DR. PAVEL CHIRILĂ: VINDECAREA

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut cartea d-lui prof. univ. dr. Pavel Chirilă intitulată Vindecarea, reflectînd experienţa a 40 de ani de practică medicală (alături de regretata sa soţie, dr. Maria Chirilă, căreia volumul îi şi este închinat) şi sintetizând preocuparea constantă a autorului de fundamentare şi definire a conceptului de „medicină creştină”.
Reamintesc că d-l dr. Pavel Chirilă este ctitor al Asociaţiei Filantropice Medicale „Christiana” (Bucureşti), al Centrului Medical „Naturalia” (Voluntari) şi al hospice-ului „Sfînta Irina” (Voluntari), precum şi ctitor a trei mînăstiri ortodoxe: Christiana (Bucureşti), Nera (Caraş-Severin) şi Dobric (Bistriţa-Năsăud).
Noua sa carte poate fi procurată mai ales de la Librăria Sophia (Bucureşti, str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) sau prin Societatea de Difuzare „Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084, e‑mail: editura@sophia.ro).
Reproduc aici, ca două posibile provocări la lectura noului volum, un mai vechi articol sintetic al d-lui dr. Pavel Chirilă despre “Conceptul de medicină creştină”, precum şi o recenzie a mea la volumul Conceptul de medicină creştină. 1. Sfînta Scriptură citită de un medic ortodox (Editura Christiana, Bucureşti, 2001; rezumat în limba engleză: Concept of christian medicine. 1. The Holy Scripture, read by an orthodox physician, book drafted with the blessing of his Eminence Teofan, Metropolitan of Oltenia, 2003), cu care Vindecarea se află în intimă legătură. (R. C.)

CONCEPTUL DE MEDICINĂ CREŞTINĂ

Principala premiză a medicinii creştine este aceea că actul medical – adică descifrarea bolii, identificarea deopotrivă a cauzelor ei biologice şi spirituale, pre­cizarea evoluţiei şi prognosticului, profilaxia şi tratamentul – trebuie să se săvîr­şească în cadrul spiritual al Bisericii, pentru că Hristos este Tămăduitorul absolut. Altfel spus, doctorul tratează, dar Dumnezeu vindecă.

Recurs la tradiţie

Deşi Sf. Scriptură abundă în teme medicale, deşi vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii, deşi Sf. Părinţi s-au referit adeseori la viaţă, moarte, suferinţă, vindecare, doctori şi leacuri, deşi adevăratul întemeietor al aşezămintelor spitaliceşti nu este nimeni altul este Sf. Vasile cel Mare, conceptul specific de medicină creştină lipseşte aproape complet din limbajul teologilor şi medicilor contem­porani. În zilele noastre, cînd ştiinţa medicală a căzut în mare măsură în cursa mate­ria­lismului ateist, iar sufletele bolnavilor sînt ispitite de fel de fel de “spiritualităţi” străine de creştinism, fundamentarea acestui concept, prin reasumarea unei tradiţii de două ori milenare, este mai necesară decît oricînd.

Între a fi “ceva” şi a fi “cineva”

În Vechiul Testament îi întîlnim implicaţi în actul tămăduirii trupeşti atît pe doctor cît şi pe preot. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufle­teşti şi trupeşti de către Hristos şi apostolii Săi, punîndu-se astfel bazele slujirii tămădui­toare a Bisericii, din care fac parte atît clericul cît şi medicul. Desigur, Tradiţia nu a exclus ştiinţa medicală axată doar pe trup, dar a îngăduit-o şi a folosit-o numai în măsura în care ea nu a abătut bolnavul de la credinţa în Dumnezeu. În accepţia comună astăzi, cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict inte­gritatea corpului şi buna funcţi­o­nare a tuturor organelor. În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcînd din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Altfel spus, fiinţa umană este, prin suflet, nu doar ceva, ci şi cineva, în măsură să intre în relaţie conştientă cu iubirea divină.

De la vindecare la mîntuire

Bolile fizice au întotdeauna cauze sufleteşti sau spirituale, care nu pot fi descoperite eficient decît în Biserică, trup tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Medicina atee ignoră aceste cauze adînci, se rezumă la efectele lor (între care încearcă să stabilească rela­ţii de “cauzalitate” pur materială) şi se opreşte neputincioasă la poarta morţii. Medicina atee crede, mai mult sau mai puţin înfricoşată, că moartea înseamnă dispariţie în neant. Medicina creştină trăieşte însă în adevărul Învierii lui Hristos, Care ne-a eliberat de frica morţii şi ne-a dat încredinţarea vieţii veşnice, pe care o mărturisim cu bucurie în cîntările pascale: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. În creştinism, vindecarea primeşte pentru prima dată un sens eshatologic, adică legat de mîntuirea şi îndumnezeirea omului întreg, în perspectiva tainică a obşteştii învi­eri şi veacului ce va să vie, cînd, după cuvîntul apostolic, “acest trup stricăcios se va îm­brăca în nestricăciune”. Pentru prima dată cuvîntul “vindecare”, în accep­ţie medicală, devi­ne insuficient, fracturat de însuşi sensul lui biologic.

Medicină şi sacralitate

Din cei zece leproşi care L-au întîlnit pe Iisus şi s-au curăţit de lepră, numai unul s-a şi mîntuit, anume acela care a intrat într-o relaţie personală cu Hristos, întorcîndu-se şi mulţumindu-I. Aşadar, principala condiţie a însănătoşirii trupului şi sufletului este încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Doctorul nu este, de fapt, decît un slujitor care are zilnic o mulţime de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor. Actul medical este astfel, dincolo de competenţa ştiinţifică, încărcat de sacralitate, sufletul bolnavului se bucură de preţuirea şi cercetarea atentă a medicului, iar trupul se ridică de la o simplă structură anatomică la sensurile anatomiei spirituale, ca mădular al trupului lui Hristos. Medicina creştină operează cu mijloace specifice: patologia şi terapia medicală se corelează cu patologia şi terapia spiri­tuală. Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi milă faţă de bolnavi, nu dă ştiinţa tratării trupurilor şi unor medici atei, dar acţiunea acestora nu este decît una parţială, redusă la “animalitatea” fiinţei umane. Medicul creştin crede şi măr­tu­riseşte că omul este infinit mai mult: fiinţă personală şi nepieritoare, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.

Dr. Pavel CHIRILĂ

Ierom. Teofan (Evloghie) Munteanu (Mînăstirea Nera)

şi dr. Pavel Chirilă în Sf. Munte Athos

ÎNTRE HIPPOCRATE ŞI HRISTOS
Fundamentele biblice ale medicinii creştine

Ca reflex al unei anumite suspiciuni faţă de o modernitate adeseori impioasă, Biserica Ortodoxă nu s-a preocupat îndeajuns de dialogul necesar cu noul univers al ştiinţelor, răspunzînd oarecum inabil provocărilor curente ale contemporaneităţii. Unii au crezut, pornind de aici, că Ortodoxia ar fi structural incompatibilă cu evoluţiile complexe ale societăţii şi culturii, spre deosebire de creştinismul apusean, mult mai receptiv şi mai flexibil. O astfel de concluzie este pripită şi superficială. Nu Ortodoxia însăşi, prin temeiurile sau tradiţia ei, este refractară angajamentului social sau cultural, ci o anume înţelegere limitată a ei, determinată de cauze istorice şi psihologice. Dacă se poate vorbi de o criză actuală a discursului ortodox şi de instaurarea, pe alocuri, a unei anumite mentalităţi falimentare, faptul nu este consecinţa unei insuficienţe obiective, adică explicabile prin natura însăşi a Ortodoxiei, ci provine din cauze şi condiţii subiective, adică explicabile prin inadecvarea oamenilor care o slujesc la complexitatea crescîndă a misiunii lor. Privită dincolo de conjuncturi, reasumată biblic şi patristic, decomplexată în faţa ostentaţiilor laicismului intelectual, Ortodoxia se dovedeşte (au arătat-o cu prisosinţă mai ales cîţiva ruşi şi cîţiva greci, precum şi cîţiva mari convertiţi evrei sau occidentali, de-a lungul întregului secol XX, iar la noi un Stăniloae sau un Steinhardt) nu numai vie din punct de vedere mistic, dar şi capabilă să răspundă adecvat, în duhul ei propriu, dar şi pe limba vremurilor noi, tuturor problemelor curente ale omului şi societăţii. Mai mult decît atît, mai marea rigoare dogmatică, prospeţimea mistică şi sensibilitatea morală o pot ajuta să regăsească un echilibru mai just între tradiţie şi modernitate, amendînd excesele secularizante ale unor confesiuni şi culte creştine neortodoxe, care au depăşit măsura în sens invers, cum este cazul cu anumite forme de aggiornamento din lumea romano-catolică sau, mai recent, cu disoluţia teologică a anglicanismului. Reangajată critic, dar şi avizat în numai aparent oţioasele dezbateri de idei ale contemporaneităţii, înţelegîndu-şi menirea nu ca pe o frondă stearpă şi opărită, ci ca pe o formă subtilă de mesianism istoric, valorificîndu-şi propria tradiţie cu “curăţenie de porumbel” şi “viclenie (înţelepciune) de şarpe”, Ortodoxia are şansa de a contribui decisiv, în timp, la “deosebirea duhurilor” într-o lume destructurată moral şi spiritual, a cărei primenire nu poate fi străină de redescoperirea sacralităţii, de întoarcerea la Dumnezeu (aşa cum intuise chiar şi un om atît de puţin religios ca mereu invocatul André Malraux).
În acest context, nu poate decît să ne bucure să aflăm că “Centrul de Studii Teologice Aplicate, patronat de Mitropolia Olteniei, dezvoltă programe de cercetare biblică şi patristică cu caracter inter-disciplinar, cu scopul de a sprijini lucrarea Bisericii în lume, aplicînd rezultatele cercetărilor şi oferind soluţii teologice în diverse domenii: misiune, ştiinţă, bioetică, medicină, drept, asistenţă socială, pedagogie, sociologie, ecologie”.
Sub egida acestui ambiţios Centru de Studii Teologice Aplicate al Mitropoliei Olteniei şi cu binecuvîntarea Î.P.S. Teofan, la Editura Christiana din Bucureşti a apărut substanţialul volum Conceptul de medicină creştină. 1. Sfînta Scriptură citită de un medic ortodox, al cărui autor, dr. Pavel Chirilă, este deja binecunoscut şi în lumea medicală, şi în cea eclesială, atît ca practician performant (comuna Voluntari a devenit de mai mulţi ani, datorită priceperii şi abnegaţiei soţilor Chirilă, capitala medicinii creştine româneşti) şi ctitor al Asociaţiei Filantropice Medicale “Christiana” (spital, şcoală, editură etc.), cît şi ca autor de lucrări în materie, uneori cu sprijinul unor colaboratori apropiaţi (dr. Maria Chirilă, pr. Mihai Valică ş. a.): Meditaţie la medicina biblică, Terapie naturistă, Reţetar selectiv de etnofitoterapie, Medicină naturistă. Fitoterapie. Acupunctură. Homeopatie, Introducere în medicina pastorală (ca să mă refer numai la principalele contribuţii apărute în volume).
Noul volum – care cred că impune definitiv în lumea românească postcomunistă conceptul de “medicină creştină” (absent sau insuficient fundamentat în “cuvîntul teologilor şi medicilor contemporani”) – se deschide cu o introducere sintetică a autorului (pp. 7-19), în care prima parte este dedicată fundamentării teologice şi definirii ştiinţifice a conceptului respectiv (“Există o medicină creştină”), iar a doua schiţează dimensiunea practică şi deontologică a problemei (“Abordarea bolnavului”). Textul, limpede şi coherent, de o înaltă conştiinţă profesională, lipsit de morga savantlîcurilor inutile, însufleţit de forţa angajării lăuntrice şi de puritatea asumării evanghelice, echivalează cu o memorabilă profesiune de credinţă, aşa cum nu s-a mai făcut auzită în lumea medicală românească de la vestitele cursuri de fiziologie ale marelui savant, medic şi profesor Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevărat apostol şi cruciat al medicinei ca “sacerdoţiu” (cf., între altele, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, passim). Călcînd cu discreţie pe urmele ilustrului său predecesor, dr. Pavel Chirilă aduce un plus de rigoare şi trăire ortodoxă, cu o deschidere avizată spre diferitele ipostaze ale medicinii tradiţionale, dar şi cu o realistă percepţie a circumstanţelor actuale.
Medicina creştină nu poate fi concepută altfel decît ca o “medicină eclesială”, în care “actul medical […] se săvîrşeşte în Biserică”, sub încredinţarea că “Hristos este Tămăduitorul absolut fără de Care vindecarea nu este posibilă”. De altfel, “Sfînta Scriptură abundă de teme medicale”, iar “vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii”, după cum reiese din întreaga literatură patristică. Oricît de mare ar fi tentaţia “trufiei luciferice” a medicinei de azi, noţiuni precum cele de sănătate, boală sau vindecare nu pot fi “rupte de Cauza cauzelor, Dumnezeu”. Omul – care, avînd “chipul” lui Dumnezeu ca dar, este chemat să-şi lucreze liber “asemănarea” cu El – n-are deci ca ţel în-lumirea, ci în-dumnezeirea, destinul său proiectîndu-se în veşnicie. Omul este “trup şi suflet în unitate deplină”, iar “trupul acesta muritor anticipează trupul înviat şi pnevmatizat” al veacului ce va să vie. Neavîndu-şi valoarea în sine şi nereducîndu-se la logica hedonistă a lui aici şi acum, “trupul trebuie guvernat de suflet şi păstrat neprihănit”. Prin suflet/spirit, ceva-ul materialităţii noastre devine cineva, individualitatea brută se ridică la unicitatea personală (“medicina creştină este o medicină care abordează pacientul ca persoană pentru a cărei mîntuire S-a răstignit şi a înviat Hristos”). Aspirînd spre Dumnezeu ca spre Alfa şi Omega tuturor plinătăţilor, sufletul omului este în mod natural creştin (anima naturaliter christiana – Tertullian) şi reclamă o abordare în consecinţă (tocmai prin această dimensiune “pnevmatologică” deosebindu-se decisiv medicina umană de… medicina veterinară). Armonia funcţională între trup şi suflet, echivalînd cu “sănătatea deplină, perfectă”, după care omul suspină laolaltă cu Firea, “a existat doar în Rai şi va mai exista după Înviere”. Aici, în interval, păcatul a atras după sine boala şi moartea, dar suferinţa este legată de taina mîntuirii: “Boala, suferinţa şi moartea au fost mijloace ale pedagogiei divine”, iar “aplecarea spre cauzele spirituale ale bolii este o condiţie absolută a vindecării” (a se vedea lista de extracţie biblică a “Cauzelor spirituale ale bolilor” – pp. 117-128). “Vindecarea, un act divino-uman şi eclesial” capătă astfel “pentru prima dată în creştinism, […] un sens eshatologic”. Dumnezeu Îşi asistă în permanenţă Făptura, iar omul se cade să răspundă prin “încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi” (cf., de pildă, Matei 6, 28-30, sau Luca 12, 6-7). În ce-l priveşte pe doctor, Noul Testament îi cere, înainte de toate, smerenie şi credinţă, el fiind, de fapt, “numai un slujitor care are zilnic o multitudine de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor”. Altfel spus, cu mijloacele lui specifice, “doctorul este – în conceptul de medicină creştină – un lucrător ales în iconomia mîntuirii bolnavului”, “un mădular mirean al Bisericii”. Aşa stînd lucrurile, “patologia medicală se corelează cu patologia spirituală, iar evoluţia bolii este condiţionată de acceptarea şi intervenţia terapiei spirituale”. Este vorba deci de “un tratament complex: medical şi spiritual”, cu conştiinţa fermă că “doctorul tratează, Dumnezeu vindecă”.
Volumul se continuă cu o vastă crestomaţie tematică, extrasă cu răbdare din Vechiul şi Noul Testament. Materia – cu trimiteri precise şi cu minime indicaţii auctoriale, ce asigură însă “decodarea” lesnicioasă a limbajului biblic în limbajul ştiinţific actual – este împărţită în şapte mari secţiuni tematice: I. Bolile pomenite în Biblie; II. Cauzele spirituale ale bolilor; III. Vindecarea – act divino-uman; IV. Cei ce nu se vindecă; V. Moartea; VI. Învierea; VII. “Nici plîngere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi…” (starea de după obşteasca înviere, din Împărăţia lui Dumnezeu descrisă de Sf. Ioan în Apocalipsă, cap. 21). Cele mai ample sînt secţiunile I şi III (care privesc şi cel mai direct aria simptomatică şi practica terapeutică). Este cel mai complet inventar apărut la noi al moştenirii medicale a Bibliei, util deopotrivă specialiştilor şi publicului larg, căci sănătatea, boala, moartea şi învierea ne privesc pe toţi mai presus de “căprării”, confundîndu-se, pînă la urmă, cu însuşi destinul nostru personal şi comunitar.
În loc de încheiere, autorul include un “Cuvînt pentru doctorii spitalelor secularizate” (p. 328), din care împrumut şi eu finalul recenziei de faţă, căci sintetizează de minune, cu patosul unei deliberate simplităţi mărturisitoare, esenţa acestei cărţi “de veghe şi tămadă”: “Iubite coleg, am fost un timp directorul unui spital creştin. Îţi mărturisesc că fără Hristos nu poţi face nimic. Suferinţa care ne înconjoară are o semnificaţie mai presus de cadrul social în care lucrăm. Ea strigă către Dumnezeu şi duce cu ea credinţa sau necredinţa noastră. Meşteşugul tămăduirii îl avem de la Dumnezeu, căci El dă daruri bune tuturor oamenilor. Dacă eşti ateu sau indiferent religios, ştiinţa de a trata ţi-a dat-o Dumnezeu pentru bolnavii care suferă. Dacă adaugi la leacurile tale şi rugăciunea, atunci ştiinţa de a trata devine o harismă pe care o ceri de la Dumnezeu şi o meriţi. Dacă prin noi bolnavul s-a apropiat de Hristos, de Biserică – Cerul se bucură. Dacă prin noi, prin prezenţa noastră, bolnavul s-a depărtat de Hristos, mai bine ar fi fost pentru el şi pentru noi să nu ne întîlnească. […] Îţi propun să nu ne asumăm nici un merit al vindecării bolnavilor, căci Doctorul tratează, Dumnezeu vindecă, iar noi sîntem, conform Scripturii, doar slugă netrebnică…”
Pînă la urmă, medicina creştină e un pariu între smerenia care înalţă şi trufia care doboară. Şi poate că urgenţa cea mai mare a “omului recent” e tocmai aceea de a se vindeca, înainte de orice altă boală, de prea multa lui deşteptăciune…

Răzvan CODRESCU

Doctori fără de arginţi (Sfinţii Pantelimon şi Ermolae)

în Aşezămîntul Mînăstirii Christiana

Pentru informaţii asupra Editurii Christiana,

accesaţi site-ul www.editurachristiana.ro