“RĂZBOIUL BIOCIPURILOR”: DOUĂ RĂSPUNSURI

Primind mai multe rugăminţi sau sugestii în acest sens, repostez aici două răspunsuri desprinse (cu tot cu întrebările respective) din corpul de Comentarii ale blogului. E felul în care văd eu lucrurile într-o dispută ce pare departe de a se fi încheiat. S-ar putea să mă înşel în unele privinţe (cum ni se întîmplă, omeneşte, mai tuturor), dar nu-i la mijloc nici un gînd ascuns şi nici un interes impur. Mă rog să triumfe Ortodoxia şi pacea între fraţi. (R. C.)

Andrei spunea:

Domnule Razvan Codrescu, va stimez si va apreciez de foarte multa vreme, inca de cand am citit Spiritul dreptei. Mi se par opiniile dvs. pertinente si echilibrate. De aceea va cer si dvs. o parere in problema aceasta a cipurilor, pentru ca eu personal sunt intr-o oarecare deruta si nu mi-e clar care este calea pe care trebuie mers.
Sunt de acord ca un cip chiar si cu amprentele digitale nu poate distruge acel chip al lui Dumnezeu din om si ca persoana umana nu poate fi epuizata prin asa ceva. De asemenea ma gandesc ca un simplu numar, fie el si 666, nu poate prin el insusi, in absenta lepadarii constiente de credinta, sa ne faca sa ne pierdem mantuirea.
Totusi daca acest numar ar fi pe toate buletinele, asta ar suna ca un fel de batjocura la adresa crestinilor, ca si cum cineva ar vrea sa ne testeze reactiile la asa ceva. Poate ma insel, nu stiu.
As vrea totusi sa va intreb in mod direct: credeti ca un astfel de act poate fi primit de un crestin? Ma refer la momentul cand se vor introduce in mod obligatoriu si buletinele cele noi.


Răzvan Codrescu spunea:

Nu sînt eu în măsură să dau sfaturi sau reţete. Fug mereu la Hristos şi caut să înţeleg cuvintele Lui.
Hristos ne cere să fim vigilenţi, mai ales în proximitatea vremurilor de pe urmă. Îndemnul la priveghere este leitmotivul Evangheliilor. Pe linia lor a fost şi recentul apel al părintelui Iustin Pârvu, care tocmai de aceea trebuie luat în serios – dacă nu în litera, în orice caz în duhul lui.
Dar tot Hristos ne spune în repetate rînduri să nu ne temem. Şi mai ales să nu ne temem de cei care ne pot distruge trupul, dar de sufletul nostru nu se pot atinge. Aceştia sînt puternicii lumii acesteia, care ne pot produce multe necazuri, mergînd pînă la lezarea libertăţii exterioare, prigonire şi moarte, dar n-au putere asupra sufletelor noastre, asupra libertăţii noastre interioare, dacă noi ni le păzim creştineşte.
Prin urmare, dacă noi veghem tari în credinţă, în dragoste şi în nădejde, orice ne-ar face puternicii lumii acesteia nu ne poate periclita mîntuirea, ci doar amărî şi îngreuna trecerea prin viaţa de aici.
Că în lume vom avea necazuri, aceasta iar ne-o spune Hristos, iar necazurile e firesc să se înmulţească pe măsură ce ne apropiem de “plinirea vremii”. Noi se cade să le primim toate cu bună nădejde în Domnul, să le răbdăm cu înţelepciune de şarpe şi curăţie de porumbel, căci cei ce vor răbda pînă la capăt, fără să cedeze şi fără să dispere, aceia se vor mîntui.
Cînd eu, creştinul, am făgăduinţa şi asistenţa lui Hristos, cînd cred şi mărturisesc că “cu noi este Dumnezeu”, de ce şi de cine m-aş mai teme? E cineva mai puternic decît Dumnezeul nostru? Vreun număr magic, vreun cip, vreun tehnolog, vreun dictator, Antihristul însuşi, cu semnele lui mincinoase? Să accept aşa ceva înseamnă să pun la îndoială atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Să nu fie!
Vorbind chiar în termenii Apocalipsei, “semnul Fiarei” (666 sau oricare altul) n-are putere în sine, ci poate avea putere numai în măsura în care este primit prin cedare interioară, prin lepădare de Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Dacă eu nu cedez interior, dacă nu mă lepăd, dacă ei mă cipuie şi eu mă rog (“Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”), atunci, chiar să mă însemneze nu doar în buletin sau în paşaport, nu doar pe frunte sau pe mîna dreaptă, ci pe fiecare centimetru pătrat al trupului meu, nimica nu-mi este! Toate puterile lumii acesteia sînt neputincioase să-mi tîlhărească sufletul sau mîntuirea. Ele mă pot zdrobi pe dinafară, dar nu mă pot învinge pe dinlăuntru. De aceea Îl ascult pe Hristos şi nu mă tem mistic de ele. Iar dacă e să mă tem, mă voi teme, tot ascultîndu-L pe Hristos, “mai degrabă de acela ce şi sufletul şi trupul poate să le piardă în gheena”, dar care nu mai e din ordinea omenească.
Ceea ce ne învaţă Domnul, în fel şi chip, este să nu confundăm planul mistic cu planul lumesc. Or, biocipurile, ca şi orice alte forme exterioare de control abuziv al insului de către un sistem secular, ţin de planul lumii acesteia, de necazurile şi mizeriile unei contingenţe istorice, de sminteala ideologică a politicului, de natura coruptă a lui “aici” şi “acum”. Nu sînt indiferent faţă de ele, mă supără ca nedreptate ambientală, protestez principial, dar nu mă panichez, nu le atribui mai multă putere decît pot avea, nu le pun în cumpănă cu încrederea mea în Dumnezeu. Sînt vigilent, dar nu sînt panicat. Mă mîhnesc, dar nu mă tem. Iar priorităţile mele, ca trăitor creştin, sînt cu totul altele: să păzesc dreapta credinţă, să săvîrşesc faptele iubirii, să mă rog ca să nu-mi pierd trezvia, să mă lupt “lupta cea bună” (“războiul nevăzut”), care nu este cu puternicii lumii acesteia, nici cu pleava umanului, ci cu propriile slăbiciuni şi cu duhurile rele, în speţă cu urzelile – mult mai perfide şi mai puternice decît toate tehnicile omeneşti – celui ce dintru început a fost “mincinos şi tată al minciunii”, învrăjbitor şi pierzător de oameni.
Pietre de poticnire aflu la tot pasul, inclusiv – şi mai ales – în “semnele vremurilor”, dar ştiu, tot de la Hristos, că toate acestea trebuie să fie, că nu poate fi oprit mersul lumii spre eshaton, după cum ştiu şi că toate pot fi depăşite prin credinţă şi prin faptele credinţei.
S-a spus că nu de moarte trebuie să fugim mai abitir, ci de păcat, căci păcatul aleargă mai iute decît moartea. Şi, aş adăuga aici, tot el e mai iute şi decît toate biocipurile reale sau închipuite, decît toate falsele “minuni” ale tehnicilor magice sau ştiinţifice, decît toate ingineriile sociale de ieri, de azi sau de mîine. Deci de păcatele noastre să fugim mai întîi şi împărăţia lui Dumnezeu s-o păzim în inimi, căci atunci toate cele de folos ni se vor adăuga nouă şi harul Domnului ne va păzi de cîte ar vrea să ne piardă.
Iar cînd simţim că panica sau teama de cele trecătoare dă să ne cuprindă, pentru păcatele noastre cele multe, să ne însemnăm cu semnul cel mai presus de toate semnele – Sfînta Cruce – şi să zicem în cugetul nostru ca în Evanghelia de la Marcu: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

***

Părintele Mihai Valică spunea:

http://www.lacasuriortodoxe.com/article-29068364.html

Cei contra cipurilor sunt jigniti de Biroul de Presa al Patriarhiei ca fiind gnostici, yoghini, uneltele diavolului etc. Cititi, va rog... Ce mai urmeaza?


Răzvan Codrescu spunea:

Cartea Apocalipsei e ultima admisă în canonul biblic, după îndelungi ezitări. Ştiau Părinţii ce ştiau, căci de-a lungul vremii ea a dus, într-adevăr, la fel de fel de interpretări hazardate, nu numai în afara, dar şi înlăuntrul Bisericii.
Las la o parte numeroasele devieri sectante (în speţă, milenariste) bazate pe răstălmăcirea unor pasaje apocaliptice. Mă gîndesc însă cu îngrijorare la tensiunile create pe baza ei chiar în sînul Bisericii, cum se întîmplă şi acum.
Un lucru e cert: nu trebuie să fii neapărat “sectant”, “gnostic” sau “yoghin” (!) ca să te pună pe gînduri anumite “coincidenţe” (cum e cea dintre 666-le biblic şi 666-le dintr-unul din sistemele curente de codificare cu bare), mai ales în corelaţie cu alte tendinţe şi abuzuri anticreştine din lumea contemporană. Disputele în jurul lui 666 nu sînt noi, ci au o întreagă istorie, ce nu ţine neapărat de heterodoxie, cum insinuează autorul articolului respectiv.
Poate că în anumite cercuri ultraortodoxe se exagerează, cum s-a mai întîmplat şi altădată în istorie, dar este abruptă şi indignă concluzia că ele s-ar aşeza prin aceasta în afara Ortodoxiei, sau chiar că ar sta la rînd cu lucrările diavoleşti. Cum să-l bănuieşti de heterodoxie pe un înduhovnicit şi un mucenic al dreptei credinţe de talia părintelui Iustin Pârvu (nenominalizat în articol, dar indicat aluziv ca un fel de patron al smintelii)?! Ba chiar să te mai şi apuci tu, un mucos funcţionar mărunt al Biroului de Presă al Patriarhiei, să-i ţii lecţii despre etica martirajului din închisori?!
Nu atît îndreptăţirea sau neîndreptăţirea unui alt punct de vedere cu privire la 666 sau la campania cipuirii biometrice contează aici (conexiunea dintre cele două rămîne, de altfel, nedovedită pînă la capăt), cît această gravă insolenţă, care angajează păgubos însăşi instituţia Patriarhiei, şi aşa destul de inabilă (şi pînă la urmă de nepărintească) în cele cîteva provocări majore cu care s-a confruntat conştiinţa ortodoxă românească în ultimii ani (cazul Tanacu, cazul dosarelor ecleziale de colaborare cu vechea Securitate, cazul masonilor în Biserică, cazul Ravenna, cazul Corneanu-Drincec, cazul paşapoartelor biometrice).
Pe gînduri trebuie însă să cadă şi cei incriminaţi pe nedrept: cînd te expui în mitinguri penibile şi la televiziuni imunde alături de reprezentanţi ai M.I.S.A. sau de fel de fel de aventurieri politici extremişti, cînd te foloseşti conjunctural de “serviciile” unor gazetari de scandal, împărtăşind practic cu ei aceeaşi lipsă de scrupule şi acelaşi limbaj de tip vadimist, nu mai trebuie să fie aşa de mare mirarea că multă lume, de la vlădică pînă la opincă, tinde să te asimileze şi să te judece la grămadă cu ei, după un calcul elementar (“Spune-mi cu cine te încîrdăşeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”).
Dar nici de acest aspect nefericit nu poate fi făcut răspunzător părintele Iustin personal, ci anumiţi ucenici de-ai săi fără suficient discernămînt, care s-ar cuveni să înveţe – dacă nu de dragul părintelui, măcar de dragul lui Hristos – ceea ce este de învăţat din recentele împrejurări. Ar cam fi vremea să facă şi ei pasul de la imaturitatea unei anumite haiducii ultraortodoxe la fermitatea cumpănită a sfinţeniei veghetoare, pe care o întruchipează părintele Iustin, alături de alţi cîţiva mari duhovnici în viaţă. Căci altminteri riscă să compromită cauza pentru care pretind a lupta, tîrînd-o în derizoriu, şi să ajungă spînzuraţi de o dreptate pe care o au, poate, dar pe care nimeni nu le-o dă (în afară de o mînă de “fani” isterizaţi, care nu fac decît să le consolideze imaginea publică de primitivism frustrat şi resentimentar).
Sîntem cu toţii plini de nedesăvîrşiri, dar dacă nu vom face efortul (deopotrivă personal şi comun) de a ajunge să răspundem provocărilor curente cu “înţelepciune de şarpe” şi “curăţie de porumbel”, atunci nu vom face decît să dăm apă la moara adversarilor sau falşilor prieteni. Or, mi se pare că ceea ce a lipsit agitaţiei recente au fost, de ambele părţi, tocmai aceste două virtuţi cerute de Hristos, în absenţa cărora totul se preface, cu voie sau fără voie, în sterila frenezie românească a “aflărilor în treabă”.