joi, februarie 05, 2009

RĂZVAN CODRESCU DESPRE DOAMNA ASPAZIA OŢEL PETRESCU



Întrucît pe internet a fost lansată insinuarea abjectă că eu aş fi fost ireverenţios la adresa doamnei Aspazia Oţel Petrescu, pe care aş fi făcut-o, chipurile, "analfabetă" şi "isterică", mă simt dator să repostez aici textul postat iniţial în martie 2008 şi care ulterior a apărut şi ca prefaţă a celei de-a doua ediţii a cărţii Doamne, strigat-am! (fiind reprodus şi în revista Rost, în numărul dedicat doamnei Aspazia Oţel Petrescu în vara anului trecut).
Semnalînd şi comentînd un anumit număr tematic al revistei Veghea din Braşov, eu am folosit sintagma "analfabetism isterizat", cum era lesne de dedus din context, nu cu referire la cei atraşi în această afacere fără voia lor şi oarecum în necunoştinţă de cauză (cum au fost, dintre cei în viaţă, mai ales Î. P. S. Bartolomeu Anania, d-na Aspazia Oţel Petrescu şi d-l dr. Teofil Mija), ci la cei care au instrumentat întreaga campanie purtată recent împotriva mea şi bazată pe cea mai crasă neînţelegere şi pe cea mai vădită rea-voinţă.
Nu e prima oară cînd aceşti agitatori obscuri, care-şi merită cu prisosinţă şi calificativul de analfabeţi, şi calificativul de isterici, îşi iau abuziv drept paravan anumite personalităţi respectabile, prin care încearcă să-şi suplinească propria lipsă de autoritate şi credibilitate.
S-a mai lansat şi insinuarea - la fel de abjectă - că eu, scriind prefaţa la noua ediţie a cărţii d-nei Aspazia Oţel Petrescu, aş fi înlăturat prefaţa de la ediţia întîi, a d-lui prof. Ion Coja (care ar fi fost mai pe placul autoarei). Cum aş fi putut eu să înlătur prefaţa unei cărţi pe care nu eu am editat-o?! Cei care au avut iniţiativa unei noi prefeţe au fost editorii înşişi (Editura Platytera, în speţă d-l Florin Caragiu), care o pot oricînd confirma. A mijlocit în acest sens şi Părintele Valerian de la Frăsinei (Dragoş-Vasile Pîslaru), de care mă leagă o veche prietenie. Cît despre frumoasa prefaţă a d-lui Coja, eu n-am ignorat-o nicidecum, ci am pomenit-o elogios în textul meu, citînd-o chiar (vezi mai jos, mai ales nota 5).
Tot acest lanţ de minciuni calomnioase n-au nici cea mai mică legătură cu realitatea, ci reprezintă doar efortul nedemn (şi aproape disperat) al unor oameni lipsiţi de scrupule de a încerca să mă compromită cu orice preţ în ochii celor care ar avea naivitatea (mai mult sau mai puţin impură) de a-i lua în serios. Astfel de oameni prefac orice discuţie de principiu în afacere personală şi au ca singură grilă de valori propriile lor simpatii sau antipatii decerebrate.
Revenind la cazul d-nei Aspazia Oţel Petrescu (căreia îi retransmit şi pe această cale omagiile mele), iată cum "am făcut-o" eu de fapt în prefaţa propriei sale cărţi:





EROISMUL FEMININ ROMÂNESC 
ÎN SECOLUL XX


I


O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi până la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atât de puţin, fiind până astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecând la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecându-i rugătoare, cu inima şi cu gândul, şi asumându-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.
După veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rândul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pântecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sângeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii. Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgân, împins nu o dată până la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist. Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterând – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine[1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bântuit „stafia” anunţată de Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncând-o pe „câmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rânduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a naşterii răscumpărătoare.


II


României i-a fost dat să cunoască, în această privinţă, o experienţă poate unică în toată istoria europeană. Iar această experienţă se leagă precumpănitor şi organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului românesc – nu atât ca front politic, cât ca „şcoală spirituală”, în care, după năzuinţa în atâtea ipostaze întruchipată a harismaticului ei întemeietor, „dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (Cărticica şefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze. Târziu, în dizgraţie şi apoi în închisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degrabă un educator, un formator şi catalizator de conştiinţe şi energii creatoare, decât un lider politic în sensul curent al cuvântului): “Recunosc că Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai întâi caractere, educând un tineret care, pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual; să creeze mai întâi o elită conducătoare şi abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, p. 267). Nu este locul aici a intra în istoria legionară dintre cele două războaie, pentru a arăta cât de mare şi de complex a fost aportul femeilor/fetelor în mişcarea lui Codreanu. Se ştie că eroismul lor mărturisitor a mers chiar până la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburător rămânînd cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neapărat moartea este măsura eroismului asumat. Ba se poate spune că uneori a trăi eroic, asumându-ţi toate consecinţele unui act de curaj şi rectitudine, într-o lume care te vânează din toate părţile şi e gata să-şi ascută ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decât moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este să mori pur şi simplu, ci să trăieşti clipă de clipă sub spectrul morţii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunăoară cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maică Mihaela de la Vladimireşti), pe atunci studentă la ANEF, care pe stadion, în plină manifestaţie festivistă, în prezenţa regelui-călău Carol II, a pus mâna pe un microfon şi a strigat în auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroică, de moartea ei martirică în închisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai târziu, după ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generaţiei sale. Când ţi-ai jertfit întreaga viaţă unei cauze care te transcende, şi ai trecut prin toate vămile suferinţei, moartea poate fi şi o încununare, dar mai degrabă seamănă cu o izbăvire... A trăi neîncovoiat o viaţă mai cumplită decât moartea – iată marea lecţie a eroismului legionar, deprins şi manifestat de elita morală a unei generaţii formate în „Frăţiile de Cruce” şi în „Cetăţuile” de fete (şi căreia îi aparţine, cu cinste, şi autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne...). Deşi poate să pară altfel, marea măsură a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelică, a martirilor legendari (în frunte cu Moţa, Marin şi Codreanu însuşi, sau, pentru că este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu şi Elena Bagdad), ci epoca ulterioară, a prigoanelor de o jumătate de secol începute sub Antonescu şi continuate sub comunişti, în care floarea acestei generaţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, a fost târâtă prin lagăre şi închisori, apoi marginalizată şi calomniată sistematic, ba chiar persecutată şi în urmaşii ei (care cel mai adesea n-aveau altă „vină” decât că se născuseră din părinţi „stigmatizaţi”). Ce miracol psihologic şi paideic se ascunde în îndepărtata „sfântă tinereţe legionară” a unor octogenari şi nonagenari care continuă să-şi mărturisească până la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atâtea chinuri şi nenorociri, într-o istorie a tuturor deziluziilor! Sensibilitatea legionară, profund creştină în resorturile ei cele mai intime, a presimţit din capul locului (adică încă din primii ani de după bolşevizarea vecinilor de la Răsărit) iminenţa şi amploarea pericolului comunist; şi a fost conştientă nu numai de dimensiunea istorică a acestui pericol, dar şi de dimensiunea lui mistică (bolşevizarea fiind percepută ca o formă de satanizare, cum timpul a şi dovedit-o, mai bine decât suntem unii dintre noi dispuşi s-o recunoaşteam astăzi). Chiar antipoliticianismul şi antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decât consecinţe ale anticomunismului lor, întrucât oamenii politici de stânga contribuiau la ruinarea ordinii creştine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori şi agenţi comunişti ai vremii. Era deci în logica lucrurilor ca, o dată comunizată România, cu tancurile sovietice şi cu complicitatea abjectă a Occidentului, noul regim proletar să vadă în Mişcarea Legionară (sau în ce mai rămăsese din ea, după ce Antonescu însuşi se străduise, cu sprijin german, s-o scoată din istorie) adversarul său cel mai radical şi mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut să se refugieze peste graniţe au fost urmăriţi şi arestaţi cu miile, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai vârstnici, notorii sau anonimi, umplând lagărele şi puşcăriile ţării „eliberate”, de unde cei mai mulţi n-au mai ieşit decât la graţierea generală din 1964, unii (cei arestaţi de Antonescu în 1941, după aşa-zisa „rebeliune”, şi apoi preluaţi ca atare de capitularzi şi de comunişti) însumând şi 23 de ani de închisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, aşa cum atestă toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanţi – au alcătuit şi grosul rezistenţei armate din munţi (lichidate treptat până spre începutul anilor 60), care în spiritul şi litera ei îşi are originea tot în vizionarismul eroic şi jertfelnic al lui Codreanu[2]. Despre comportamentul impresionant al legionarilor în închisorile comuniste mărturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricâte rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – şi înainte, şi după 1944 – campionii rezistenţei româneşti anticomuniste şi, vorba lui Mircea Eliade, singura mişcare politică românească „care lua în serios creştinismul şi Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27).


III


Neopăgânismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat până la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele având legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavând nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decât în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvântată fii, închisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, având şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... (sub noul titlu Doamne, strigat-am!) este un act pe cât de nobil, pe atât de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire. Mergând pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001)[3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strâmtă (Editura Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de autoarea cărţii de faţă) şi Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temniţă grea[4]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut până acum, în cele aproape două decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocându-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicându-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tâlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a „cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1922-2006).
Volumele de amintiri şi evocări publicate până astăzi de doamna Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne... (Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja[5]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Editura Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzând cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică) şi Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi până la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite[6]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Fie ca acestea să fie, măcar în câteva dintre numeroasele cazuri (în frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a cărei moarte martirică se împlinesc în această primăvară [2008] 45 de ani), icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mâine!


Răzvan CODRESCU


[1] „Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea nu demult autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»“ (citatul acesta, ca şi cele de la notele 4 şi 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viaţă în temniţele comuniste“, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neamţ, la 17 martie 2007).
[2] „... În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. [...] Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră. [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).
[3] Născută Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut pe frontul de la Majadahonda, alături de Ionel Moţa; trecută prin închisorile comuniste, apoi emigrată în Elveţia şi recăsătorită Van Saanen.
[4] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi când părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strânge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gândul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gândit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămâna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. ed. C.]“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).
[5] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”).
[6] „Nici în mormânt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mâncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strângeau pe mână la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vârât în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atât de mulţi încât, la început, cozile lor mi s-au părut smocuri de paie!“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).
---------------------------------

Întrucît e vorba de o repostare, acest text nu va avea comentarii.

3 comentarii:

La 7/2/09 12:17 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Îmi cer scuze că, din fuga condeiului, am scris Traian în loc de Teofil Mija. Am operat în text îndreptarea respectivă.
Indiferent de impresia pe care i-a lăsat-o doamnei Aspazia Oţel Petrescu textul meu despre Eminescu (şi de modul impur în care unii înţeleg să se folosească de buna-credinţă a unor octogenari foşti deţinuţi politici, încercînd să-i tîrască în polemici indigne), eu îi păstrez acelaşi respect neţărmurit pe care l-am exprimat şi în prefaţa reprodusă mai sus.
Nu pot însă să nu dezavuez încă o dată procedeul acesta al unor tineri obtuzi şi resentimentari de a-şi face paravane din oameni respectabili (duhovnici, teologi sau legende vii ale rezistenţei anticomuniste), încercînd astfel să-şi suplinească în ochii lumii propria puţinătate şi neputinţa de a combate nişte argumente punctuale, pe care le eludează cu obstinaţie, reducînd totul la un fel de visceralitate aculturală.
Dincolo însă de această liotă de trepăduşi frustraţi, simt desigur o anume mîhnire că oameni pe care îi respect sincer şi care citesc de aproape 20 de ani revista "Puncte cardinale" se pot lăsa atît de uşor sugestionaţi să-mi pună la îndoială poziţia de dreapta şi buna-credinţă.
Aceasta este însă lumea în care trăim, cu bunele şi cu relele ei, iar eu unul am învăţat că lucrul cel mai înţelept este să-ţi vezi mai departe de treabă, ştiind că Dumnezeu este pînă la urmă singurul Care le judecă drept pe toate şi în faţa Căruia avem de dat cu adevărat socoteală.

 
La 8/2/09 8:56 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Mai multor cititori nedumeriţi:

D-na Aspazia Oţel Petrescu este un reper indiscutabil de rezistenţă creştină şi naţională, de jertfelnicie şi moralitate. Nu este însă un reper cultural sau literar. În ierarhia valorilor umane, spiritul de sacrificiu, fidelitatea sau rectitudinea sînt desigur mai importante decît competenţele profesionale, dar totuşi nu pot ţine loc de ele. Faptul de a fi făcut închisoare politică şi de a fi un om de toată isprava nu te preface automat în instanţă universală. Punctul de vedere al doamnei Aspazia Oţel Petrescu în cazul Eminescu este unul de esenţă sentimentală şi mărturisit ca atare.
Eu am atras atenţia asupra situaţiilor de acest gen într-un pasaj al analizei mele:
"S-ar putea ca vreun cetăţean pios, receptînd textele prin prisma propriei sensibilităţi religioase, să capete din ele o impresie mai largă decît cea estetică. Se cade însă a nu confunda ceea ce aparţine poetului însuşi cu ceea ce sîntem noi “predispuşi” să vedem în el..."
Iar în altă parte explicam că
Eminescu, chiar dacă n-a fost un ortodox fervent şi scrupulos, "nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile..."
Merită pusă, însă, şi această întrebare: de ce d-na Aspazia Oţel Petrescu sau d-l Teofil Mija nu şi-au manifestat indignarea sau dezaprobarea încă din 1995, cînd textul a apărut chiar în "Puncte cardinale", publicaţie la care au fost constant abonaţi şi în care au şi scris în nenumărate rînduri?
Este limpede că acum, după 13 ani, au fost incitaţi anume de "superbii tineri", spre a-i determina să facă nişte declaraţii de care apoi să se poată aceştia din urmă prevala tendenţios, în răfuielile lor maniacale.
Se întîmplă, din păcate, şi la case mai mari...

P. S. Nu pot fi de acord cu aserţiunea că Aspazia Oţel Petrescu ar fi "o mare luptătoare şi mărturisitoare, dar nu şi o doamnă adevărată", de vreme ce "s-a pretat să scrie atît de urît despre cineva care a scris despre ea atît de frumos".
Eu nu aştept recunoştinţă sau reciprocitate atunci cînd scriu despre oameni pe care îi respect şi îi admir. Nu îndatorez pe nimeni, ci îmi fac eu însumi o datorie, faţă de Dumnezeu şi faţă de propria mea conştiinţă.
Eu nu văd în scrisoarea doamnei Aspazia Oţel Petrescu o indelicateţe, ci doar o iritare puţin pripită, sub presiunea unui anumit context.

 
La 10/2/09 9:35 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Menţionez încă o dată, pentru cei care pricep mai greu, că nu eu am reeditat cartea d-nei Aspazia Oţel Petrescu, ci Editura Platytera, condusă de d-l Florin Caragiu. Mie mi s-a solicitat pur şi simplu o prefaţă, pe care am acceptat să o scriu din respect faţă de autoare şi de eroismul feminin românesc în general.
Nu cunosc de ce editorii au renunţat la prefaţa d-lui Coja (eu mi-am făcut datoria de a o menţiona elogios şi de a o cita în noua mea prefaţă), care putea fi menţinută cu specificarea: "Prefaţă la ediţia întîi" (dacă aş fi fost eu editorul, mărturisesc că aşa aş fi procedat). Nu e însă treaba mea să mă amestec în raţiunile editoriale ale altora.
În ce priveşte modificarea titlului, iarăşi nu-i ştiu raţiunea, dar bănuiesc că nu s-a făcut fără ştirea autoarei. Eu, în prefaţa mea, am avut grijă să menţionez titlul ediţiei iniţiale, cum lesne se poate verifica.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire