SENSUL UNEI RESURECŢII
De la idealismul materialistla realismul spiritual
Gîndirea modernă, sintetizată decisiv în secolul al XVIII-lea din naturismul antropocentric al Renaşterii, din reducţionismul raţionalist al secolului al XVII-lea şi din noua ideologie “progresistă” a iluminismului masonic, suferă, în ciuda valenţelor ei materialist-pozitiviste, de o acută lipsă de realism. Ne complacem, de aproape trei veacuri încoace, într-un idealism parcă incurabil.
Nu e vorba, fireşte, de “idealism” în sensul marxist al termenului (sens încă persistent în limbajul curent şi în structurile mentale ale lumii postcomuniste, dar şi în inerţiile ideologice ale stîngismului occidental). Marxismul a impus, mai mult sau mai puţin teroristic, într-o lume tot mai dezobişnuită de a gîndi pe cont propriu, cîteva false opoziţii de termeni, cu tendenţioase deformări semantice: metafizică-dialectică, dogmatism-criticism, idealism-materialism ş. a. În astfel de “perechi”, primii termeni erau decretaţi “negativi”, iar termenii opuşi erau decretaţi “pozitivi”, marxismul însuşi considerîndu-se pe sine “dialectic”, “critic” şi “materialist”, în răspărul gîndirii tradiţionale, care ar fi fost “metafizică”, “dogmatică” şi “idealistă”. Prin “idealism” marxismul înţelege, în mod forţat şi tendenţios, orice gîndire dispusă să dea prioritate Spiritului, Ideii, adică tot ce se opune principial, într-o formă sau alta, materialismului său radical.
În gîndirea nemarxistă, termenul de “idealism” are un cu totul alt înţeles. Idealismul nu este atît simpla afirmare a primatului ontologic sau axiologic al Spiritului (Ideii), cît excesul teoretizant, siluirea realităţii la modul procustian. Idealistul este, aşa-zicînd, omul care “intră la o idee” şi, obsedat sau vrăjit de ea, o preface abuziv în grilă a realităţii. Idealistul poate fi deopotrivă spiritualist sau materialist, credincios sau ateu, “burghez” sau “proletar”, geniu sau neghiob. Hegel hiper-raţionalistul şi Marx hiper-materialistul sînt, de pildă, la fel de idealişti, adică la fel de... alăturea de realitate. În acest sens, idealismul se opune nu materialismului, cît realismului (simptomatic rămînînd răspunsul lui Hegel la observaţia că ideile lui nu se potrivesc cu realitatea: “Cu atît mai rău pentru realitate!”). Marxismul, fie el soft sau hard, este una dintre cele mai perverse forme de idealism (ne-realism) din întreaga istorie, fapt dovedit şi de ireversibilul său faliment funcţional.
Privit sub aspect teoretic, idealismul poate fi fascinant, ca joc subtil şi chiar generos al minţii omeneşti. Privit sub aspect practic, idealismul este întotdeauna dezastruos (nu l-a făcut Hegel posibil pe Marx?), acţionînd ca o maladie asupra realităţilor.
Vina neintenţionată a lui Hegel (şi a întregii filosofii clasice germane) a fost aceea că, prin excesul său de raţionalism, a determinat o reacţie în celălalt sens: excesul de materialism. Toate formele de idealism post-hegelian (începînd cu marxismul şi pozitivismul), cu impact adînc asupra lumii noastre, s-au altoit – mai mult sau mai puţin făţiş – pe materialism (şi, implicit, pe ateism). Niciodată omenirea nu s-a mai lăsat într-o asemenea măsură tîrîtă în fundături idealiste; niciodată nu a mai existat un asemenea divorţ al omului de realităţile fireşti ale acestei lumi.
Curentele spiritualiste de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului XX au încercat o diagnosticare şi o combatere a acestui rău caracteristic, ce a dus la ruina deopotrivă moral-spirituală şi istorico-politică a lumii europene. Din nefericire, gîndirea creştină sau general tradiţionalistă a fost asociată tendenţios marilor totalitarisme de dreapta, ajungînd să fie marginalizată şi diabolizată, mai ales după tragedia celui de-al doilea război mondial, pînă la compromiterea ei aproape universală sub acuzaţia de “reacţi-onarism”. Orice exigenţe morale sau intelectuale au fost eludate în interesul unor perfide interese politice, militare, sociale sau economice. Convenţia raţională a înlocuit Adevărul, iar convenţia empirică a înlocuit Realul. “Realitatea” a fost adică redusă, în mod convenţional, la măsura relativă a minţii şi a simţurilor noastre trupeşti.
După ce a restrîns-o astfel (“e real ceea ce pot înţelege cu mintea şi verifica prin simţuri”), omul modern a căutat tot mai insistent să impună realităţii tiparele minţii lui. Porniţi pe această cale utilitarist-subiectivistă, lumea încetează să mai fie pentru noi ce şi cum este ea de fapt, ci devine tot mai mult, în mod silnic, ce şi cum ni se pare nouă că ar trebui să fie! Dumnezeu a fost anulat prin decret “ştiinţific”, iar lumea Lui, tîlhărită de omul autonom, a fost reinterpretată abuziv şi arbitrar, după măsuri şi cu mijloace omeneşti. Tocmai acesta este, în mare, idealismul, ca atitudine generală de raportare la existenţă; el nu mai reprezintă demult o simplă “dramă a cunoaşterii”, ci devine tot mai mult o profundă dramă a existenţei. Oricărui este i se substituie aproape sistematic un arbitrar trebuie să fie (conform unei presupuse necesităţi ideale, decretate de speculaţia mentală a omului autonom). Dar “aşa trebuie să fie”, dedus nu din natura obiectului, ci din ideea noastră despre obiect, este însăşi formula idealismului prost. Ne aflăm în plină domnie a relativului, ipoteticului şi arbitrarului.
Gîndirea tradiţională, raportîndu-se, într-un fel sau altul, la Absolutul divin, ca unic principiu ireductibil, afla în el garanţia trans-subiectivă a Realului şi a Adevărului. Acolo unde însă Dumnezeu este înlăturat, iar universul desacralizat, totul devine obscur şi arbitrar; Realul şi Adevărul nu mai au nici un temei absolut, iar omul nu mai resimte nici o răspundere mistică sau morală în faţa existenţei. Pierzînd baza transcendentă a Realului, el se îneacă în imanent, în fenomenalitatea brută a lumii, pe care n-o mai poate nici înţelege, nici stăpîni în mod adecvat. Ambiţiile lui explicative rămîn, dar ele se învîrt ameţitor în cercul vicios al subiectivismului anarhic. Este cazul “omului recent” radiografiat de d-l Patapievici, care se mişcă ambiguu între simţurile grosolane şi logica formal(ist)ă, între concretul empiric şi abstractul raţional, între “opacitatea” obiectului şi “jocul” logisticoid al propriei subiectivităţi.
Altfel spus, lumea lui este stătea pe Absolutul divin, trans-subiectiv şi unificator; în termeni tradiţionali, lumea este aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi nu altfel; ea se cuvine înţeleasă în raport cu Creatorul ei, deci în context mistico-religios. Omul credincios este o conştiinţă contemplatoare şi oglinditoare a Realului Unic, a Adevărului Suprem. Acesta este realismul spiritual, anticipat în toate religiile autentice şi întruchipat plenar în religia creştină (care depăşeşte principial falsa dihotomie idealism-materialism, afirmînd spiritul fără a nega materia, ci doar subordonînd-o calitativ acestuia, în ordinea obiectivă a creaţiei divine).
Dimpotrivă, lumea lui trebuie să fie stă sub semnul îndoielii problematizante; este lumea “năucului om întrebător” (cum zicea Petre Ţuţea), în absenţa asumată a lui Dumnezeu şi a Revelaţiei. Cîte capete, atîtea idei! În fond, de ce trebuie să fie ca tine şi nu ca mine? De ce trebuie să fie ca voi şi nu ca noi? Ipoteze, argumente, contra-argumente, teorii, aporii... Iar pînă la urmă scepticismul absolut (Quid est veritas?)* sau teroarea ideologică a celui mai tare! Idealismul împotriva Firii...
Nu-mi pot propune aici o inventariere şi o analiză sistematică a tuturor aspectelor şi implicaţiilor acestui rău, pe care-l putem numi deopotrivă idealism materialist sau materialism idealist. Mai vizibile pentru toată lumea sînt, în orice caz, reflexele lui în planul rînduielilor societăţii. Din mentalitatea idealistă s-a născut Statul modern, în retortele însîngerate ale Revoluţiei franceze. Exploatarea demagogică a devizei “Libertate, egalitate, fraternitate” stă la originea întregii disoluţii social-politice şi moral-spirituale a lumii creştine, adică la originea crizei generalizate pe care o trăim astăzi, în moduri deosebite fenomenal, dar identice esenţial. Ierarhiile s-au prăbuşit, valorile s-au răsturnat, pre-judecăţile domnesc pretutindeni. Trăim într-o “lume pe dos”, fără transcendenţă, redusă la bio-istorie, sterilă şi perversă, atomizată şi anarhică. O lume care a pierdut sensul firescului, străduindu-se în-drăcit să forţeze realităţile la a se conforma diferitelor tipare arbitrare ale minţii omeneşti...
Foarte instructivă este, sub acest aspect, şi istoria noastră mai nouă. Eşecul României moderne se explică, înainte de toate, prin mentalitatea idealistă a diriguitorilor ei politici, economici şi culturali, în majoritatea lor covîrşitoare adepţi oportunişti ai ideilor de import şi ai “strategiilor” clientelare. Făcând abstracţie de confuzul moment actual, România modernă s-a mişcat (cu excepţia irelevantă a zbuciumatei perioade 1938-1944) între Statul liberal de model vest-european şi Statul comunist de model slavo-asiatic – şi unul şi celălalt complet nepotrivite realităţilor noastre specifice, de care prea puţini s-au sinchisit în trecut şi se sinchisesc şi astăzi. Aceste realităţi (determinate etnic, istoric şi religios) au fost sistematic forţate să intre în forme sau structuri improprii, împrumutate orbeşte şi absolutizate în mod idealist, de dragul “normelor” internaţionale sau al intereselor politicianiste. Statul democratic de tip liberal a fost transplantat abuziv într-un Răsărit aproape medieval, de o cu totul altă mentalitate istorică şi religioasă decît Occidentul dominant, dovedindu-se o utopie aproape antinaţională. De aici inconsistenţa şi chiar ridicolul vieţii noastre moderne, denunţate corect de critica junimistă a “formelor fără fond”, ca şi de satira necruţătoare (şi, vai, atît de actuală încă!) a lucidului Caragiale. Eminescu a fost, şi în această privinţă, poate conştiinţa naţională cea mai trează: toată publicistica lui (prea puţin cunoscută în ansamblul ei şi pe care adversarii ideologici de astăzi preferă să o conteste fără a o discuta!**) se axează pe denunţarea acestei erori idealiste de stînga. Din demersul eminescian s-a născut vechea dreaptă românească (ce nu se reduce nicidecum la “sperietoarea” numită legionarism), al cărei cuvînt de ordine a rămas realismul naţional, altoit pe tradiţia realismului creştin. Din păcate, diriguitorii efectivi ai Statului, aserviţi mai mereu unor forţe de presiune şi sfere de interes din afara ţării, au refuzat să înţeleagă sau să dea curs acestui imperativ firesc, care nu se opunea “progresului” intern, ci doar cadrelor false care i se fixaseră. Politicianismul şi idealismul au mers mînă în mînă, pregătind iresponsabil prăbuşirea noastră în bolşevism. Idealismul liberal al perioadei 1848-1938 a făcut loc, după cumplita sfîşiere a celui de-al doilea război mondial, idealismului marxist-leninist, ce-a dus la o nouă şi radicală violentare a realităţilor româneşti. Distrugerea vieţii naţionale a fost practic desăvîrşită, vreme de aproape 45 de ani, prin ateismul militant, prin demagogia internaţionalismului proletar, prin comunizarea abuzivă, prin industrializarea forţată, prin ruinarea sistematică a satelor şi agriculturii, totul după dogmele abstracte ale marxismului şi după modelul terorist al Sovietelor, fără nici o legătură cu firea noastră istorică şi morală (pe care morbul comunist a reuşit însă s-o corupă treptat, pînă la a o face irecognoscibilă pe mari segmente sociale).
Astăzi bîjbîim încă în prelungirea comunismului falimentar, pradă unei crize generalizate; încercăm să redescoperim “democraţia” şi aşa-zisul “Stat de drept”, dar nu facem decît să alunecăm pe zi ce trece în vechiul politicianism mimetic, ca şi în alte şi alte mlaştini idealiste, invocînd mereu “modéle străine”, imperative globalizante şi lozinci populiste, într-un dispreţ aproape paranoic al realităţilor concrete, fie ele trecute sau prezente. Ne regăsim în plin “caragialism” post-modern, sub aceeaşi frenezie butaforică a “formelor fără fond”.
Dacă năzuim să punem capăt acestei tragedii naţionale, trebuie să facem efortul de a ieşi din cercul vicios al idealismului de orice fel, recuperînd realismul spiritualităţii creştine tradiţionale, redesco-perindu-L pe Dumnezeu şi redescoperindu-ne pe noi înşine, aşa cum sîntem şi aşa cum putem rodi, după “geniul” nostru intern, în pofida distorsiunilor istorice. Numai atunci va putea fi vorba de o autentică resurecţie naţională.
Sensul resurecţiei noastre – dar şi a întregii lumi moderne, bîntuite de crizele cele mai diverse – nu poate fi decît acesta: de la idealismul materialist al ultimelor veacuri la realismul spiritual al unui viitor cît mai apropiat. Căci, parafrazîndu-l pe Malraux, secolul care abia a început va fi unul realist sau va risca, în cîteva decenii, sinuciderea globală, sub ideea fixă că lumea trebuie să devină ceea ce nu este, nu după cum a rînduit-o Dumnezeu (inamicul numărul 1 al oricărei “inginerii sociale”), ci după cum li se năzare “marilor arhitecţi” de la Washington sau de la Bruxelles, pe lîngă care “Antihristul” nu este decît un biet mit excedentar.
Nu e vorba, fireşte, de “idealism” în sensul marxist al termenului (sens încă persistent în limbajul curent şi în structurile mentale ale lumii postcomuniste, dar şi în inerţiile ideologice ale stîngismului occidental). Marxismul a impus, mai mult sau mai puţin teroristic, într-o lume tot mai dezobişnuită de a gîndi pe cont propriu, cîteva false opoziţii de termeni, cu tendenţioase deformări semantice: metafizică-dialectică, dogmatism-criticism, idealism-materialism ş. a. În astfel de “perechi”, primii termeni erau decretaţi “negativi”, iar termenii opuşi erau decretaţi “pozitivi”, marxismul însuşi considerîndu-se pe sine “dialectic”, “critic” şi “materialist”, în răspărul gîndirii tradiţionale, care ar fi fost “metafizică”, “dogmatică” şi “idealistă”. Prin “idealism” marxismul înţelege, în mod forţat şi tendenţios, orice gîndire dispusă să dea prioritate Spiritului, Ideii, adică tot ce se opune principial, într-o formă sau alta, materialismului său radical.
În gîndirea nemarxistă, termenul de “idealism” are un cu totul alt înţeles. Idealismul nu este atît simpla afirmare a primatului ontologic sau axiologic al Spiritului (Ideii), cît excesul teoretizant, siluirea realităţii la modul procustian. Idealistul este, aşa-zicînd, omul care “intră la o idee” şi, obsedat sau vrăjit de ea, o preface abuziv în grilă a realităţii. Idealistul poate fi deopotrivă spiritualist sau materialist, credincios sau ateu, “burghez” sau “proletar”, geniu sau neghiob. Hegel hiper-raţionalistul şi Marx hiper-materialistul sînt, de pildă, la fel de idealişti, adică la fel de... alăturea de realitate. În acest sens, idealismul se opune nu materialismului, cît realismului (simptomatic rămînînd răspunsul lui Hegel la observaţia că ideile lui nu se potrivesc cu realitatea: “Cu atît mai rău pentru realitate!”). Marxismul, fie el soft sau hard, este una dintre cele mai perverse forme de idealism (ne-realism) din întreaga istorie, fapt dovedit şi de ireversibilul său faliment funcţional.
Privit sub aspect teoretic, idealismul poate fi fascinant, ca joc subtil şi chiar generos al minţii omeneşti. Privit sub aspect practic, idealismul este întotdeauna dezastruos (nu l-a făcut Hegel posibil pe Marx?), acţionînd ca o maladie asupra realităţilor.
Vina neintenţionată a lui Hegel (şi a întregii filosofii clasice germane) a fost aceea că, prin excesul său de raţionalism, a determinat o reacţie în celălalt sens: excesul de materialism. Toate formele de idealism post-hegelian (începînd cu marxismul şi pozitivismul), cu impact adînc asupra lumii noastre, s-au altoit – mai mult sau mai puţin făţiş – pe materialism (şi, implicit, pe ateism). Niciodată omenirea nu s-a mai lăsat într-o asemenea măsură tîrîtă în fundături idealiste; niciodată nu a mai existat un asemenea divorţ al omului de realităţile fireşti ale acestei lumi.
Curentele spiritualiste de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului XX au încercat o diagnosticare şi o combatere a acestui rău caracteristic, ce a dus la ruina deopotrivă moral-spirituală şi istorico-politică a lumii europene. Din nefericire, gîndirea creştină sau general tradiţionalistă a fost asociată tendenţios marilor totalitarisme de dreapta, ajungînd să fie marginalizată şi diabolizată, mai ales după tragedia celui de-al doilea război mondial, pînă la compromiterea ei aproape universală sub acuzaţia de “reacţi-onarism”. Orice exigenţe morale sau intelectuale au fost eludate în interesul unor perfide interese politice, militare, sociale sau economice. Convenţia raţională a înlocuit Adevărul, iar convenţia empirică a înlocuit Realul. “Realitatea” a fost adică redusă, în mod convenţional, la măsura relativă a minţii şi a simţurilor noastre trupeşti.
După ce a restrîns-o astfel (“e real ceea ce pot înţelege cu mintea şi verifica prin simţuri”), omul modern a căutat tot mai insistent să impună realităţii tiparele minţii lui. Porniţi pe această cale utilitarist-subiectivistă, lumea încetează să mai fie pentru noi ce şi cum este ea de fapt, ci devine tot mai mult, în mod silnic, ce şi cum ni se pare nouă că ar trebui să fie! Dumnezeu a fost anulat prin decret “ştiinţific”, iar lumea Lui, tîlhărită de omul autonom, a fost reinterpretată abuziv şi arbitrar, după măsuri şi cu mijloace omeneşti. Tocmai acesta este, în mare, idealismul, ca atitudine generală de raportare la existenţă; el nu mai reprezintă demult o simplă “dramă a cunoaşterii”, ci devine tot mai mult o profundă dramă a existenţei. Oricărui este i se substituie aproape sistematic un arbitrar trebuie să fie (conform unei presupuse necesităţi ideale, decretate de speculaţia mentală a omului autonom). Dar “aşa trebuie să fie”, dedus nu din natura obiectului, ci din ideea noastră despre obiect, este însăşi formula idealismului prost. Ne aflăm în plină domnie a relativului, ipoteticului şi arbitrarului.
Gîndirea tradiţională, raportîndu-se, într-un fel sau altul, la Absolutul divin, ca unic principiu ireductibil, afla în el garanţia trans-subiectivă a Realului şi a Adevărului. Acolo unde însă Dumnezeu este înlăturat, iar universul desacralizat, totul devine obscur şi arbitrar; Realul şi Adevărul nu mai au nici un temei absolut, iar omul nu mai resimte nici o răspundere mistică sau morală în faţa existenţei. Pierzînd baza transcendentă a Realului, el se îneacă în imanent, în fenomenalitatea brută a lumii, pe care n-o mai poate nici înţelege, nici stăpîni în mod adecvat. Ambiţiile lui explicative rămîn, dar ele se învîrt ameţitor în cercul vicios al subiectivismului anarhic. Este cazul “omului recent” radiografiat de d-l Patapievici, care se mişcă ambiguu între simţurile grosolane şi logica formal(ist)ă, între concretul empiric şi abstractul raţional, între “opacitatea” obiectului şi “jocul” logisticoid al propriei subiectivităţi.
Altfel spus, lumea lui este stătea pe Absolutul divin, trans-subiectiv şi unificator; în termeni tradiţionali, lumea este aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi nu altfel; ea se cuvine înţeleasă în raport cu Creatorul ei, deci în context mistico-religios. Omul credincios este o conştiinţă contemplatoare şi oglinditoare a Realului Unic, a Adevărului Suprem. Acesta este realismul spiritual, anticipat în toate religiile autentice şi întruchipat plenar în religia creştină (care depăşeşte principial falsa dihotomie idealism-materialism, afirmînd spiritul fără a nega materia, ci doar subordonînd-o calitativ acestuia, în ordinea obiectivă a creaţiei divine).
Dimpotrivă, lumea lui trebuie să fie stă sub semnul îndoielii problematizante; este lumea “năucului om întrebător” (cum zicea Petre Ţuţea), în absenţa asumată a lui Dumnezeu şi a Revelaţiei. Cîte capete, atîtea idei! În fond, de ce trebuie să fie ca tine şi nu ca mine? De ce trebuie să fie ca voi şi nu ca noi? Ipoteze, argumente, contra-argumente, teorii, aporii... Iar pînă la urmă scepticismul absolut (Quid est veritas?)* sau teroarea ideologică a celui mai tare! Idealismul împotriva Firii...
Nu-mi pot propune aici o inventariere şi o analiză sistematică a tuturor aspectelor şi implicaţiilor acestui rău, pe care-l putem numi deopotrivă idealism materialist sau materialism idealist. Mai vizibile pentru toată lumea sînt, în orice caz, reflexele lui în planul rînduielilor societăţii. Din mentalitatea idealistă s-a născut Statul modern, în retortele însîngerate ale Revoluţiei franceze. Exploatarea demagogică a devizei “Libertate, egalitate, fraternitate” stă la originea întregii disoluţii social-politice şi moral-spirituale a lumii creştine, adică la originea crizei generalizate pe care o trăim astăzi, în moduri deosebite fenomenal, dar identice esenţial. Ierarhiile s-au prăbuşit, valorile s-au răsturnat, pre-judecăţile domnesc pretutindeni. Trăim într-o “lume pe dos”, fără transcendenţă, redusă la bio-istorie, sterilă şi perversă, atomizată şi anarhică. O lume care a pierdut sensul firescului, străduindu-se în-drăcit să forţeze realităţile la a se conforma diferitelor tipare arbitrare ale minţii omeneşti...
Foarte instructivă este, sub acest aspect, şi istoria noastră mai nouă. Eşecul României moderne se explică, înainte de toate, prin mentalitatea idealistă a diriguitorilor ei politici, economici şi culturali, în majoritatea lor covîrşitoare adepţi oportunişti ai ideilor de import şi ai “strategiilor” clientelare. Făcând abstracţie de confuzul moment actual, România modernă s-a mişcat (cu excepţia irelevantă a zbuciumatei perioade 1938-1944) între Statul liberal de model vest-european şi Statul comunist de model slavo-asiatic – şi unul şi celălalt complet nepotrivite realităţilor noastre specifice, de care prea puţini s-au sinchisit în trecut şi se sinchisesc şi astăzi. Aceste realităţi (determinate etnic, istoric şi religios) au fost sistematic forţate să intre în forme sau structuri improprii, împrumutate orbeşte şi absolutizate în mod idealist, de dragul “normelor” internaţionale sau al intereselor politicianiste. Statul democratic de tip liberal a fost transplantat abuziv într-un Răsărit aproape medieval, de o cu totul altă mentalitate istorică şi religioasă decît Occidentul dominant, dovedindu-se o utopie aproape antinaţională. De aici inconsistenţa şi chiar ridicolul vieţii noastre moderne, denunţate corect de critica junimistă a “formelor fără fond”, ca şi de satira necruţătoare (şi, vai, atît de actuală încă!) a lucidului Caragiale. Eminescu a fost, şi în această privinţă, poate conştiinţa naţională cea mai trează: toată publicistica lui (prea puţin cunoscută în ansamblul ei şi pe care adversarii ideologici de astăzi preferă să o conteste fără a o discuta!**) se axează pe denunţarea acestei erori idealiste de stînga. Din demersul eminescian s-a născut vechea dreaptă românească (ce nu se reduce nicidecum la “sperietoarea” numită legionarism), al cărei cuvînt de ordine a rămas realismul naţional, altoit pe tradiţia realismului creştin. Din păcate, diriguitorii efectivi ai Statului, aserviţi mai mereu unor forţe de presiune şi sfere de interes din afara ţării, au refuzat să înţeleagă sau să dea curs acestui imperativ firesc, care nu se opunea “progresului” intern, ci doar cadrelor false care i se fixaseră. Politicianismul şi idealismul au mers mînă în mînă, pregătind iresponsabil prăbuşirea noastră în bolşevism. Idealismul liberal al perioadei 1848-1938 a făcut loc, după cumplita sfîşiere a celui de-al doilea război mondial, idealismului marxist-leninist, ce-a dus la o nouă şi radicală violentare a realităţilor româneşti. Distrugerea vieţii naţionale a fost practic desăvîrşită, vreme de aproape 45 de ani, prin ateismul militant, prin demagogia internaţionalismului proletar, prin comunizarea abuzivă, prin industrializarea forţată, prin ruinarea sistematică a satelor şi agriculturii, totul după dogmele abstracte ale marxismului şi după modelul terorist al Sovietelor, fără nici o legătură cu firea noastră istorică şi morală (pe care morbul comunist a reuşit însă s-o corupă treptat, pînă la a o face irecognoscibilă pe mari segmente sociale).
Astăzi bîjbîim încă în prelungirea comunismului falimentar, pradă unei crize generalizate; încercăm să redescoperim “democraţia” şi aşa-zisul “Stat de drept”, dar nu facem decît să alunecăm pe zi ce trece în vechiul politicianism mimetic, ca şi în alte şi alte mlaştini idealiste, invocînd mereu “modéle străine”, imperative globalizante şi lozinci populiste, într-un dispreţ aproape paranoic al realităţilor concrete, fie ele trecute sau prezente. Ne regăsim în plin “caragialism” post-modern, sub aceeaşi frenezie butaforică a “formelor fără fond”.
Dacă năzuim să punem capăt acestei tragedii naţionale, trebuie să facem efortul de a ieşi din cercul vicios al idealismului de orice fel, recuperînd realismul spiritualităţii creştine tradiţionale, redesco-perindu-L pe Dumnezeu şi redescoperindu-ne pe noi înşine, aşa cum sîntem şi aşa cum putem rodi, după “geniul” nostru intern, în pofida distorsiunilor istorice. Numai atunci va putea fi vorba de o autentică resurecţie naţională.
Sensul resurecţiei noastre – dar şi a întregii lumi moderne, bîntuite de crizele cele mai diverse – nu poate fi decît acesta: de la idealismul materialist al ultimelor veacuri la realismul spiritual al unui viitor cît mai apropiat. Căci, parafrazîndu-l pe Malraux, secolul care abia a început va fi unul realist sau va risca, în cîteva decenii, sinuciderea globală, sub ideea fixă că lumea trebuie să devină ceea ce nu este, nu după cum a rînduit-o Dumnezeu (inamicul numărul 1 al oricărei “inginerii sociale”), ci după cum li se năzare “marilor arhitecţi” de la Washington sau de la Bruxelles, pe lîngă care “Antihristul” nu este decît un biet mit excedentar.
Răzvan CODRESCU
* “Ce este adevărul?”. În faimosul dialog dintre Pilat şi Iisus (Luca 18, 33-38), stau faţă în faţă, la cea mai mare răscruce a istoriei, două lumi şi două mentalităţi: cea veche, apunînd în scepticism, şi cea nouă, răsărind în credinţă. “Omul autonom”, orice căi ar urma, ajunge inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la întrebarea sceptică a lui Pilat; răspunsul nu poate veni decît de la Dumnezeu, Care este El Însuşi Adevărul. Lumea de azi reiterează, în multe privinţe, criza Antichităţii tîrzii, confirmînd peste veacuri (şi cu atît mai tragic) asprul cuvînt apostolic: “Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decît, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfîntă dată lor. Cu ei s-a întîmplat adevărul din zicală: Cîinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei sale” (II Petru 2, 21-22).** A se vedea pe acest blog, în arhiva din ianuarie trecut, grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”.
Fără comentarii: "Cabină de rugăciune" la New York
(foto: Daily Mail)
P. S.
Primele comentarii la textul de mai sus mi-au impus cîteva precizări importante (pe care am socotit nimerit să nu le las doar în corpul comentariilor, ci să le aşez şi aici, ca post scriptum):
Eu am discutat aici problema la un nivel foarte general. Am pus accentul pe idealismul materialist deoarece mi se pare că îndeosebi cu el ne confruntăm de vreo două veacuri încoace. Există desigur (şi l-am pomenit în treacăt) şi un idealism nematerialist, inclusiv un idealism religios, care suferă de aceeaşi inadecvare cu realitatea, caracteristică oricărui idealism speculativ. Sub aspect creştin, el îşi află într-adevăr originile în scolastica apuseană şi consecinţa "faustică" în protestantism şi neoprotestantism. Pînă la experienţa comunistă (instrumentată teoretic tot de acolo), Apusul a fost, în lumea creştină, laboratorul experimental al idealismelor proaste, iar astăzi îşi redobîndeşte acest primat sinistru (disimulat sub lustrul unei civilizaţii care, înainte să îţi ia sufletul, "îţi ia ochii", cum se spune). Eu - pe urmele altora - am opus generic şi principial idealismului (materialist sau nu) realismul creştin, ca alternativă "soteriologică" trecută, prezentă şi viitoare, dar n-am mers, deocamdată, pînă la "confesionalizarea" discuţiei (care nu-i deloc ilegitimă sau irelevantă, ba dimpotrivă). Deşi am o opţiune ortodoxă, nu sînt de părere că romano-catolicismul şi chiar protestantismul pot fi diabolizate fără rest: e şi acolo o situaţie complexă (după timpuri, spaţii, persoane, daruri), iar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, cred că lasă tuturor loc de mîntuire. În ce-i priveşte pe sectanţi (termen pe care eu îl socotesc mult mai potrivit decît cel de "neoprotestanţi"), mi se pare limpede că ei întruchipează cu precădere idealismul în aria religioasă. Concretizînd (acolo unde "ne strînge gheata"), un român trecut la cutare sectă se îndepărtează "idealist" atît de Realitatea divină (experiată prin Biserică şi Sfinţi, în Duhul Cincizecimii), cît şi de realitatea istorică organică a neamului său, cu care intră într-o tristă şi radicală secesiune mentală şi spirituală. Sigur că e libertatea şi treaba fiecăruia, eu nu-mi propun să stigmatizez sau să îndemn la stigmatizare, nici să refuz aprioric orice posibilitate de dialog sau colaborare, dar nu pot să nu observ că la mijloc este o defecţiune de tip idealist (în care trebuie căutată probabil, înainte de toate, "coada dracului"). Ba chiar m-aş încumeta să spun că idealismul religios este mult mai pervers decît cel filosofic sau ideologic, pentru că angajează conştient nu doar viaţa de aici, ci şi viaţa de dincolo. (R. C.)
publicat de Răzvan Codrescu @ 17:51
6 comentarii
6 comentarii:
Salutara analiza aceasta conceptuala a unor clisee adanc infipte in mentalul romanesc (si nu numai).
Ar trebui mentionat insa faptul ca datoram mutatia conceptuala suferita de termenul "idealism" nu rationalismului luminist sau obscurantismului marxist, ci tocmai scolasticismului catolic cu a sa inventie a razboiului universaliilor. "Fratii" catolici sunt aceia care, lipsiti aproape un mileniu de originalele operelor filosofilor antici, le-au interpretat dupa mintea lor si in cheia traducatorilor arabi, nascocind opozitia dintre Platon si Aristotel, care mai tarziu a facut pui in schisma protestanta si tot ce a urmat.
Pe de alta parte, idealismele liberale sau comuniste nu au prins deloc radacini in Rasaritul Europei. Urmare a agresiunilor posoptiste sau comuniste au fost reactii de tip alergic, de care au profitat niste realisti gregari de tipul zugravit in personajele Dinu Paturica, Nae Catavencu sau Gore Pirgu, sau mai concret de tipul Stalin, Dej sau Ceausescu.
Iar tatal minciunii si al idealismului, chiar daca este fiinta spirituala, este de asemenea un realist ce stie sa profite de propria creatie pentru a-si implini scopul.
domnule razvan codrescu
va rog sa precizati urmatoarele:
unde se incadreaza membrii cultelor neoprotestante - cei care au aderat sincer la acestea- realism spiritual,idealism materialist?
ce facem cu cei care au murit pt convingerile lor -in centrul carora se afla cristos ex misionarii neoprotestanti.
sunt constient ca lipseste ceva dar nu gasesc alta expresie de traire religioasa!!!unde sa caut?
Eu am discutat problema la un nivel foarte general. Am pus accentul pe idealismul materialist deoarece mi se pare că îndeosebi cu el ne confruntăm de vreo două veacuri încoace. Există desigur (şi l-am pomenit în treacăt) şi un idealism nematerialist, inclusiv un idealism religios, care suferă de aceeaşi inadecvare cu realitatea, caracteristică oricărui idealism speculativ. El îşi află într-adevăr originile în scolastica apuseană şi consecinţa "faustică" în protestantism şi neoprotestantism. Pînă la experienţa comunistă (instrumentată teoretic tot de acolo), Apusul a fost, în lumea creştină, laboratorul experimental al idealismelor proaste, iar astăzi îşi redobîndeşte acest primat sinistru (disimulat sub lustrul unei civilizaţii care, înainte să îţi ia sufletul, "îţi ia ochii", cum se spune).
Eu - pe urmele altora - am opus generic şi principial idealismului (materialiast sau nu) realismul creştin, ca alternativă "soteriologică" trecută, prezentă şi viitoare, dar n-am mers, deocamdată, pînă la "confesionalizarea" discuţiei (care nu-i deloc ilegitimă sau irelevantă, ba dimpotrivă). Deşi am o opţiune ortodoxă, nu sînt de părere că romano-catolicismul şi chiar protestantismul pot fi diabolizate fără rest: e şi acolo o situaţie complexă (după timpuri, spaţii, persoane, daruri), iar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, cred că lasă tuturor loc de mîntuire.
În ce-i priveşte pe sectanţi (termen pe care eu îl socotesc mult mai potrivit decît cel de "neoprotestanţi"), mi se pare limpede că ei întruchipează cu precădere idealismul în aria religioasă. Concretizînd (acolo unde "ne strînge gheata"), un român trecut la cutare sectă se îndepărtează "idealist" atît de Realitatea divină (experiată prin Biserică şi Sfinţi, în Duhul Cincizecimii), cît şi de realitatea istorică organică a neamului său, cu care intră într-o tristă şi radicală secesiune mentală şi spirituală. Sigur că e libertatea şi treaba fiecăruia, eu nu-mi propun să stigmatizez sau să îndemn la stigmatizare, nici să refuz aprioric orice posibilitate de dialog sau colaborare, dar nu pot să nu observ că la mijloc este o defecţiune de tip idealist (în care trebuie căutată probabil, înainte de toate, "coada dracului"). Ba chiar m-aş încumeta să spun că idealismul religios este mult mai pervers decît cel filosofic sau ideologic, pentru că angajează conştient nu doar viaţa de aici, ci şi viaţa de dincolo.
Frumos si drept articol, doar ca, totusi, Antihristul nu este doar un "biet mit", ci "incununarea" tuturor eforturilor depuse de marii arhitecti mondiali. Adica, realizarea imparatiei "idealismului" pe pamant.
Una din cele mai mari victorii ale “idealismului” este depărtarea omului de sursa divină a vieţii. Totul se joacă în planul acesta terestru, în timp ce sacrul, putinţa credinţei şi putinţa accederii la un alt fel de realitate au devenit simple curiozităţi care nu mai atrag pe nimeni. Eliminarea credinţei din viaţa oamenilor a devenit un fapt împlinit. Totuşi, putem fi optimişti: Hristos şi-a clădit Biserica Sa pe stâncă, iar iadul nu o va birui. El va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Dar asta numai cu condiţia ca şi noi să vrem să fim cu El, să vedem Împărăţia Cerurilor ca pe un mărgăritar de mult preţ pentru care să vindem tot ce avem (adică să jertfim toată viaţa noastră). Totodată, şi aici mă opresc cu trimiterile biblice, Hristos ne-a avertizat că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta.
Idealismul acesta, fie marxist, fie nemarxist, fie spiritual, fie materialist are la bază un soi de hiliasm. Or, criticile de genul celei aduse de dl. Răzvan Codrescu, fiind pertinente, demistificatoare, aratand exact rana din care sangera omenirea de cateva sute de ani, pot totuşi păcătui, grav după părerea mea, prin acelaşi hiliasm care le alimetează subteran. De ce spun asta: observ o preocupare mult prea mare pentru aspectul politic, precum şi încercarea, propunerea, de a repara politic un rău care a devenit parte integrantă a vieţii noastre. Domnul Codrescu pune în cauză întreaga modernitate europeană începând din secolul XVIII încoace (şi, repet, analiza domniei-sale este corectă). Dar, din păcate, nu putem să nu fim moderni. Indiferent prin ce siluire a naturii, a lumii, a minţii, a naturii umane, s-a impus, modernitatea este destinul nostru de care nu putem face abstracţie, pe care nu îl putem schimba, şi de la care nu putem face vreo derogare. Trebuie să vedem nu cum putem face ca să ajungem la o Românie premodernă, în genul celei imaginate de Eminescu, ci să vedem ce putem face în condiţiile acestea precare ale modernităţii târzii. Şi, slavă Domnului, se poate face orice din moment ce ne putem mântui sufletele. Dacă Eminescu putea încă spera o întoarcere la o Românie profundă, situată undeva în trecutul glorios, noi nu mai avem putinţa acestei iluzii. Transformările petrecute între timp au făcut această întoarcere imposibilă. În acest sens, acceptând ca pe o realitate “tragedia naţională” văd eu înţelegerea realismului creştin.
Paul
Doamne fereşte ca eu să propun vreo formă de paseism: ar însemna că cad într-o altă formă a idealismului pe care-l critic!
"Resurecţia" la care mă refer nu înseamnă reiterarea trecutului, ci o primenire mentală şi spirituală, în actualitatea eternă a Adevărului revelat.
Constat că în trecut s-au săvîrşit nişte greşeli şi că prezentul le suportă din plin consecinţele. Şi avertizez că dacă vom persista în aceleaşi greşeli, sau vom comite altele echivalente, atunci viitorul va suporta la fel de acut consecinţele prezentului, lucrurile mergînd din rău în mai rău.
În măsura în care mai există sau mai sînt posibile soluţii în ordinea istorică, ele sigur că nu vor putea fi decît în raport cu datele actualităţii, tocmai în virtutea realismului năzuit. Putem învăţa din trecut, dar nu ne putem propune să-l reluăm ca atare, decît dacă nu sîntem zdraveni la cap. Că Eminescu însuşi ar fi fost paseist în sensul acesta absurd şi ridicol este o afirmaţie neroadă, bazată fie pe o rea-voinţă denigratoare, fie pe o confuzie naivă între elanurile fanteziei lirice din opera poetică şi conservatorismul de alt gen al publicisticii sale (care este reacţionară, dar nu nerealistă, cum au impresia unii care nici n-au citit-o vreodată, decît pe sărite sau din referinţele altora). Tot scrisul gazetăresc al lui Eminescu e o pledoarie pentru realism, în răspărul idealismului liberal al vremii şi al intelighenţiei cosmopolite de obedienţă masonică (iritîndu-l şi jenîndu-l uneori şi pe Maiorescu, care juca pe cartea compromisului idealist între spiritul naţional şi spiritul de lojă, aşa cum fac şi astăzi anumiţi "directori de opinie"...).
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire