sâmbătă, februarie 07, 2009

RĂZVAN IONESCU: MEMORIILE LUI VALERIU ANANIA



I. ÎN RĂSPĂR CU VREMEA


Memoriile mele sunt departe de a fi complete...
Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun
o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi
a unui suflet. E vorba de sufletul meu.

(Valeriu Anania)


Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de Memorii aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea de altfel surpriza să constate pe parcursul lecturii cum, nu numai o dată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum Peregrinările ucenicului Apter, Rotonda plopilor aprinşi, Cerurile Oltului, ori din poemele dramatice Du-te vreme, vino vreme!, Steaua zimbrului, Meşterul Manole, Greul pământului sau Mioriţa.
Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american: 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de Memorii al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.), fiecare însă prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă despre darurile aceluia care a ales Biserica spre a-şi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a-şi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care, la rându-mi, am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile.
Din capul locului trebuie să constat că scrisul părintelui Anania din acest volum de Memorii se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor Memorii, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolescenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania.
Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde, pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun, în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una dintre cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe «Cărăbuş», coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu «butie» şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci... şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”.
Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător, ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarului Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolescenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „... rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt «documentele». Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”.
Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura Memoriilor sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, Azilul de noapte. N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mâini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu o dată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic, mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.




II. UN „DRAC DE POPĂ”, 
UN EMINESCU
ŞI UN SEMN DE CARTE


Puşcăria se trece dormind...
libertatea înseamnă stare de trezie...
(Valeriu Anania)


„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf, acum mai bine de şase decenii, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul Memoriilor de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani, când, mânat de aceeaşi fecundă grijă, îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, Care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului.
Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu), asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arhiereului vicar Veniamin Pocitan, care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde [culoarea legionarilor] şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.
Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat, începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi, râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe Facultăţi de Teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, lagărul de la Tg. Jiu, închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne - Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”, urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul, de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”.
23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale Memoriilor. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri, pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea-testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.
La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pântecele neostoitelor lighioane sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la închisoarea Curţii Marţiale, când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii” – explică autorul.
Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul Memoriior sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă, Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea.
Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs, într-un fel de joc candid, ce pare azi cu atât mai straniu cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că «o să-l mănânce ocna» şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: - Postul unu, bineee!..., ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: - Doi, bineee!..., reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani, împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe de lături de atâta tăcere asurzitoare: „- Cât? – m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului. - Douăzeci şi cinci – i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi o dată cu cele de la una. - Eu sunt condamnat la moarte – m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.
Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic, căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj se prelungeşte şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul Memoriilor a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum, n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afară de Dumnezeu şi, desigur, de cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i, conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului, la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se şi să ne vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt Steaua zimbrului şi Meşterul Manole.
Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!



III. O PSIHOLOGIE COMPLICATĂ


... mă gândeam la toată
tragedia neamului românesc
şi plângeam cu faţa-n palme...
(Valeriu Anania)


Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud... Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim din paginile volumului său de Memorii, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj.
Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă în sfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare, care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara-mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii, cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist, unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii horthiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”.
Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen”, nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al Justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul – şi nu numai el – le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu «domnilor colegi», «domnişoarelor colegi» – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu «Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem»... «Băieţii» au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu «voi» şi «vouă», «ale voastre», până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.
„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari, ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. "Nu primesc ordine de la nimeni!” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva.
Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici, trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant mai obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii, unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare, se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie, care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.
După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Acesta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi, în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946... „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu, de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie...”.
În multe alte rânduri, autorul Memoriilor de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea, care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebirea că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni!”, avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile pe care le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul Securităţii. Cu toate că era posesor al unui green-card şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.



IV. ARAMĂ ŞI PORTRETE-N RAMĂ


Viaţa te împovărează oricum.
Totul este dacă povara ei,
acceptată cu umilinţă sau purtată
ca un blestem, îţi proiectează în veşnicie
un grumaz de zimbru
sau o cocoaşă de cămilă.
(Valeriu Anania)


Memoriile lui Valeriu Anania adună în cuprinsul lor cateva zeci de portrete. Uneori autorul îşi propune explicit ca temă de capitol numele unui anume personaj, dar de cele mai multe ori portretele se adună şi se recompun, pe parcursul tuturor celor 700 de pagini, din întâmplări răzleţe, întâlniri peste timp, reconstituri de frază, replici, frânturi de gesturi şi imagini, reacţii ori mărturii venite din partea altora, pe care autorul le transcrie ca atare, văzând în ele confirmarea propriilor sale temeri, nedumeriri ori bănuieli. Pentru cei care au avut prilejul să cunoască în mod nemijlocit pe unul ori pe altul dintre cei despre care autorul Memoriilor scrie, surprizele nu vor fi prea mari. După cum şi întâlnirea cu personaje a căror posteritate ne-am obişnuit să o afăm cumva la polul opus opiniilor părintelui Anania, este de natură să pună serios pe gânduri. Să fie vorba şi aici doar de „răspărul” cu care autorul Rotondei plopilor aprinşi ne-a obişnuit?
Două sunt portretele care, cu siguranţă, nu numai că vor intriga, dar care îl vor şi livra pe memorialist (a câta oară?) dacă nu judecăţilor mânioase, atunci măcar tăcerilor reci-condescendente, venite dinspre partea elitei societăţii civile, ai cărei idoli ies dintre paginile cărţii destul de şifonaţi. E vorba despre Andrei Scrima şi Richard Wurmbrand. Cu primul, părintele Anania şi-a însoţit de multe ori paşii în cursul îndatoririlor pe care le avea în administraţia reşedinţei patriarhale ori ale Bibliotecii de la Antim. Amintirile sunt mai degrabă reci: „Că Andrei (devenit André) Scrima nu simţea deloc româneşte o ştiam demult şi cred că am mai spus-o. Că, în consecinţă, era împotriva oricărei forme de naţionalism sau patriotism (definindu-se pe sine drept «cetăţean al universului») îmi era evident”. Acestor mărturii Valeriu Anania le adaugă impresiile din urma reîntâlnirii, după ani, în America, cu un André Scrima care „vorbea cu o imensă admiraţie (dusă până la adoraţie) despre marele poet Mao” şi care, într-un restaurant, nu se sfieşte ca, de faţă cu autorul Memoriilor, să-i spună chelneriţei: „De fapt, eu nu sunt român, sunt francez, dar cunosc limba română...”. Sau lungile convorbiri telefonice, imediat după decembrie 1989, când Scrima îi mărturiseşte (realitate sau teribilism?) lui Anania că în tot acest răstimp ar fi fost de mai multe ori „incognito” în România. Nu în ultimul rând, mărturiile venite pe la-nceputul anilor ’70, privind amestecul lui Scrima în intrigile exilului românesc din Paris, te pun pe gânduri. Citind toate acestea, mi-am amintit că nici Virgil Ierunca (conform Jurnalului Monicăi Lovinescu) nu se dădea în vânt după Père André. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wurmbrand, autorul Memoriilor judecă aspru modul în care acesta şi-a revendicat o aură de martiraj creştin, expunându-şi la posturile de televiziune americane rănile de pe spate, spunând că ele sunt „de pe urma bătăilor din închisorile comuniste”, când ele erau de fapt urmele unei operaţii chirurgicale la plămâni. „Se ştie că securiştii băteau în aşa fel încât să nu rămână semne”. Astfel, pastorul „a stârnit uriaşe valuri de compătimire şi simpatie, ceea ce i-a adus tot atâtea uriaşe sume de bani, ignorând faptul că sfântul nu-şi dezvăluie rănile, ci şi le acoperă, şi uitând pe adevăraţii martiri precum poetul Valeriu Gafencu, rămas în posteritate ca «sfântul închisorilor», sau Gherasim Iscu, fost stareţ al Mănăstirii Tismana, mort în puşcărie, după ce el, cu mâinile lui, îl îngrijise pe fostul său torţionar, aflat în aceeaşi cameră”. Astfel de mărturii (şi vă asigur că nu sunt puţine) nu pot fi comentate în nici un fel. Respiri adânc şi le ţii minte.
Nu numai din această pricină, portetistica Memoriilor merită un capitol aparte, desigur sub rezerva că şi autorul rândurilor de faţă îşi poate avea opiniile sale, mai mult sau mai puţin subiective, atât în alegere, cât şi în comentariu, ca unul care i-a cunoscut în mod direct pe o mică parte din „împricinaţi”, în diverse momente ale vieţii. Având în vedere experienţa carcerală a autorului, ca şi confruntarea sa cu diferite regimuri de represiune, era de aşteptat ca personaje, mai mult sau mai puţin exponenţiale, ale acestei „lumi” să puncteze, cu tipologia lor diversă, cuprinsul Memoriilor. În ciuda terorii psihice, a umilinţelor şi a chinurilor fizice la care a fost supus, părintele Anania scrie despre toţi cu seninătatea rece a unei iertări, ce-şi află graniţa în moartea ambilor părinţi, petrecută în singurătate, departe de feciorii lor, Dumitru şi Valeriu, aflaţi în puşcărie.
Două dintre aceste figuri ale sistemului opresiv rămân în memoria cititorului: Gheorghe Crăciun şi Ion Aramă. Primul se înscrie în categoria acelor stranii coincidenţe care l-au urmărit pe autor de-a lungul vieţii. Şef al Chesturii de Poliţie din Cluj la vremea grevei studenţeşti din 1946, apoi colonel şi comandant al Securităţii Sibiu şi Braşov, şi în sfârşit comandant al închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun îl va elibera pe Anania în cursul uneia dintre cele trei arestări petrecute la Cluj, motivându-şi curajosul gest pe considerente de simţire naţională, în contrapartită cu eliberarea unui „popă unguresc” arestat pentru că a cântat în biserică imnul naţional maghiar, dar eliberat la intervenţiile episcopilor lui. „Despre conversaţia din Chestura Clujului nu am suflat niciodată vreo o vorbă, într-atât aveam impresia că în pieptul acestui feroce comunist bate – totuşi – o inimă românească” – mărturiseşte astăzi Valeriu Anania. Pe Gheorghe Crăciun l-am cunoscut şi eu, după 1989, asemenea multora, prin intermediul a unul sau două episoade din „Memorialul durerii”, şi mărturisesc că rareori mi-a stârnit cineva un mai profund sentiment de repulsie. Grobian, de un cinism violent şi o impertinenţă fără margini, se încăpăţâna să îşi probeze tratamentul plin de omenie pe care, chipurile, l-ar fi aplicat deţinuţilor de la Aiud, prin administrarea unei alimentaţii naturale şi sănătoase, din resursele proprii ale unor „ferme” pe care le-a ridicat în incinta puşcăriei. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea sa managerială şi standardele acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” constituie motivaţia principală a longevităţii unora ca Dumitru Stăniloae sau Petre Ţuţea, care graţie unei astfel de alimentaţii au ajuns nonagenari!
Celălalt securist din cuprinsul Memoriilor, maiorul Ion Aramă, anchetatorul ultimei arestări a lui Valeriu Anania, este oarecum atipic. Blond, cu ochi albaştri, purtător al unui chip care nu inspiră câtuşi de puţin spaimă, maiorul Aramă reprezintă aripa intelectuală a Securităţii. „Se mişca uşor în filozofie – de la presocratici până la existenţialism -, în literatură – de la Homer până la Sartre şi Eugen Ionescu”. Cunoscător de limbă franceză, germană şi rusă, avea sarcina de a citi toate manuscrisele literare ale arestatului. Concluzia: „Toată noaptea ţi-am citit «Mioriţa». Ascultă la mine: dacă apucai să ţi-o publici cu un an înainte, acum n-ai fi aici!”; iar peste câteva zile avea să întărească: „Dacă ţi s-ar da drumul acasă şi ai apuca să publici numai două-trei cărţi ca «Mioriţa», noi [subl. mea] nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuşi, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru [subl. mea]. Avem aici de-a face cu portretul sui generis nu al unui om, ci al unui întreg sistem parşiv, care s-a folosit de nenumărate ori de-a lungul vremii de sentimentele naţionale şi dragostea curată de ţară ale românilor, sistem care, departe de a-şi fi dat duhul, nu ezită să-şi perpetueze „patriotic” şi astăzi prozeliţii tineri, ieşiţi agresiv din te-miri-ce pe la răscruci, ori tupilaţi sumbru în propria salivă otrăvită, „de veghe în lanul de secară” al ortodoxiei şi al românismului contemporan, gata oricând, la nevoie, să semene dezbinare ori să stoarcă profit.
Pasajele cele mai savuroase, chiar dacă uneori dramatice sau amare, ori de natură să descumpănească, rămân cele în care apar oameni ai Bisericii, ierarhi, simpli monahi sau preoţi, teologi ori şefi de Departament al Cultelor, care împreună alcătuiesc o adevărată saga, istorisită de autor fără înconjur, reconstituind, cu precizie de bijutier al slovei, personaje vii aflate în vâltoarea vremilor, a intereselor proprii şi a ascensiunilor clădite pe o relaţie complice între Biserică şi Stat, de cele mai multe ori conjuncturală, ţesută sub semnul compromisului şi al „salvării a ceea ce mai e de salvat” de o parte, şi un fel de „bolero” primejdios şi agresiv din partea puterii seculare, concubinaj în care fiecare pare că e conştient de ipocrizia celuilalt. Atunci când a intrat pe porţile Mănăstirii Antim spre a îmbrăca, aşa cum se spune, „haină îngerească”, autorul Memoriilor, june ucenic, avea să afle chiar din gura unui ierarh, mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, o „apoftegmă” rămasă celebră şi care poate fi aşezată oricând, cu îndreptăţire, pe frontispiciul acestei întregi pleiade de portrete inedite: „De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mănăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă”.
Desigur, personajul central care domină prin statura şi tragismul său toată această perioadă rămâne cel al patriarhului Justinian Marina, în preajma căruia Bartolomeu Valeriu Anania a stat mult timp, fiind martor al multor întâmplări de taină pe care astăzi le face cunoscute cititorului şi, probabil, al şi mai multor altor întâmplări de taină asupra cărora păstrează o delicată, înţeleaptă şi discretă tăcere. De acum înainte istoricii nu vor putea trece cu vederea peste aceste mărturii ce dau seamă asupra declinului continuu al influenţei celui socotit de către comunişti ca fiind om de încredere al regimului, dar răsplătit cu scaunul de Întâistător al Bisericii şi pentru gestul de a fi oferit la un moment dat adăpost lui Gheorghiu-Dej şi „tovarăşilor” acestuia evadaţi din lagărul de la Tg. Jiu. Memoriile lui Valeriu Anania dau la iveală o faţetă mai puţin cunoscută, deşi bănuită, a lui Justinian Marina: aceea a frământărilor şi tulburărilor unui om din ce în ce mai singur, din ce în ce mai hăituit, pe care contemporanii şi istoria nu l-au cruţat şi pe care urmaşii nu s-au sfiit să-l numească când „patriarhul roşu”, când „omul providenţial pentru ortodoxia românească”. La fel cum el însuşi fusese „inventat” de către sistem, în scurtă vreme, atunci când semnele de „joc dublu”, ori chiar de nesupunere din partea lui Justinian Marina deveniseră din ce în ce mai limpezi, acelaşi sistem îi inventează peste noapte un contracandidat, mult mai docil din punct de vedere politic, în persoana unui teolog de prestigiu, cu studii la Athena şi Strasbourg, profesorul universitar de Noul Testament Iustin Moisescu.
Martor şi degrabă îndatoritor ascensiunii celor doi, gata oricând să schimbe tabăra conform propriilor interese şi atent la direcţia în care suflă vântul, este mai tânărul Teoctist Arăpaş, pe care memorialistul Anania îl caracterizează în fraze şi observaţii iuţi, cu usturime de săgeată. Una dintre ele, însă, rămâne antologică: „În vreme ce aproape toţi clericii ieşeni, în frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, nu vedeau în tânărul vicar Justinian Marina decât omul comuniştilor şi îl ocoleau, Arăpaşu a avut intuiţia de a vedea în el propriul său viitor, şi nu s-a înşelat”. Ca şi reproducerea cuvintelor doldora de sensuri (mai ales astăzi) pe care i le spunea acelaşi Teoctist Arăpaş, de astă dată în aprilie 1990, ca patriarh, revenit în fruntea Bisericii, după un scurt exil post-revoluţionar: „Păi, ce era să fac, iată că m-am întors...”. Şi cu toate astea, în ciuda atâtor şi atâtor imense deosebiri care i-au făcut o viaţă întreagă incompatibili, aceşti doi oameni (Anania şi Teoctist) aveau să-şi dea mâna într-o noapte de noiembrie întru împlinirea unui eveniment asupra resorturilor căruia vor da cu siguranţă mărturie, la vreme potrivită, cei care i-au fost contemporani.
Lecţie vie de viaţă şi manual de luat aminte întru relaţia cu puterea seculară, Memoriile lui Valeriu Anania s-ar cuveni citite cu creionul în mână de către mulţi dintre ierarhi, mai tineri sau mai copţi ca vârstă, ori de către cei ce îşi doresc (cu orice preţ) să urce pe treptele „carierei eclesiastice”. Este o lecţie de viaţă ce poartă marca aceluia sub a cărui fotografie un ziar de dincolo de ocean, The Detroit News, a scris cu litere de-o şchioapă, încă din 7 august 1966: „He didn’t want to be a bishop”.




V. CETATEA CU FERESTRE SPRE CER


Mă joc cu imaginile
Ca vremea cu paginile...
(Valeriu Anania)


În cuprinsul acestei ample fresce zugrăvite între paginile Memoriilor lui Valeriu Anania, întâlnim o întreagă pleiadă de figuri luminoase, unele pregnante, de prim-plan, care joacă un rol hotărâtor în viaţa memorialistului, altele ce îşi asumă cu discreţie planul secund, dar care, prin statornicie şi curăţenie sufletească, se vor aşeza în cununa piscului cel mai anevoie şi mai rar de atins: acela al binecuvântatei recunoştinţe şi al prieteniei adevărate, călătorite de la un capăt la celălalt al vieţii. Dintre acestea am ales cu grijă doar două, de teamă, mai ales, ca nu cumva să pun prea mult răbdarea cititorilor la încercare, dar şi cu nădejdea că, prin nevrednicele mele omisiuni, voi izbuti măcar să aţâţ curiozitatea acelora care încă nu au aflat răgazul de a se cufunda în citirea acestui monumental amalgam de istorie, spiritualitate şi limbă românească adunat în Memoriile lui Valeriu Anania.
Cea dintâi figură luminoasă pe care am ales-o este cea a unei femei vajnice, cu educaţie aleasă şi farmec aparte: „Mama Olga”, aşa cum avea să-i spună autorul maicii Olga Gologan de la Mănăstirea Bistriţa, „univers de care sufletul meu avea să fie legat pe totdeauna, adăpost al pribegiilor mele şi o vârtelniţă care-mi va trage inima pe roată”. De obârşie din Satulung al Braşovului, acolo unde două vechi familii de oieri se aflau odinioară la mare vază (Gologanii şi Şeitanii), maicile Olga şi Teodosia („Mama Sia”) Gologan, nepoatele uneia din marile figuri ale monahismului românesc, Epiharia Moisescu, călugăriţă de la Mănăstirea Suzana (mănăstire ctitorită tot de o fată din stirpea oierilor de la Satulung, Suzana Arşicu) şi întemeietoare a primului seminar de călugăriţe, pe lângă Leagănul „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, o moşteniseră la conducerea orfelinatului şi a şcolii. Mutat în vreme de război la Mănăstirea Bistriţa, Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului” (alcătuit din orfelinat, şcoală primară, liceu de opt clase, liceu industrial), condus de maica Olga Gologan, adăpostea peste 800 de suflete. Acestora li se adăuga la ceas necunoscut de mai-nainte, când cu sufletul la gură ori cu zăbavă mai îndelungată, când hăituit ori bolnav, când cuprins de nădejdi ori îndoială, mereu în căutarea unui colţ de linişte, a unui petec de hârtie şi a unui capăt de creion, tânărul ierodiacon Bartolomeu Anania, bântuit de patima scrisului şi a cărţilor. „Mama Olga” l-a adăpostit de fiecare dată, ocrotindu-l aşa cum ea însăşi îşi ştia firea ocrotită, în ctitoria Craiovescului, de moaştele Sf. Grigore Decapolitul, care vegheau, atunci ca şi azi, în raclă de argint. „Trăiam senzaţia dureroasă a unui câine rătăcit, căruia ochii şi mirosul nu-i mai spun nimic. Unde să mă duc? La cine să mai cer adăpost? Bani nu aveam, curajul mă părăsise. Preţ de un sfert de ceas am stat aşa, în cumpănă, nehotărât, trist, cu sufletul negru... Până la urmă, tot la Mama Olga m-am hotărât să mă duc. M-a primit, m-a ocrotit, am stat la Bistriţa vreo săptămână...”. Timpul însăşi parcă revine, mereu şi mereu, dimpreună cu părintele Anania, la Mănăstirea Bistriţa şi la “Mama Olga”, spre a-şi roti singur, la nesfârşit, curgerea din clepsidră. La răscruce de vremi, cu o aparte pricepere la oameni, această femeie din neam de ciobani ardeleni, dar cultivată şi cu „un rafinat gust al esteticului” dobândit în faimoasa Şcoală Normală „Elena Doamna”, a avut intuiţia tăvălugului grozav pe care-l vor aduce timpurile în schimbare: „- Vezi, părinte, îmi spunea Mama Olga torcând din nelipsita ei furcă, de ani de zile deschid dimineaţa aparatul de radio, ca să aflu ştirile, şi de ani de zile aud vocea aceea de copil, la deschidere, spunând Tatăl nostru; de la un timp mă simt fericită de câte ori o mai aud, ca şi cum mâine s-ar putea să nu mai fie. A venit vremea, părinte, ca lucrurile mici să ne dea bucurii mari”. În vreme ce mulţi se amăgeau că ţara nu va fi sortită să rămână sub ruşi şi comunişti, “Mama Olga”, cu gândul tot la orfelinatul şi şcolile de la Bistriţa „care ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”, dar şi cu simţul ei aparte pentru oameni şi vremi, nu excludea posibilitatea unor legături cu „oamenii zilei”, astfel încât lucrarea ei şi a Bisericii să supravieţuiască. „Doamne, uneori Dumnezeu poate să lucreze şi prin robul Său Nabucodonosor” – spunea.
Tot aici, la Mănăstirea Bistriţa şi tot în prezenţa “Mamei Olga”, avea să se petreacă şi întâlnirea crucială cu patriarhul Justinian Marina, care îl va lua pe tânărul monah Anania ca ajutor la treburile din Dealul Patriarhiei. Dialogul, purtat precipitat, în şoaptă, sub presiunea răspunsului aşteptat în odaia de alături de către Întâistătător, este deopotrivă candid, halucinant, colosal şi tragic, amestec de spaimă şi nădejde, amintind cumva de întâmplările cu fetele sărace în zestre, însă bogate la suflet, ce se trezesc peste noapte smulse din rânduiala lor şi peţite de prinţul din poveste: „- Mamă Olgo, ziceam eu, căznindu-mă să ţin vocea strangulată, pe mine mă cunoaşteţi, eu nu sunt unul care să lucreze cu comuniştii sau pentru comunişti; cum o să fiu eu colaboratorul lui Justinian?... – Mamă, îşi frângea ea mâinile, dar dacă n-o fi comunist? Dacă o fi omul lui Dumnezeu?... – Dacă e omul lui Dumnezeu, de ce s-a dus în vizită la Moscova?, mă încrâncenam eu. – Ei, asta-i, Doamne, părinte, parcă pe la Moscova n-or fi şi oameni de-ai lui Dumnezeu! Dacă e omul lui Dumnezeu, o să te iubească...”. Şi Justinian l-a iubit pe Anania. Chiar şi atunci când nu l-a mai putut scăpa de puşcărie şi singurul semn pe care i-l mai putea trimite, din când în când, se afla ascuns în taina monogramei „J”, pe care ocnaşul o descoperea pe vreuna din cămăşile aflate în pachetul primit la termenul îngăduit de regulament.
Iubitoare a teatrului religios, „Mama Olga” organiza frecvent astfel de reprezentaţii cu elevele de la orfelinatul mănăstirii, ea însăşi imaginând şi ţesând costumele, lăsând scenografia şi regia în seama tânărului monah „Vartolomeu” Anania – asta, desigur, în răstimpul în care acesta nu se afla zvârlit prin vreun beci de închisoare. O astfel de reprezentaţie, în care personajul principal era nici mai mult, nici mai puţin decât Irina, Împărăteasa Bizanţului, îi prilejuieşte, în culise, vajnicei monahii „alcătuitoare şi ţesătoare de costume de teatru” un prelungit moment de reverie în faţa costumului luxuriant al împărătesei. La îndemnurile impacientate ale monahului Anania (deopotrivă şi regizor de culise), “Mama Olga” a răspuns „cu un glas în a cărui linişte se ascundea o mare sfâşiere, de sfârşit de veac: - Lasă-mă, părinte, că nu ştiu dacă voi mai trăi să gătesc o împărăteasă!”. Ştia ce spunea. Maica Olga Gologan avea să se sfârşească împreună cu sora ei, izgonite din mănăstire de către comunişti, alături de alţi monahi şi monahii de pe întinsul ţării, dar va rămâne peste veac în paginile Memoriilor lui Valeriu Anania, mărturie vie despre ţinuta plină de nobleţe, amplitudinea şi deschiderea culturală a şcolilor de sub tutela monahismului ortodox de odinioară.
Cealaltă figură luminoasă, care însoţeşte – pe cât discret, pe-atât de statornic – întreg parcursul celor aproape 700 de pagini ale cărţii este cea a prietenului de-o viaţă, părintele Grigore Băbuş, cu care Valeriu Anania a împărţit chilia chinoviei Antimului, metamorfozată, pe rând, când în „atelier scenografic” pentru machetele de decor ale reprezentaţiilor de teatru religios de la Bistriţa, când în „atelier de poezie”. Părintele Grigore avea curând să se obişnuiască şi cu canonul de a dormi nopţile cu lumina aprinsă, mângâindu-se de fiecare dată cu gândul că, în zorii dimineţii, el va fi cel dintâi cititor al versurilor scrise peste noapte de „Valerică”. Amândoi au împărţit nu numai vremea şi chilia de la Antim, ci şi vremurile şi celula de la Aiud, amândoi au trudit la alcătuirea excepţionalului tezaur de manuscrise şi cărţi aflate astăzi pe rafturile Bibliotecii Sfântului Sinod, amândoi au fost martori solidari la timpurile prin care a trecut Biserica, iar atunci când Bartolomeu Anania a fost ales (fără să candideze), cu majoritate covârşitoare de voturi, pe scaunul arhieresc al Clujului, cel care l-a întâmpinat cu zâmbet şi îmbrăţişare largă, cu ochii scăldaţi în lacrima bucuroasă a sufletului său mare, a fost tot părintele Grigore. S-au despărţit exact acum un an, pe 7 februarie 2008, când arhimandritul Grigore Băbuş s-a mutat în veşnicia cerului, fără să mai apuce să citească Memoriile prietenului său de-o viaţă. Le ştia. Cu toate astea, la Mănăstirea Cheia, acolo unde se retrăsese ca să se pregătească pentru Marea Trecere, şi unde l-am vizitat ades, părintele Grigore îmi strângea braţul cu palma-i tremurândă şi mă ruga ca, de va fi să fie... ori să nu îl mai ajute cumva ochii, să vin să îi citesc eu, pe-ndelete, Memoriile lui "Valerică". I le-am citit, aşa cum m-am priceput, împreună cu dumneavoastră, vreme de cinci vămi, săvârşindu-le cu temei tocmai azi, la vremea săvârşirii...
Nu voi încheia înainte de a încerca să dau un răspuns la întrebarea care ar împlini cel din urmă şi cel mai aşteptat portret al Memoriilor: cel al autorului. Aşadar, cine eşti Bartolomeu Valeriu Anania? O întrebare pe care şi-o pune la un moment dat el însuşi, aşa cum îi e felul, dur şi fără ocolişuri, privindu-se în oglindă, în vreme ce îşi tundea barba şi părul crescute după rânduială călugărească, redevenind „civil”, spre a nu mai fi astfel recunoscut de către agenţii Siguranţei ce căutau pe-un „popă tânăr”, care se afla în fruntea grevei studenţeşti din Clujul lui 1946: „Când mă travestisem: acum, sau mai demult, la Mănăstirea Antim?”. Întrebarea îşi are tâlcul ei, asemeni răspunsului dat de împricinat pe parcursul unei vieţi întregi. Pentru că Bartolomeu Valeriu Anania are puterea de a recunoaşte în tiparul hârtiei că nu vocaţia este cea care l-a purtat pe sub bolta clopotniţei de la Mănăstirea Antim, atunci când a îmbrăcat veşmântul monahal. Cu toate astea nu l-a trădat niciodată, nici măcar când din „ochii codaţi” ai maicii Artemia curgeau lacrimi pe care i le-ar fi cules cu inima „trasă pe roată”, nici în vâltoarea anilor de mai târziu, fie ei de recluziune ori de libertate postdecembristă, nici când a respins rând pe rând toate invitaţiile de a fi episcop, mitropolit ori patriarh, nici peste ocean şi nici hăt! – în Honolulu, unde în exotic ţinut hawaian, pe ţărmul oceanului, monahul scriitor se trudea pe hârtie cu aceeaşi încăpăţânare, tot cu vers de Mioriţă, Stea de zimbru ori Manole Meşter. Veşmântul Bisericii l-a ajutat pe monah să îl desăvârşească pe scriitor, iar scriitorul l-a ajutat pe monah să-şi desăvârşească slujirea, încununându-o la începutul celui de-al treilea mileniu cu diortosirea Sfintei Scripturi. Trebuie să te cheme Anania ca la aproape 70 de ani, retras în „cetatea cu ferestre spre cer” a Văratecului spre a-ţi împlini tihnit propriile proiecte literare, să te înhami de unul singur la suprema încercare a oricărui meşter de literă scrisă: tâlcuirea Cuvântului. Unsprezece ani de aceeaşi mereu încăpăţânată trudă, tulburaţi „doar” de alegerea, la 21 ianuarie 1993, în scaunul arhieresc de la Cluj. De atunci şi până astăzi, acelaşi program respectat cu stricteţe: trei zile de adminstraţie, trei zile la masa de scris. Cine eşti Bartolomeu Valeriu Anania?! Un bărbat care a ştiut să dea mereu răspunsul potrivit cu măsura semnelor pe care i le-a trimis Cel ce l-a ales să-I slujească, în pofida mărturisitei sale lipse de vocaţie. Dacă aşa ni se înfăţişează, în crugul anilor, lipsa de vocaţie, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi cum oare s-ar fi înfăţişat toate în prezenţa ei? Chiar dacă par să aşeze în raftul împlinirilor scriitoriceşti ultimul volum, Memoriile părintelui Anania mai lasă loc berechet de continuare şi multe, poate mult prea multe pagini rămase albe, dat fiind că ele se încheie, oarecum abrupt, la sfârşit de ianuarie 1993. „Şi restul?” – l-am întrebat pe autor. Mi-a răspuns cu aceeaşi spontaneitate categorică: „Restul o să-l scrieţi voi!”. „Bine, bine – am mormăit eu –, numai că la câte ştim noi şi pe care încă nu le-aţi scris..., pe noi cine o să ne creadă?”.
Memoriile lui Valeriu Anania, alături de multe alte din scrierile sale, nu vor avea parte de însingurarea cărţilor citite şi uitate între rafturi de bibliotecă. Cei care le vor citi se vor afla prinşi pe nesimţite în mreaja dulce a unei literaturi perene, care te face mereu şi mereu să revii, descoperind iarăşi şi iarăşi acel celest şi tainic înţeles al vocaţiei de a desluşi Cuvântul în „cetatea cu ferestrele spre cer” atât de largi încât să o îngăduie, la o adică, la taifas, chiar şi pe Mnemosyne.

Răzvan IONESCU




(Text preluat de pe blogul “Ferestre în pridvor”, unde a fost postat în serial)

Din dorinţa autorului recenziei, această postare nu va avea comentarii în subsol.

5 comentarii:

La 14/2/09 11:07 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Semnalez, chiar la sugestia d-lui Răzvan Ionescu, o excelentă şi neaşteptată recenzie a "Memoriilor" lui Valeriu Anania apărută în "România literară" din 13 februarie 2009, p. 10 (urm. în p. 21), sub semnătura lui... Ştefan Cazimir.

 
La 7/3/09 10:38 a.m. , Blogger Daniela SV a spus...

Cu adevarat " o aleasa desfatare" au fost pentru mine "Memoriile" lui Valeriu Anania si tin sa va multumesc pentru aceste randuri in care am regasit un rezumat atat de frumos scris al autobiografiei "batranului ostean al bisericii"! De curand cativa prieteni ai mei au mers la Cluj si au incercat sa obtina o intrevedere de cateva minute cu el dar nu fara parere de rau au reusit sa obtina doar cateva autografe. Sa-i dea Dumnezeu multa sanatate si putere sa mai scrie si sa ne bucure sufletul!

 
La 7/3/09 6:51 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Daniela SV:

Am făcut o excepţie postîndu-vă comentariul (pe care vă rog să-l retrimiteţi pe blogul autorului, Ferestre in pridvor).

 
La 12/5/09 2:55 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Eu astept cu mare nerabdare continuarea ....Nu am citit cartea, ci- dupa un obicei vechi atunci cand nimeresc o carte grozava- am "mancat-o" in cateva zile.

 
La 11/9/09 10:36 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Am citit Memoriile IPS Anania si le recitesc.Aveam nevoie de asemenea hrana.Am citit mai multe carti ale pre sfintiei sale,am ajuns sa,l iubesc.sunt fericita pt faptul ca l,am vayut si i.am sarutat mana.Sa i dea Dumnezeu sanatate si ani multi.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire