GRIGORE VIERU A TRECUT PRUTUL DE SUS

Pentru că “elitele” culturale româneşti s-au dezinteresat de soarta lor şi pentru că în România post-comunistă n-a reuşit să se coaguleze şi să impună semnificativ o dreaptă autentică, în măsură să apere şi să promoveze coherent şi hotărît valorile şi interesele naţionale, mulţi basarabeni de bună-credinţă, inclusiv intelectuali şi artişti notabili, au ajuns să fie atraşi de flaşnetarii naţional-comunismului, în frunte cu un Adrian Păunescu sau un Corneliu Vadim Tudor. Această încîrdăşire conjuncturală a aruncat asupra lor o umbră de suspiciune adeseori nemeritată şi i-a expus unor judecăţi oarecum apriorice şi superficiale, dacă nu chiar dispreţului sau indiferenţei publice.
Acesta a fost, din nefericire, şi cazul regretatului Grigore Vieru, poet remarcabil şi vie conştiinţă românească, membru de onoare al Academiei Române din 1990 şi mare sacerdot al eminescianismului în lumea românească de dincolo de Prut. Primise în anul 2000 din partea Guvernului României Medalia “Eminescu – 150 de ani de la naştere”, iar în noaptea fatală de 15 spre 16 ianuarie a. c. se întorcea tocmai de la un concert organizat în memoria lui Eminescu undeva în sudul Moldovei. În marginea Chişinăului s-a zdrobit, de stîlpul unui panou publicitar, cel care n-a încetat pînă în ultima clipă să creadă lui Eminescu şi idealului unionist al tuturor românilor, cel care a ars ca o flacără pe rugul aprins al limbii române şi care în 1973, cînd a trăit bucuria primei vizite în România, a formulat fraza aceea care stă în cumpănă cu tot restul operei lui: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”.
În februarie ar fi împlinit 74 de ani. Măsura vieţii şi-a dat-o, iar destinul lui postum rămîne spînzurat de un vers care nu se uită: “Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul”. Fie ca să existe mereu o mulţime cu nevoie de adevăr, iar sufletul poetului să-şi afle odihna în Cuvîntul cel mai presus de cuvinte! (R. C.)

Alarma (versuri pentru copii), 1957 ● Versuri pentru cititorii de toate vârstele, 1965 ● Bărbaţii Moldovei, 1967 ● Duminica cuvintelor, 1969 ● Abecedarul, 1970 ● Aproape, 1974 ● Mama, 1975 ● Un verde ne vede!, 1976 ● Metafore albastre, 1991.

---------------------------------

DINTR-UN INTERVIU CU REGRETATUL GRIGORE VIERU

L-am petrecut în această iarnă spre dumnezeieştile lăcaşuri pe poetul şi apologetul limbii române pentru fraţii de dincolo şi de dincoace de Prut, Grigore Vieru, cel care s-a săvârşit în urma unui năprasnic accident în apropiere de Chişinău, la întoarcerea de la comemorarea “Luceafărului” la Cahul, chiar în 15 ianuarie. Redau în cele urmează fragmente din interviul făcut cu el la Chişinău, în toamna lui 2002. (Drd. Stelian Gomboş, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte)

- Domnule Grigore Vieru, cum aţi descoperit poezia, cum aţi început să scrieţi?
- Mi-este teamă că o să repet nişte lucruri. Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că din suferinţă şi singurătate. Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în 1935, iar în 1946-47 noi am trecut prin mari încercări, noi, românii din Basarabia. A fost o mare secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi decât în război. Dar acea foamete a fost programată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare ţăran avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat podul. Chiar şi la noi, cu toate că mama era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la Cernăuţi în căutarea unui pumn de făină, de grăunţe, scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în casă […]. Şi-atunci, în nopţile acelea de singurătate, am compus primele versuri. O aşteptam pe mama şi spuneam: „Vino tu, vino tu!”, şi-mi părea că vine, apărea chipul ei, şi eu spuneam: „Nu te du, nu te du!”. Acestea erau primele mele versuri, pe care le-am făcut în 1946, aşteptând-o pe mama. [...]
Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzeam pe la şezătorile la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre [...]
Mai târziu am scris foarte multe poeme şi cântece dedicate limbii noastre. Nu puteam s-o numesc limbă română, dar n-am numit-o nici limbă moldovenească. Răsfoiţi întreaga mea creaţie şi nu veţi găsi nici un poem în care să fi cântat limba moldovenească. Ştiam că poemele acestea vor ajuta neamul meu în această margine de ţară, poporul, şi-mi vine să cred că chiar l-au ajutat.
- Cum a fost întâlnirea cu poezia română, când Prutul n-a mai putut fi menţinut de alţii drept graniţă între fraţi?
- Cu poezia română m-am întâlnit fără să ştiu că mă întâlnesc cu poezia română, prin istoria noastră, prin proverbele noastre, prin cântecul pe care-l cânta mama, îl cânta tata, dar mai târziu, după dezgheţul hrusciovist, m-am întâlnit în primul rând prin poetul nepereche, Eminescu, prin Alecsandri, prin anii '57-'58, când ajunseseră la noi în Basarabia într-un mod selectiv. [...] Pe urmă, desigur că au fost editaţi toţi clasicii noştri din Moldova şi i-am studiat în ultimii ani la facultate. Apoi, sigur că am cunoscut şi poezia lui Blaga, care a venit mai tâziu în Basarabia, apoi şi a lui Arghezi. Dar m-am întâlnit cu poezia română şi prin poezia generaţiei de aur a lui Nichita, a lui Labiş şi Nichita Stănescu.[...]
- De care poeţi români de peste Prut vă simţiţi mai apropiat?
- De poeţii care au venit şi ei din suferinţă. De Goga şi Bacovia. Iar ca expresie poetică sunt şi eu poet al timpului pe care îl trăim şi nu mă pot desprinde de acesta, ca expresie. Deci, cred că aş veni tot din Bacovia, dar şi din Blaga, Stănescu, Sorescu şi din Păunescu, care este un mare poet, vă rog să reţineţi aceasta, dincolo de unele poeme de-ale lui de ocazie, din care are destule [...]. Eu am spus că eu vin din tradiţia noastră folclorică şi clasică, dar eu sunt un poet modern, ca expresie şi ca simţire. Şi, ca exemplu, dacă nu vă supăraţi, vă spun un poem din două strofe, pe care l-am scris nu azi, ci pe la începutul anilor 70, şi care se numeşte “Făptura Mamei”: Uşoară, maică, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.
- Dincolo de optimismul poetului, să acceptăm şi vizionarismul său. Avem o patrie de cuvinte întreagă. Când credeţi că am putea avea şi o patrie de pământ întreagă?
- Deci, vă pot spune. Eu sunt autorul mai multor cărţi de versuri pentru copii şi al unor manuale pentru copii. Am fost la multe întâlniri cu copii din clasele primare, din gimnaziu, din licee şi, când intru, de pildă, în sala de clasă, la clasa întâi, prima întrebare pe care o pun copiilor este: „Ce limbă vorbiţi, copii, moldovenească sau română?”. Copiii îmi răspund în cor: „Limba română”. Apoi: „Copii, ce sunteţi, moldoveni sau români?”. Copilaşii îmi răspund în cor: „Români!”. Deci ei au la ora actuală 7 anişori. Când vor absolvi liceul, se vor trezi chiar cu totul, vor avea 18 ani, ei vor fi în România întreagă, vor realiza ceea ce n-am realizat noi, cei rătăciţi, înfricoşaţi de Siberii şi de toate. Repet, mersul istoriei nu mai poate fi întors şi vom veni spre ţară, dar şi ţara trebuie să vină spre noi, să ne înţeleagă, să nu ne jignească. Mulţi români din ţară, care nu ne cunosc suferinţa, ne fac ba ruşi, ba kaghebişti, ba cutare... Să nu uite că suntem români şi am trecut prin mari suferinţi. Basarabia este un copil cu inima în afara pieptului. Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afara pieptului, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Asta este şi Basarabia: un prunc cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de-aici.

A consemnat

Stelian Gomboş