ÎN JURUL LUI EMINESCU

Veghea nouă

DESPRE PIETATEA OARBĂ

ŞI ANALFABETISMUL ISTERIZAT

În seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua lui Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucuria de a fi prezent la premiera unui minunat spectacol de pantomimă, „Toţi cinci”, realizat de compania maestrului Dan Puric şi precedat de un cuvînt al acestuia (m-am tot gîndit, ascultîndu-l, la cît de nedrept a fost totuşi d-l Andrei Pleşu ca să facă dintr-un artist ca Dan Puric „ţapul ispăşitor” al cumulului de iritări pe care i le va pricinuit de-a lungul vremii elementaritatea unui anumit tip de discurs tradiţionalist-ortodox). Pantomima m-a fascinat dintotdeauna ca teatru întors la esenţa lui pură, non-verbală, iar cei cinci tineri mi s-au părut aproape vrednici de a fi geloziţi de maestru (nu pot să nu înşir aici numele lor, despre care, dacă nu veţi fi auzit deja, fiţi siguri că veţi tot auzi de acum înainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Man).
La sfîrşitul spectacolului, dinspre unul din standurile de cărţi şi reviste improvizate în hol, mă pomenesc că vine spre mine un copilandru de 7-8 anişori, cu o revistă în mînă. Mă priveşte cu un amestec de antipatie, circumspecţie şi teamă, oarecum ca pe un balaur, mirat că nu scot flăcări pe nări. Bănuiesc că i se spusese ceva de genul: „Uite-l, ăla trebuie să fie, du-te şi dă-i-o!”. Avînd grijă să păstreze o distanţă prudentă, copilandrul mă întreabă cu o voce gîtuită: „Sînteţi Răzvan Codrescu?”. La răspunsul meu afirmativ, îmi întinde revista şi apoi o tuleşte uşurat înapoi, nu cumva să-l ajungă vreo gheară sau vreo limbă de foc.
Îmi dau seama despre ce este vorba de la prima ochire: auzisem de revista cu pricina (inclusiv de ultimul ei număr tematic), dar nu apucasem s-o văd. Revista se numeşte Veghea şi apare la Braşov, iar nr. 1/2009 are ca temă „Creştinismul lui Eminescu”. Numărul este oarecum încropit împotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul”[1]. La finele numărului, de altfel, redactorul Florian Palas semnează un text direct referitor la mine, „Nedespărţirea de Eminescu” (pp. 51-52), iar sub fotografia mea stă scris: „Răzvan Codrescu, noul detractor al lui Eminescu”!
Dacă ştii să nu pui la inimă toate neghiobiile ambientale, vine pentru fiecare o vreme a amuzamentelor nostalgice. Îmi amintesc că în urmă cu aproape 20 de ani, mai exact în primăvara lui 1990, scoteam, la Bucureşti, o revistă intitulată... Veghea, în al cărei prim număr salutam apariţia volumului X al ediţiei Perspessicius (al doilea de articole politice) şi îi luam apărarea lui Eminescu împotriva principalului său detractor postbelic încă în viaţă pe atunci, şef-rabinul Rosen Moses, care determinase, în urmă cu zece ani, retragerea de pe piaţă a volumului IX (R. C., „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8). Voi fi avut şi eu pe atunci ceva din intempestivitatea mai tinerilor de acum... Iată însă că după două decenii, într-o revistă numită tot Veghea, am ajuns eu însumi... „noul detractor al lui Eminescu”!
Ceea ce mi se pare tragicomic este că aceşti oameni, mai tineri sau mai puţin tineri, sunt, în felul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu şi chiar îşi închipuie că fac un serviciu posterităţii lui. Eu, de-a lungul vremii, am ţinut partea lui Eminescu faţă de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Ion Bogdan Lefter, de un Sorin Şerb etc., care erau adversari efectivi şi ireductibili (cu care astăzi mă trezesc şi eu asimilat!), dar acum sînt pus într-o situaţie aproape perversă: să iau partea lui Eminescu faţă de propriii lui adulatori care au pierdut măsura!

Veghea veche

Am mai observat şi altădată (“Oboseala de Eminescu”) că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amîndouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta). Adevăratul Eminescu rămîne maiestuos suspendat între aceste două fundături, aşteptînd în continuare o valorificare creatoare de care încă n-a avut parte şi cu care tindem să-i rămînem datori în eternitate. Noica zicea bine că nu pricepem cum se cuvine darul care ni s-a făcut prin Eminescu, dar nu-şi pierduse speranţa că pînă la urmă îl vom înţelege şi vom rodi întru el. Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul unor înguste cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea şi pasiunea culturală a lui Eminescu, ceea ce reclamă un efort pe care prea puţini se mai înduplecă să şi-l asume astăzi.
Întorcîndu-ne la aspectul în discuţie, toată această campanie împotriva mea[2] nici măcar nu are cu adevărat obiect. Eu n-am spus nici că Eminescu n-ar fi avut viaţă spirituală (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om genial?), nici că n-ar fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om botezat?). Eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că viaţa, gîndirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rînd prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă. Cu toate acestea, n-am spus că un creştin, ortodox sau nu, n-ar avea ce învăţa de la Eminescu sau nu s-ar putea regăsi sufleteşte într-una sau alta dintre scrierile sale. Eminescu a fost nu doar o minte genială, ci un suflet viu, în permanentă zbatere şi căutare, pendulînd între neliniştea filosofică şi nostalgia religioasă, punîndu-şi toate marile întrebări, chiar dacă nu va fi ajuns şi la toate marile răspunsuri. Eminescu e atît de mare încît rămîne exemplar şi-n împlinirile, şi-n ratările lui, şi-n cele din urmă e mai de dorit o “neaşezare” ca aceasta decît o aşezare făţarnică sau habotnică într-un formalism religios oarecare, înstrăinat şi de temerităţile gîndului, şi de sevele vieţii (cum ni se întîmplă, din păcate, multora dintre noi).
Reproduc şi aici concluzia analizei mele de acolo: “Hotărît lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se defineşte Eminescu. Este curios cu cîtă uşurinţă se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu rămîn ce-am fost: romantic» înseamnă mai mult decît se consideră îndeobşte; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung şi la un mod de existenţă. Eminescu este, înainte de toate, o majoră întruchipare românească a omului romantic, cu virtuţile, dar şi cu limitele sale. Regăsim în el, în strai naţional, paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fără religie», fantezia şi visul lăsate în voia lor (în opera de creaţie). Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare)”. Şi încă ceva: dacă cineva va spune vreodată că Eminescu n-ar fi avut nimic de-a face cu creştinismul, că ar fi fost un “demonic” sau un “ateu”, că ar fi fost străin de orizontul şi problematica religiei, atunci eu voi fi primul care să reacţionez şi să-l contrazic (tot “cu textele pe masă”, cum se zice)[3].
Aş vrea ca toţi cei care mă critică azi cu atîta suficienţă ulcerată, pe baza unui studiu din care nu par a fi înţeles mai nimic (şi în care nici o singură afirmaţie nu-i fără acoperire într-un text eminescian sau într-un fapt biografic), să aibă măcar jumătate din dragostea şi preţuirea pe care i le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viaţă întreagă, despre care am scris nenumărate alte texte (de care preopinenţii curenţi fac senin abstracţie)[4] şi pe care n-am nici o ezitare să-l consider, cu Iorga şi cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, „sămădăul” ei „cel unul fără de al doilea”. Atîta doar că „deplinătatea” lui, om fiind, nu trebuie confundată cu „absolutul” sau cu „perfecţiunea”. Eminescu n-are nevoie să fie canonizat ca să fie Eminescu[5]. Eminescu este şi rămîne Eminescu aşa cum a fost, cu toată umanitatea lui contradictorie şi cu toată genialitatea lui fascinantă. Mistificările naive, oricît de bine intenţionate, nu-şi au rostul în economia posterităţii lui. Judecătorii mei grăbiţi (atît de grăbiţi încît ignoră sistematic toate „probele materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru adevărul la care obligă statura intelectuală şi creatoare a lui Eminescu) fac un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă este confuzia planurilor spirituale: a celui religios şi a celui cultural. Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti şi exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu-l măsor pe Sfînt cu măsura Geniului, nici pe Geniu cu măsura Sfîntului. Un Sfînt analfabet nu e mai puţin Sfînt, iar un Geniu păcătos nu e mai puţin Geniu. Nu spun că sfinţenia şi genialitatea nu se pot întîlni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi deloc obligatorie. Sfinţenia şi genialitatea s-au întîlnit într-un Ioan Gură de Aur sau în alţi cîţiva mari Sfinţi ai Răsăritului sau ai Apusului, iar atunci de regulă genialitatea a fost înghiţită de sfinţenie. Din păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale” moderne (în sens larg, de la Dante la Dostoievski, să zicem). Nici măcar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinţeniei, darămite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. Şi se întîmplă că n-a avut-o ca atare nici Eminescu, în condiţiile pe care m-am străduit să le arăt (de ordin deopotrivă istoric şi psiho-biografic). Dar Eminescu nu-i mai puţin prestant în sistemul de referinţă ce i-a fost propriu, excelînd în multe alte daruri de care l-a învrednicit Dumnezeu – şi cu care ne-a punctat definitiv istoria şi cultura. A nu fi vrednic să preţuieşti la el şi să valorifici creator aceste alte daruri, reale şi indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi maniacal de ceva ce-a avut în prea mică măsură (şi de care nici el n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puţin o formă de derută intelectuală, dacă nu una de mistificare habotnică, şi m-am străduit să arăt, ca iubitor deopotrivă al „eminescianităţii” şi al Ortodoxiei, că, puse cu obstinaţie naivă una lîngă alta, nu fac decît să se relativizeze reciproc, fără ca vreuna să tragă vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a cuprins, în respectul lui faţă de tradiţie, şi zestrea noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox consecvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător de sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile, care-l onorează fără să-l definească. Asta ţinusem eu să explic, cu argumente şi citate, dintr-o dublă reverenţă: faţă de maiestatea creatoare a lui Eminescu şi faţă de maiestatea mistică a Ortodoxiei.
Mi se pare că-mi pot servi de bună încheiere două comentarii postate pe blog şi pentru care le mulţumesc celor doi “Anonimi” (am pus eu diacriticele şi cîteva virgule în plus, altminteri păstrînd ortografia autorilor):
“Văd că revista Veghea din Braşov răspunde articolului «Eminescu şi creştinismul» cu un număr întreg intitulat «Creştinismul lui Eminescu», în care Răzvan Codrescu e nici mai mult nici mai puţin decât «noul detractor al lui Eminescu». Oare cei care fac revista sunt sănătoşi la cap? Dacă la un prieten la care ţii, să zicem, după ce îl lauzi pentru multele lui calităţi, observi la un moment dat că, de exemplu, n-are voce muzicală, înseamnă că îl denigrezi? Dacă un părinte care ţine la copilul lui ca la ochii din cap şi-l laudă la toată lumea cât e de grozav, observă o dată că copilul lui are totuşi capul cam mare sau un început de platfus, înseamnă că-şi denigrează copilul? Dacă despre persoana cu care convieţuieşti conjugal de o viaţă întreagă îi spui unui prieten apropiat că n-are nici un defect, doar că se bâlbâie când se enervează, înseamnă oare că-ţi denigrezi «jumătatea»? Cred că lui Eminescu însuşi i-ar fi ruşine de asemenea «apărători» absurzi, care de fapt nu vor să apere decât ce le place lor să creadă, luându-l pe Eminescu doar ca pretext” (16/1/09, 11:21 AM).
“E incredibil «darul» unora de a citi una şi de a înţelege alta! În articol e în mod evident vorba de Eminescu nu ca şi creştin prin naştere, mediu ori sensibilitate sufletească, ci de Eminescu ca şi creştin credincios şi practicant. E clar că Eminescu, deşi avea o vie sensibilitate religioasă şi era în principiu solidar cu comunitatea ortodoxă a neamului său pe care l-a iubit atât, nu ţinea nici să fie riguros teologic, nici riguros confesional, nici riguros ascetic. Altminteri creştin era, fără discuţie, şi Creangă răspopitul, dar nici unui admirator de al său nu cred eu că i-ar trece prin cap să spună că Creangă ar fi fost un model de preot ortodox. Dar parafrazându-l pe dl. Codrescu, Creangă rămâne Creangă aşa cum a fost. Ce-i aşa de greu de înţeles? Impresia mea este însă că mulţi mai degrabă nu vor să înţeleagă decât nu înţeleg de fapt: preferă o minciună convenabilă unui adevăr incomod” (16/1/09, 10:58 PM).
Cred că nu mai e cazul să insist, ci cel mult să mai trimit o dată la lectura fără idei preconcepute a textului meu, dar şi a celorlalte texte pe care le-am scris despre Eminescu, din care orice om cu mintea normală poate cumpăni apoi cît de “detractor al lui Eminescu” sînt eu (sau am putut fi vreodată).

Răzvan CODRESCU

[1] Este destul de curioasă – dincolo de cecitatea ei – această „reacţie” atît de tîrzie: textul meu a apărut încă de acum vreo 13 ani, întîi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile („Eminescu şi creştinismul”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, şi în România literară, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu modificări succesive, sub semnătura Răzvan Codrescu, în vol. meu De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­tei româneşti, Ed. Anastasia, col. “Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000., pp. 33-51, în Rost, anul VI, nr. 63, iunie 2008, pp. 42-48 (fără notele de subsol), în Aldine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, pp. 22-23. Probabil că postarea lui on-line, anul trecut, l-a făcut mai vizibil şi pentru cei mai puţin dedaţi cu lectura cărţilor şi revistelor. 
[2] Nu exagerez cînd spun „campanie”, pentru că, în afară de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt constant atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, un serial împotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, în comparaţie cu unii tineri precipitaţi, nici măcar scuza analfabetismului. Omul, pur şi simplu, „a intrat la o idee”...
 [3] De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenţii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. Şi ceva mai jos: “Însă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredinţa sau neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca şi a-l asimila creştinismului”. 
[4] Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licenţă, din 1983, s-a intitulat Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş, greu digerată, în plin comunism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul Cornea. Înşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din ignoranţa şi suficienţa vajnicilor „veghetori”, modestele mele referinţe la Eminescu din 1990 încoace: „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui Eminescu”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, mar­tie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează pe Eminescu!”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta înţelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de la naşterea poetului)”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, anul VII, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Tradiţie spre Mîntuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat şi în Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus şi în antologia În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 90 şi urm.); „Eminescu şi creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, p. 2, şi în vols. Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, şi De la Eminescu la Petre Ţuţea…, ed. cit., pp. 15-19, ca şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în vol. Exerciţii de “reacţionarism"..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, serie nouă, anul IV, nr. 919, sîmbătă 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): o perspectivă creştină”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editorială a jubileului Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1702, sîmbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciadă pentru Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 1826, sîmbătă 17 iunie 2000, p. 6); “La încheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 1; “Eminescu şi credinţa”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre Eminescu”, în Lumea credinţei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau bloguri, arătînd tocmai punctele de întîlnire ale lui Eminescu cu creştinismul); „Noua singurătate a lui Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 2(55), februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 1-2/217-218, ianuarie-februarie 2009, p. 2. La acestea se adaugă două poezii închinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, în Puncte car­dinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc şi pe blogul meu, unde se află postate şi Doina, precum şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”, în arhiva lunii ianuarie 2008).
 [5] Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi pe blog, a fost determinată şi de campania strîngerii de semnături pentru canonizarea poetului, iniţiată de protocronistul şi tracomanul Gh. Gavrilă-Copil. Faţă cu asemenea manifestări necumpănite, îţi vine să tragi concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia însăşi trebuie apărată de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o cauză, nu face decît să o compromită.

P. S. Dincolo de miza greşită, nu e rău că s-au adunat la un loc, în respectivul număr al revistei Veghea, nişte texte care pot fi de folos cui se va învrednici vreodată să studieze sistematic şi aprofundat problematica religioasă la Eminescu. Sigur, textele sînt inegale, dar cel puţin două merită toată atenţia: cel al lui Nichifor Crainic (mult mai ambiguu, pentru cine ştie să citească, decît li se va fi părut antologatorilor, fapt pe care-l remarcasem şi-n studiul meu - nota 11) şi cel al Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), şi el de o superioară prudenţă.

De remarcat că acelaşi Nichifor Crainic, în articolul „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin” (publicat mai întîi în Gândirea şi inclus apoi în volumul Ortodoxie şi etnocraţie din 1937), scria mult mai tranşant: „... naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare...” (subl. mea; termenul de „rasist” trebuie luat aici în sensul etnomaniei romantice, nu în cel al rasismului nazist de mai tîrziu, pe care Crainic însuşi îl critica aspru în „Rasă şi religiune”, considerîndu-l incompatibil cu poziţia creştină).

Întorcîndu-ne la numărul din Veghea, o menţiune aparte merită frumoasa "Baladă pentru Eminescu" a lui Radu Gyr (Convorbiri literare, 15 iunie 1939), reprodusă spre final.