuie confundată cu vreo formă de pesimism istoric, nici văzută sub semnul tragismului: nu poate fi pesimism sau tragedie adevărată acolo unde există nădejde vie de salvare; mesianismul autentic este prin el însuşi incompatibil cu pesimismul tragic, oricare ar fi „accidentele de parcurs”. Creştină şi folclorizantă în esenţa ei, poezia lui Goga rămîne, pînă la urmă, una a încrederii şi a speranţei într-o mîntuire istorică nu doar posibilă, ci chiar iminentă (a cărei realizare, nici două decenii mai tîrziu, i-a şi conferit poetului aura de profet). Jalea are la Goga, estetic vorbind, mai degrabă o funcţie sensibilizatoare şi mobilizatoare, dozată atent, ca şi limbajul bisericesc, pentru a merge la inima confratelui nădăjduitor, oricît de elementară ar fi conştiinţa lui receptoare (aceasta este şi explicaţia enormului succes popular al poeziei lui Goga, mai ales în contextul epocii respective). Aceeaşi artă a penetrării în suflet sau a „mergerii la inimă” o vădeşte Goga şi ca orator sau gazetar, prestaţia sa nefiind niciodată străină de patosul propovăduitor. Cîntăreţul în versuri al „pătimirii noastre” este mereu în conjuncţie cu oratorul subtil, cu acel „demagog academic” pe care Călinescu îl intuise cu geloasă simpatie.
D. Popovici (loc. cit.) stabilea trei momente în actul poetic mesianic: a) critica societăţii contemporane, b) zugrăvirea societăţii viitoare şi c) chemarea şi conducerea mulţimilor spre noua formă de viaţă. „Poezia lui Goga – observa criticul – aduce toate aceste trei momente, dar organizarea lor se face sub prevalenţa celui dintîi: mai presus de orice, ea este reţinută în formele actuale ale vieţii sociale; de aici îşi derivă deopotrivă revolta şi durerea”. Jalea însăşi ţine de economia acestei prevalenţe critic-compătimitoare, prin care poetul se identifică, sincronic şi diacronic, cu toată durerea comunitară: Sînt o mustrare călătoare/ De pe tărîmuri fără glas/ Şi dintr-o lume care moare/ Sînt strigătul ce-a mai rămas.// Sînt solul dragostei şi-al urii,/ Un visător de biruinţi/ Ce port blesteme-n cerul gurii/ Drept moştenire din părinţi.
Trecutului „exemplar”, maiestuos şi senin al viziunii romantice eminesciene Goga îi opune viziunea unui trecut brăzdat de suferinţe şi greu de nedreptăţi, deplînge acest handicap asupra prezentului şi conjură profetic „înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare”. „Noul Ierusalim” biblic, „Santa Cetate” a lui Heliade, devine la el – aluziv şi subversiv, mai mult decît simbolic – acea „altă ţară” a strămutării mesianice, din faimoasa invocaţie către Oltul personificat: Ţărîna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate – / Să ne mutăm în altă ţară!
Mult aşteptatul Mesia, călăuzitorul de mîine spre marele viitor răscumpărător, creşte firesc din suferinţa mută a neamului, precum acel „făt bălan”, „adumbrit de spice”, căruia i se dă să sugă în arşiţa apocaliptică a cîmpului din „Clăcaşii”: Şi sufletul înviorat îmi spune/ Că fătul ăst al patimii amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare/ E solul sfînt... înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune. // [...] El, cel frumos şi frate bun cu glia,/ Nou întrupatul suflet de Mesia,/ Va fi judeţul ceasului de mîne,/ Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,/ Cu mîna lui vitează, îndrăzneaţă,/ Zdrobi-va cartea legilor bătrîne.
„Un popor de ţărani clăcaşi călăuzit de preoţii lui era Ardealul nostru de la patruzeci şi opt”, scria Goga într-unul dintre articolele sale [14]. Şi la fel şi-l amintea el însuşi din copilăria sa rurală, zugrăvindu-l ca atare în multe poezii. În zariştea patriarhală a acestei lumi totuşi neîmpăcate noul „suflet de Mesia” se coace şi prinde chip ca într-un binecuvîntat pîntec comunitar, mai degrabă ca un rezultat natural al durerii acumulate decît ca un dar al proniei cereşti. Nimeni nu se îndoieşte de fatalitatea sau necesitatea ivirii lui, aşa cum nu te poţi îndoi de o lege obiectivă a Firii. Apostolul (preotul satului), Dascălul (învăţătorul) şi Poetul însuşi, refuzînd să-şi trădeze vreo clipă menirea exponenţială, sînt vestitorii sau înainte-mergătorii lui, cei care fac drepte căile mîntuirii şi însufleţesc norodul întru aşteptarea „răzbunării sfinte”. Oricîtă calculată retorică ar fi în poezia sa deopotrivă mărturisitoare şi subversivă, tensiunea şi solidaritatea trăirii poetului în duhul comunitar nu poate fi pusă serios la îndoială, iar patosul său jertfelnic este de o sinceritate pură şi copleşitoare, ca şi cînd harul se simte inefabil dincolo de cuvinte, anulând orice suspiciune de ieftină demagogie sau de simplu exerciţiu retoric. Celebra „Rugăciune” (amplificare enormă şi harismatică a mărturisirii coşbuciene Sînt suflet din sufletul neamului meu/ Şi-i cînt bucuria şi-amarul...) este, oricît n-ar mai corespunde sensibilităţii şi gusturilor actuale, cea mai frumoasă poezie a dăruirii de sine din literatura noastră: Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frînge,/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă-mă pe mine-a plînge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, Părinte,/ Să plîngă-n lacrimile mele. // [...] În suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate;/ Şi cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalţ de fulgere albastre,/ Încheagă-şi glasul de aramă:/ Cîntarea pătimirii noastre.
Mesianismul acesta elegiac ştie totuşi cîteodată să se împreune cu robuste tonuri militante, cu violente ameninţări, imprecaţii şi blesteme, dar pe acestea Goga preferă să le lase mai ales pe seama scrisului său gazetăresc (în care nu se simte deloc tîrzia sa aventură... masonică). Gazetăria poetului, căreia Călinescu îi recunoştea deosebitele merite estetice şi o vedea chiar durabilă în timp (în ciuda „antisemitismului”, care i se părea totuşi „moderat”), ni se înfăţişează în multe privinţe ca o prelungire pe ton schimbat a liricii sale. Aici, poetul născut „cu pumnii strînşi” ocoleşte sistematic tonul tînguitor şi nu se prea complace în sugestia furiei mocnite: el izbucneşte adesea cu o violenţă vindicativă pe care nu i-ai fi bănuit-o ştiindu-l doar din opera poetică. Dar acest aspect al scrisului lui Goga merită un studiu aparte, pe care-l voi întreprinde, poate, cu un alt prilej.

IV


Cu 10 ani mai tînăr decît Goga şi determinat în mai mare măsură de mentalitatea şi sensibilitatea noului secol, Aron Cotruş ne apare, din perspectiva urmărită aici, drept marele poet al dez-mărginirii mesianice, capabil să-şi ridice nota de ardelenism sentimental la înălţimea şi exigenţele unui destin pan-românesc, cu ameţitoare deschideri spre „mîine” şi spre „departe” (două cuvinte de largă ocurenţă în poezia cotruşiană), fără poncifele şi complexele generaţiilor moderne anterioare. E ca şi cînd Goga ar fi fost, în ordinea poetică, doar un înainte-mergător, menit să boteze în „unda căruntă” a Oltului, ca într-un alt Iordan, conştiinţa mesianică naţională (Oltul leagă geografic, dar şi simbolic Transilvania de Vechiul Regat), pentru ca aceasta să se poată angaja (discursiv şi nu numai) într-o nouă vîrstă creatoare şi soteriologică, pe care Cotruş o binevesteşte cu patosul unui „Prometeu devorat de propriile-i năzuinţi” (Perpessicius), într-un limbaj poetic înnoit pînă la ostentaţie, deliberat provocator şi bolovănos, întruchipînd parcă, inclusiv la nivel eufonic, categoria estetică a „stihialului”. Dacă mesianismul poetic al lui Goga îl putusem defini ca pe unul „elegiac” şi „provincial”, mesianismul poetic al lui Cotruş ar putea fi definit – cu alte două cuvinte foarte dragi poetului – drept unul „năprasnic” şi „imperial”, de o forţă vizionară unică în poezia noastră contemporană.
Poate că bucata „Pleacă, paharnic!”, inclusă în volumul de Versuri din 1925, îl caracterizează cel mai bine, reprezentînd deopotrivă o ars vivendi şi o ars poetica: Pleacă, paharnic!/ Nu-s voievod desfătarnic,/ nici despot muieratic şi darnic...// Doruri ce-n veci nu adorm/ mă-ncing, nu mă lasă să dorm,/ mă-mping spre tot ce-i enorm...// În sufletul meu un străinu-i/ ce vrea să-l izbesc, să-l învinui,/ să-l calc în picioare,/ să-l chinui...// Aş vrea să urc, să cresc, să mă-mbăt/ de piscuri, de-azur, de omăt,/ şi-ntregului cer să m-arăt...// Marginile în mers să le-nving,/ sufletul lumii s-ating/ cu gîndu-mi: lunatic paing... // Bivoli de flăcări să-njug/ la lacomul veacului plug... Toate tendinţele urieşeşti ale poeziei cotruşiene (G. Călinescu vorbea de „un baroc al giganticului” [15]) clocotesc în craterul acestui poem, gata să erupă ca o lavă incandescentă: dorurile neadormite, tentaţia enormului, volbura pasională, evaziunea spre piscuri ameţitoare, dez-mărginirea... Ar însemna o simplificare pripită a lucrurilor să considerăm toate acestea doar ca pe un reflex al „modei poetice” expresioniste, cu acea supralicitare estetică a vitalismului de tip nietzscheian; le întîlnim la noi, în epocă, şi la Blaga, Barbu, Crainic etc., dar nicăieri atît de organice eului liric şi expresiei lui verbale. Trei factori se întîlnesc în insolita aventură a liricii cotruşiene: temperamentul vulcanic al poetului, efervescenţa naţională a epocii şi gustul neoromantic al expresionismului (nu fără anumite tangenţe ideale cu „pariul” istoric al fascismului, mai cu seamă în varianta lui germană).
Mesianismul acesta de avînturi „pretutindenare” nu poate fi însă înţeles adecvat decît pe fondul românesc al epocii. Aron Cotruş, după începuturi mai degrabă greoaie (”Arune, Arune, fă versuri mai bune!”, i-ar fi răspuns Goga cîndva, la poşta redacţională a Luceafărului), s-a impus ca poet în perioada întregirii şi resurecţiei naţionale de după primul război mondial. Dacă Goga fusese tribunul strict al Ardealului obidit, Aron Cotruş se vrea tribunul descătuşat al României Mari, prinzînd în fulgerarea versurilor sale năzuinţele cele mai intime şi mai trufaşe ale „românismului”, asumat pînă la ultimele lui consecinţe. El reflectă poetic starea de spirit reală a epocii, aşa cum anima ea mai ales generaţia tînără (şi îndeosebi mediile universitare, în care s-a născut, de altfel, şi mişcarea naţional-creştină a legionarismului, care, înainte de a fi un front politic „reacţionar”, a fost o formă de asumare eroică a momentului istoric, de autodepăşire în direcţia unei „schimbări la faţă a României” pe care nimeni n-a mai trăit-o în istoria noastră cu atîta zel constructiv şi cu atîta fervoare jertfelnică): „marea unire” a românilor schimbase simţitor harta politică a Europei orientale; nu mai eram un popor fărîmiţat şi dependent oficial de marile imperii, ci o naţiune puternică şi liberă, mîndră de glorioasa ei împlinire şi frămîntată de avînturile unei eroice tinereţi. La asemenea răscruci ale istoriei, încrederea în sine a naţiunilor cunoaşte salturi spectaculoase, orgoliile se umflă şi sentimentul unei mari „misiuni istorice” se trezeşte în sufletele „iluminate”. Visurile de viitor colectiv, exaltările mesianice, iau pe acest fond dimensiunile cele mai îndrăzneţe (se poate scrie un studiu întreg numai despre obsesia idealizantă a zilei de „mîine” în poezia lui Aron Cotruş, care-şi intitulează chiar Mîine volumul din 1928), ca în finalul apoteotic al cutărui poem cotruşian (Eminescu, 1939): ... creşte-vor mutîndu-şi mereu, ca-n vis, pietrele hotarului,/ c-ostaşi vioi,/ cu pluguri noi,/ cu cîntece năvalnice,/ cu rumenă pîine,/ imperiale, Româniile năprasnice de dincolo de mîine...
După asemenea momente seducătoare de romantism naţional (fără de care istoria ar fi insuportabil de searbădă!), de regulă spiritele se liniştesc treptat, întorcîndu-se la „realism”, iar viaţa naţională intră pe un făgaş normal, trăindu-şi maturitatea pe deasupra tumulturilor de ieri. Din păcate, nouă, ca naţiune, nu ne-a fost dat să trăim această aşezată normalitate, căci a venit în urmă tăvălugul bolşevic, care a pus între paranteze orice formă de continuitate istorică.
Aron Cotruş a fost, prin urmare, copilul fidel al vremii sale, deopotrivă măreţe şi contradictorii. El trebuie raportat negreşit la ea, dar fără să rezulte de aici că, o dată întoarsă roata istoriei, poetul ar fi ieşit din sfera noastră de interes, rămînînd doar oglinda nostalgică a unei epoci revolute. Marile proiecţii mesianice, chiar cînd ating utopia, rămîn, în veşmîntul lor poetic, repere de idealitate eternă.
Dacă mesianismul poetic al lui Goga era – cum s-a spus nu o dată – expresia unei istorii „bătrîne”, înţelepţite în suferinţa milenară, ştiind că împlinirile se dobîndesc greu şi că nu trebuie să rîvneşti mai mult decît „se cuvine”, vizionarismul mesianic al lui Cotruş se vrea expresia unei istorii „tinere” (cea a României Mari), de un teribilist dispreţ al cumpătării, fără experienţa înfrîngerilor tragice (ce nu vor întîrzia să vină!) şi cu convingerea – măreaţă, dar naivă – că nimic nu e prea mult şi prea devreme, că totul trebuie pe dată asaltat şi proiectat la scară absolută (Cine n-are nădejde flămândă/ de izbîndă/ moare de teama de moarte.// Ochiul nostru îndrăzneşte/ şi priveşte vultureşte,/ sus şi departe...).
Cît despre „schimbările la faţă ideologice” pe care Călinescu (şi nu numai el) i le reproşa lui Cotruş încă de la începutul anilor ‘40, ele nu sînt, la o privire mai atentă, decît impresia falsă pe care o lasă această „tinereţe mesianică”, bîntuită de toate ispitele, dar deplin consecventă cu sine în marea ei dorinţă de realizare plenară şi imediată. Mitul prost al „versatilismului politic” al poetului Cotruş (socotit de unii, în pripă, drept un soi de Adrian Păunescu al perioadei interbelice!) trebuie cu necesitate abolit, pentru a putea ajunge la înţelegerea poeziei cotruşiene prin ea însăşi, iar nu prin schemele noastre ideologice. „Io Pătru Opincă” nu-i o poezie „comunistă” (cum nu-i nicidecum comunistă „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane...” a lui Radu Gyr), nici „Cînt Omul” (fie că poetul îl va fi avut în vedere pe Codreanu ori ba) nu-i o poezie „fascistă”: ele nu sînt decît expresii poetice ale problematicii şi aspiraţiilor unei lumi complexe şi paradoxale, pe care Goga o definise, foarte inspirat, prin metafora „mustului care fierbe”.
Cel mai bine îl caracterizase pe Aron Cotruş, încă din 1938, regretatul Ovidiu Papadima (cronicarul literar al Gândirii): „Dacă sensibilitatea te izolează de real, ancorîndu-te în reverie, energia te înrădăcinează în colectiv şi te împinge către manifest. Şi d-l Cotruş nu e un senzitiv, ci un voluntar în creaţia sa literară. De aceea, ea nu-şi ajunge sieşi ca o lume, ci creşte din lume şi se îndreaptă către lume. Orientată de o concepţie precisă şi severă despre menirea poetului ca glas al vremii sale, nu ştii ce să distingi mai lămurit în ea: ceea ce această concepţie a dat ca structură temperamentului poetic sau ceea ce din acest temperament şi-a găsit îndreptăţirile într-o ideologie poetică potrivită. Oricum, aşa cum e, poezia d-lui Cotruş, renunţînd de la început la lumea ei proprie, a devenit unul dintre cele mai puternice şi mai impresionante seismografe ale lumii noastre. În curba amplă a evoluţiei sale, atît de răspicat ondulată în zbuciume, de la social la etnic, închide mult din însăşi urma dureroasă şi patetică a drumului spiritualităţii noastre de la război [1918 – n. n.] pînă azi” [16].
Din nefericire, acest „mistic” şi „vizionar” al „românismului” a fost nevoit să-şi trăiască departe de ţară – cu tot gustul amar al eşecului, dar şi al înstrăinării forţate – ultima parte a vieţii: mai întîi în Spania (unde va scrie o frumoasă Rapsodie iberică, după ce pe vremuri dăduse o Rapsodie dacă şi o Rapsodie valahă..., iar în 1952 găseşte de cuviinţă să treacă la catolicism [17]), apoi în Statele Unite (unde se şi află înmormîntat, în Cimitirul „Sfînta Cruce” din Cleveland, Ohio [18]).
Unii şi-l amintesc, în ultimii săi ani, ca pe un Anteu care-şi pierduse vlaga prin lunga despărţire de sînul matern. Printre ultimele lui versuri – ce degajă o evidentă oboseală existenţială şi stilistică – figurează şi acestea (dintr-un amar „Psalm românesc”): Ruptu-mi-am, Doamne, drum prin nămeţi şi prin cuţitele vîntului,/ copilandru, cu crucea de foc a cuvîntului.../ Carpaţii trecutu-i-am peste vămile cucului,/ cu pasul fără de popasuri al haiducului.../ Fermecat ca-n poveşti de ţara doinei şi-a visului,/ apucat-am drumul întortochiat al proscrisului... [...] Azi, aici, lîngă groapa de fiecare zi a Soarelui,/ muşcat de cînii timpului, tîlharului,/ cu inima sfîşiată în crengile uscate ale cuvîntului,/ iată-mă, Doamne, gol şi singur, spre chilia cea strîmtă a mormîntului!...
Pînă în ceasul de faţă, posteritatea n-a fost prea generoasă cu el, mai ales că vremea avînturilor mesianice de tip secular pare să fi trecut fără întoarcere, într-o lume piticită şi „cuminte”, jenată parcă de „nebunia” profetică şi mărturisitoare a unor înaintaşi pe care demult a încetat să-i mai merite. Va renaşte oare cîndva din propria-i ţărînă? Poate că numai un alt mare poet cu vînă mesianică ar şti să ne-o spună, pe limba noului veac şi mileniu, în răspărul letargicei „uitări româneşti”.

Răzvan CODRESCU

1 În Ardeal “vîna naţională” naţională a fost mereu mai vie şi mai puternică, ţinută într-o tensionată “trezvie” de lunga şi dureroasa experienţă a opresiunii străine.
2 Nu s-a observat îndeajuns că, împărţită în două mari sfere de influenţă (cea a imperialismului american şi cea a imperialismului sovietic), lumea postbelică a readus sub tutelă naţiunile mici, frîngîndu-le visul de “neatîrnare” pe care şi-l îngăduiseră o clipă. Şi chiar dacă americanii au fost “stăpîni mai buni” decît ruşii (pe care astăzi au şi reuşit să-i cam “scoată din cărţi”), libertatea de autodeterminare a naţiunilor mici n-a fost mai puţin suprimată.
3 Paradigma mesianică implică următorii factori conjugaţi: Dumnezeu (sau un “absolut” principial oarecare), Profetul (ce primeşte şi vehiculează “revelaţia”), Misionarul (“personajul colectiv” – elită, clasă socială, generaţie, popor, rasă, umanitate – care, călăuzit şi animat de verbul profetic, pregăteşte şi se pregăteşte, ca beneficiar predilect, pentru marele ceas al mîntuirii), Mesia/Salvatorul (un “trimis” sau un “ales”, în care se împlinesc apoteotic toate aşteptările) şi Ţara Făgăduită (noua lume ideală, cu funcţie de “paradis regăsit” şi de “plinătate finală”). Cu mesianismul biblic sîntem familiarizaţi prin tradiţia curentă. Mircea Eliade, în Mythes, rêves et mystères (cap. “Les mythes du monde moderne”), a arătat, între alţii, cum modelul mesianismului biblic se regăseşte, desacralizat, în comunismul marxist şi în fascismul hitlerist. Despre mesianismul poetic nu ştiu să existe un studiu general, dar el a fost evidenţiat în legătură particulară cu mulţi autori, mai ales romantici şi neoromantici. La noi a fost discutat mai amănunţit doar în legătură cu O. Goga (studiul clasic este cel al lui D. Popovici: “Mesianismul poetic în opera lui Octavian Goga”, în rev. Luceafărul, serie nouă, an II [1942], nr. 7-8).
4 Acesta a fost, în 1983, teza mea de licenţă în Litere, pe care n-am publicat-o însă niciodată ca atare. Acolo, pe lîngă Octavian Goga şi Aron Cotruş, mai erau trataţi pe larg, sub unghiul mesianismului poetic, Ion Heliade-Rădulescu şi Mihai Eminescu.
5 Iată, atinsă în treacăt, o problemă interesantă, pe care nimeni n-a catadicsit s-o trateze în mod serios la noi: diferenţa calitativă dintre politica altoită preponderent pe baze culturale (de obicei înclinată spre dreapta) şi cea altoită preponderent pe baze ideologice (puternic înclinată spre stînga).
6 Iar uneori şi prin cel al liderului politic harismatic, eliberator şi călăuzitor de noroade (cum s-au şi visat uneori romanticii revoluţionari, ca Victor Hugo, Adam Mickiewicz, Sandor Petöfi sau Heliade-Rădulescu la noi). Ce-i drept, o dată consumat momentul iluministo-romantic, poetul „se cuminţeşte” în ordinea istorică, păstrînd cel mult poza de „iniţiat” spiritual al cetăţii.
7 Art. cit., p. 196. Şi adaugă: “El [Hesiod] este considerat de altfel drept creatorul imaginii poetului-profet, poetul care îndrumează societatea pe calea viitorului şi a fericirii”.
8 În vechea tradiţie evreiască, esenţială înţelegerii creştinismului (dar şi culturii adiacente acestuia), profetismul avusese rolul unei adevărate instituţii publice şi mai degrabă conjugase cele două aspecte: proorocul era deopotrivă un iniţiat al revelaţiei, dar şi un învăţător critic al poporului chemat, în concreteţea rînduielilor lui de viaţă, să împlinească o istorie sfîntă. Profetul sau proorocul biblic vesteşte, învaţă, judecă, ceartă şi îmbărbătează deopotrivă – desigur nu în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu. Pentru evrei, Mesia însuşi (nerecunoscut în Hristos) este un salvator în ordinea istorică (Al Doilea sau Noul David), aşteptat pînă în ziua de azi, ca împlinire a destinului lui Israel (“poporul ales”).
9 Desigur, din punctul de vedere al Bisericii creştine (şi mai ales al Ortodoxiei), orice naţionalism, deşi firesc şi legitim din punct de vedere “natural” şi istoric, este păscut de primejdia alunecării eretice – mai mult sau mai puţin conştiente – spre aşa-numitul filetism, adică spre excesul ideologic de a echivala sau de a pune mai presus naţionalul de religios, ba chiar de a-l substitui acestuia, în contextul pervers al unei mentalităţi tot mai secularizate. Mai explicit, Biserica suspectează tendinţa de a pune “absolutul” naţional la concurenţă cu Absolutul divin, de a extrapola regimul sacrului în profan, de a jertfi mesianismului naţional (inevitabil circumscris în “deşertăciunea” istoriei) mai mult decît mesianismului hristic (care transcende istoria în eshaton).
10 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 610.
11 Ion Dodu Bălan, Octavian Goga, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 193.
12 G. Călinescu, op. cit., p. 609.
13 La Eminescu, de pildă în “Doina” sa: Ţara îşi dezbracă sînul,/ Codrul, frate cu românul,/ De săcure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – / Sărac în ţară săracă
14 “La groapa lui Şaguna” (cf. Mustul care fierbe, Bucureşti, Imprimeria Statului, f. a. [1927], pp. 296-297).
15 Recunoscînd în poetul ardelean “un talent incontestabil, suferind doar de excesele lui” (cf. Istoria literaturii române…, ed. cit., p. 841).
16 Recenzie la Aron Cotruş, Peste prăpastii de potrivnicie, în Gândirea, nr. 6/1938, p. 333.
17 Poate din oportunism conjunctural (nu pare a fi fost o fire prea religioasă), dar, într-o oarecare măsură, poate şi – prin mai veche predispoziţie ardelenească – „pentru a pune de acord rasa cu religia” (cum spunea epatant Petre Ţuţea, care totuşi a murit ortodox...). Ultima sa dorinţă a fost să poarte rasa călugărilor iezuiţi...
18 Slujba de înmormîntare s-a oficiat totuşi şi în rit catolic, şi în rit ortodox (cf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 205). În necrologul pe care i l-a făcut în ziarul românesc America (7 noiembrie 1961), un Remus Tzincoca scria: “Poetul inspirat al suferinţelor şi pribegiei româneşti a închis ochii pentru totdeauna. Cei care nu l-aţi înţeles şi aţi rămas surzi la strigătul său dureros şi demn de poet-profet martirizat, treziţi-vă acum! Cei care l-aţi iubit, plîngeţi! Cei care aţi auzit glasul lui milenar de puternic cîntînd răstignirea şi învierea unui neam cu accentele supreme ale unui profet neînţeles, aduceţi-vă aminte că fiecare aveţi datoria sfîntă să nu rămîneţi indiferenţi, ci să acţionaţi!”.

1 comentarii:

La 20/3/09 7:02 p.m. , Anonymous Nechifor Lipan a spus...

Domnule, s-a umflat Oltul?!
Ați început mai greu,
cu multe precizări și delimitări,
deloc inutile,
mi-era teamă de un exercițiu entomologic,
fără să mă mai aștept la spunerea plină de vlagă
care a urmat pe... "scroll" în jos!
Felicitări și mulțumiri!
Ați dat viață morților (nu, nu poeților, care, iată, nu muriseră, ci... stupefiaților triști și hăhăitori, aș fi fost tentat să zic ai prezentului, dar prezentul e timp, viață, mișcare, pe cînd nouă ni s-ar potrivi mai mult o desemnare spațială).

P.S. Noul profet-poet ar trebui poate, ca să poată fi "mestecat" estetic, să fie unul mai "zgîrcit", mai auster? Așa, mai de criză? Țara Făgăduinței s-o arate prin ocol, indicînd mai mult spre Țara Pierzării care ne paște dacă nu mîncăm odată jar și nu ne scuturăm bubele de pe noi? Precum armăsarul din poveste?

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire