RĂZVAN IONESCU: POVARA OMULUI DEOSEBIT

Il n’y a pas de héros sans auditoire...
(André Malraux)

Într-un orăşel din Ungaria un handbalist român este ucis mişeleşte de către membrii unei notorii bande de criminali, care de multă vreme face „legea” în zonă şi în faţa căreia – din moment ce e atît de cunoscută şi există încă – autorităţile în drept se dovedesc „lipsite de eficienţă”. La aflarea terifiantei veşti, spontan, oamenii din micul oraş încep să se adune, unul cîte unul, la locul unde tînărului sportiv român i-a fost mîrşav luată viaţa. Cu ochii în lacrimi, locuitorii din Veszprem aprind lumînări, aşază flori. Nu pleacă. Rămîn acolo, împietriţi, într-un amestec deopotrivă de durere şi de indignare. Lacrimile lor se amestecă cu picăturile de ploaie şi cei cîţiva fulgi de zăpadă răzleţi care nu pot, şi nici nu vor, să şteargă sîngele de pe caldarîm. Celor prezenţi li se adaugă alţii şi alţii. Din cîteva zeci, ajung cîteva sute. Poate o mie. Nu strigă, nu scandează. Doar tac. Cu toate astea prezenţa lor exercită o formidabilă presiune. Asurzitoare. Sînt toţi un urlet tăcut. Un urlet care face să tresară autorităţile, lumea, chiar şi pe unul dintre criminali, care anunţă că ar intenţiona să se predea... Un urlet care trece dincolo de graniţe. De aici încolo, însă, pe teritoriul României...
Nu. Mai bine tac. Nu pot şi nu vreau să spun altceva decît că... spontaneitatea dispare. Cu sprijinul neprecupeţit al televiziunilor, unde „tatulici” este doar unul dintre substantivele care îmi vin acum în minte, unul dintre multe altele, dospite în falansterul presei comuniste studenţeşti de odinioară, în stare şi astăzi să compromită tot ce ating. Chiar şi Piaţa Universităţii.

Cu două săptămîni în urmă, la Braşov, a avut loc un jaf armat, în urma căruia au fost ucişi doi oameni. Unul din ei a murit împuşcat de chiar făptaşul pe urmele căruia se năpustise cu mîinile goale. Avea 55 de ani şi se numea Gheorghe Lala. Nu era un atlet cu muşchii dăltuiţi în sălile de sport, nu avea alură de justiţiar ori superman şi nici o cît de cîtă notorietate care să-l facă vandabil după gustul şi criteriile zilelor noastre. Purta ochelari, iar zîmbetul şi lumina ce i le-am descoperit pe chipul rămas în cele cîteva fotografii par să întunece puterea de înţelegere a arealului care i-a supravieţuit şi căruia ne este dat să-i fim contemporani. Sau complici. Într-o lume a urii, a frustrărilor şi a însingurării, Gheorghe Lala a iubit oamenii şi s-a dăruit lor firesc, deplin, fără rest, pentru că „asta a fost esenţa vieţii lui” – după cum mărturisesc toţi cei care i-au fost apropiaţi. „Era un om deosebit” – spune despre Gheorghe Lala directoarea unei sucursale de bancă. Uneori, mai ales în astfel de cazuri, din pricina emoţiei, a tensiunii, cuvintele sînt neputincioase, vin greu, par banale, stîngace ori sărace în conţinut. Nu şi în acest caz. Directoarea sucursalei de bancă a folosit, poate fără voia ei, cu precizie, cuvîntul cel mai potrivit. Ce poate altceva însemna să fi „deosebit” decît să fi... altfel decît ceilalţi? Iar Gheorghe Lala, „un om deosebit”, a făcut ceva, ceea ce ceilalţi n-ar fi făcut. În cultura şi civilizaţia păgînă acestui „ceva” i s-ar putea spune sacrificiu sau ofrandă. În cultura şi civilizaţia creştină i se spune jertfă de sine. Şi totuşi, în pofida exemplarităţii gestului său şi a zgomotului stîrnit de eveniment, el, Gheorghe Lala, a murit cu zîmbetul pe buze, plecînd discret, către biserica din Predeal, printre ai cărei ctitori s-a numărat şi unde a oferit ajutor constant vreme de 15 ani. Un om deosebit care, din pornirea sufletului său generos, a făcut ceva ce lui îi stătea în fire, în vreme ce celorlalţi nu. Erou, aşadar, l-a făcut nu numai firea lui, ci şi absenţa celorlalţi.
Aproape concomitent cu gestul lui Gheorghe Lala, un respectat duhovnic, ale cărui cuvinte au fost aşezate cu îndemînare pe frontispiciul îngrijorărilor legate de introducerea paşapoartelor biometrice, avertiza că a trecut vremea vorbelor şi îndemna credincioşii la fapte de curaj, fapte mărturisitoare: „Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic. Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vîrful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul!”. Oare ce altceva a făcut Gheorghe Lala, de în vacarmul veacului iubirii de sine, jertfa sa autentică, izvorîtă din dragoste de semeni şi uitare de sine, faptă rară şi plină de nobleţe în lumea creştină de astăzi, nu a avut ecoul cuvenit exact acolo unde s-ar fi cuvenit să-l aibă şi nu a fost asumată deplin (aşadar, şi public) tocmai de către cei a căror vocaţie este jertfirea?
Absorbită de cifre şi cip-uri, lumea creştinilor a tăcut, Biserica a tăcut, aşijderi glasul duhovnicilor naţionali, la fel asociaţiile, comisiile şi forurile activismului creştin. Tocmai atunci cînd societăţii, aflate într-o răzbită derivă morală, ar fi fost nevoie să i se deosebească în primul rînd înţelesurile naturale, fireşti, ale atitudinii creştine, sau să primească un mesaj spiritual, mîngîietor, ca să nu spun duhovnicesc. S-au auzit numai clopotele bisericii din Predeal şi reverenţele autorităţilor de stat şi locale. Atît de preocupaţi sîntem doar de propriile noastre zgomote ori marote, încît am ajuns să nu mai sesizăm nici sunetele esenţiale şi autentice de lîngă noi?
Cît despre autointitulata (vai!) „societate civilă”, ce şi cum să spui? Preocupată doar de „vocalizele cu procent”, a rămas demult încremenită în propriul ei „recent”! Cineva îmi spunea că tot Braşovul s-ar fi cuvenit să iasă cu o floare şi o lumînare aprinsă, în semn de solidaritate cu familia şi jertfa lui Gheorghe Lala... Aşa, ca la Veszprem... Fatalitate. N-a fost să fie... În schimb, am avut de-a face cu gestul auroral plin de solidaritate al unor luptători K1, care s-au precipitat să arate unei poliţii lovite de orbul găinilor cum se jucau ei de-a baba oarba făcînd genuflexiuni cu suspectul (fost) principal, în cadrul organizat al clasicei terapii pre-operatorii, ce se aplică îndeobşte suferinzilor de glaucom. Cu alte cuvinte, în loc de o societate unde, atunci cînd e cazul să putem fi toţi ca unul, am ajuns să fim jucaţi în picioare şi amuţiţi de societatea... K1! Tocmai pe strada care poartă întipărită pentru generaţii momentul-emblemă al solidarităţii braşovene, „15 noiembrie”, nu am fost în stare (încă?) să ne adunăm cu o floare şi o lumînare aprinsă, atrăgînd astfel atenţia autorităţilor (poliţie, justiţie, parchet etc.) „lipsite de eficienţă”, dar deopotrivă şi „societăţii K1 pline de eficienţă şi randament”, că sîntem mai mulţi şi purtăm cu toţii o minimă responsabilitate pentru viitorul copiilor noştri? Braşovul este un oraş cu o ferventă viaţă artistică, viaţă muzicală, viaţă literară. Sensibilităţile noastre încep şi se sfîrşesc doar în săli de concerte, în librării şi în galerii de artă? Dincolo de vanitatea fiecăruia dintre noi, zace doar „golul istoric” din poemul bacovian „Lacustră”?

Printre atîtea cipuri, întrebări-cheie, cifre, profeţi şi opinii inept-apocaliptice, poate că – cine ştie? – se va mai afla răgazul citirii acestui fragment de poem:

Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă
Şi apreciată,
Iar bunătatea şi sensibilitatea sînt luate în derîdere
Şi nimic mai mult.
Societatea îmi prezintă cu eleganţă
Minunatul sentiment de scîrbă
Şi îmi hrăneşte un demon interior numit furie
Cu un sortiment complex şi delicios
De prostie
Ce îţi poţi dori mai mult de la valorile adevărate ale lumii
Bazate pe popularitate şi nu pe calitate,
Ce îţi poţi dori mai mult de la lume,
Dacă nici măcar tu nu te oboseşti să faci
Nimic...

Nu vă grăbiţi să le judecaţi! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai cîteva luni, la 7 iunie 2009, va împlini 16 ani. Îl cheamă Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu două săptămîni ÎNAINTE ca tatăl lui să moară. Pe tatăl lui îl chema Gheorghe. Gheorghe Lala.

Răzvan IONESCU

Acest text a apărut, sîmbătă 14 februarie a. c., în Gazeta de Transilvania. Aici a fost preluat de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu ("Ferestre în pridvor"). Cei care vor dori să comenteze textul, sau să adauge precizări, o pot face pe blogul respectiv (aici nu vor fi înregistrate comentarii de subsol, cu excepţia unor eventuale intervenţii auctoriale).