vineri, martie 27, 2009

GEORGIA: DEŞERTUL PUSTNICILOR

Juristul şi teologul Lucian Dumitru Popescu a fost în vara anului trecut în "Ţara Sfîntului George". Îi aparţin atît textul, cît şi fotografiile postate mai jos. Materialul este inclus şi în numărul pe aprilie al revistei Puncte cardinale (căreia autorul îi este vechi şi constant colaborator). (R. C.)



I

Sfîntul David Garejeli – sau, pe româneşte, Sfîntul David Pustnicul – e unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi georgieni. E ştiut de toată lumea pentru temelia mînăstirească pe care a dăruit-o lui Dumnezeu şi georgienilor.
Georgia a fost dintotdeauna o ţară cu pămînturi bogate şi roditoare. Se vor fi găsit şi în vremea sfîntului peisajele splendide şi liniştitoare ale podişurilor şi cîmpiilor, pădurile străfunde din coasta muntelui, spinările colosale ale Caucazului şi perspectiva unei Mări atît de Negre încît, la asfinţit, însuşi soarele e înghiţit şi întunecat de ea. Dar Sfîntul David a ales pentru vieţuirea monahală ţinutul care acum se numeşte David Gareja sau Udabno Gareja*, cel mai sterp ţinut georgian. Judecata Sfîntului David, ca a oricărui alt întemeietor de viaţă monahală cînd alege pustia în locul ţinuturilor prielnice cărnii, este cea a lui Dumnezeu Însuşi, Care i-a interzis lui Ghedeon să aibă mai mult de 300 de ostaşi cînd adversarii lui erau mulţi ca lăcustele, iar cămilele lor cît nisipul mării. Adică nu cumva să poată crede omul că puterea care biruie ar fi a sa, iar nu a lui Dumnezeu (Judecători 7). Sfîntul David a temeluit monahismul Georgiei acolo unde nimeni nu ar îndrăzni să presupună că biruinţa e a omului şi a materiei, ci să fie limpede că e a lui Dumnezeu. Iar Duhul lui Dumnezeu biruie în Gareja pînă astăzi, cu rugăciunile Sfîntului David, şi a biruit neîncetat, lucrînd minuni cu georgienii chiar şi în vremea comunismului, cînd nu le mai era îngăduit să fie călugări acolo.
Locul se afla la vreo 60 km de Tbilisi, într-o zonă foarte aridă, semi-deşertică. Nu se poate cultiva nimic din pricina pietrei şi a lipsei de apă. Iarba, acolo unde creşte, e scurtă şi aspră, arbuştii ciufuliţi se înarmează inutil cu o mulţime de spini, stîncile îşi exercită necontestat suveranitatea sterilă, apa e amară. Animalele au mari dificultăţi în a-şi găsi hrana şi protecţia, fapt pentru care sînt foarte rare. La ele acasă, înaintea Sfîntului David şi a urmaşilor lui, se simţeau numai reptilele. Iar astăzi vizitatorul care se deplasează între aşezările călugăreşti e avertizat să nu părăsească poteca şi să păşească zgomotos, spre a nu da prilej întîlnirii cu viperele. Căci cine poate fi liniştit aflînd că nu s-a auzit nicicînd de vreun monah muşcat de şerpii veninoşi care colcăie primprejur?



II

Sfîntul David a fost unul dintre cei doisprezece ucenici cu care Sfîntul Ioan Zedazneli a venit din Siria tocmai în Georgia, în sec. al VI-lea, inspiraţi de Sfînta Fecioară. Toţi erau oameni învăţaţi şi împreună, vreme de trei ani, au propovăduit georgienilor, spre întărirea credinţei creştine. Apoi s-au aşezat pe Muntele Zedazeni, unde au zidit o mînăstire a cărei biserică există şi astăzi şi în jurul căreia, de curînd, s-au readunat monahii. După o altă vreme, Sfîntul Ioan le-a poruncit celor doisprezece să se risipească în ţinuturile georgiene, iar Sfîntului David i-a revenit zona în care se afla oraşul Tbilisi, oraş fondat cu numai un secol înainte, cu menirea specială de a fi capitală. Sfîntul David cobora în oraş numai o dată pe săptămînă şi propovăduia împreună cu Lucian, ucenicul, altminteri vieţuind ei izolat, în post şi rugăciune. Oarecari calomnii l-au adus în faţa judecătorului şi, deşi adevărul a fost vădit, Sfîntul David a hotărît să părăsească oraşul.
Sfîntul şi ucenicul au ajuns în cele din urmă în miezul pustiului. Este cert că locul a fost ales după calitatea lui maximală: sfîntul îl socotea cel mai bun, iar ucenicul îl vedea ca pe cel mai prost cu putinţă, şi amîndoi aveau perfectă dreptate. Dintru început fără apă, fără mîncare şi fără nimic altceva decît o peşteră drept sălaş, cei doi au dobîndit toate cîte aveau de trebuinţă, din pămînt, din aer şi de la cîteva vieţuitoare sălbatice, toate din pronia Domnului. Iar oamenii în mijlocul cărora cei doi nu fuseseră prea bine suportaţi au început să se adune de bunăvoie în jurul lor, pentru că monahul, fie el chiar pustnic, nu se desparte de lume, ci îi redă lumii bunul sens al libertăţii ei. Sfîntul David i-a chemat pe oameni şi de-aproape, şi de departe, şi pe toţi, şi pe fiecare. Căci există şi o chemare universală, şi o chemare particulară, deosebit centrate, fiecare cu vremea şi cu rostul ei.
Abia după înmulţirea monahilor şi vederea bunei lor vieţuiri, Sfîntul David a încuviinţat unuia dintre asceţi, fericitul Dodo, să construiască întîia mînăstire, cu biserica şi chiliile scobite în stîncă. Prin urmare, sfîntul a temeluit mai întîi duhovnicia monahilor, iar numai apoi acoperişul de deasupra capului şi chiar biserica însăşi, ceea ce pare să fie o altă ordine a priorităţilor faţă de cea a zilelor noastre.
Spre sfîrşitul vieţii a fost rînduit ca Sfîntul David Garejeli să poată merge către Ierusalim, unde toată viaţa dorise să apuce a se închina. Numai că, ajungînd să vadă de la o oarecare distanţă Locurile Sfinte, a izbucnit în plîns, a refuzat să intre în oraş sub cuvînt că nu este vrednic de o astfel de cinste şi s-a întors acasă, poruncindu-le ucenicilor să continue pelerinajul în Ierusalim fără el.
Creşterea monahicească începută în vremea Sfîntului David a continuat şi după moartea lui, vreo douăzeci de mînăstiri luînd fiinţă în zonă. Trupul sfîntului a fost înmormîntat în biserica avînd hramul Schimbării la Faţă, parţial scobită în stîncă şi care astăzi constituie miezul reînvierii monahismului din actuala pustie.



III

Mai tîrziu, pe la jumătatea sec. al IX-lea, monahismul din Gareja a intrat în altă etapă. Sfîntul Ilarion Kartveli, adică Sfîntul Ilarion Georgianul (altul decît Cuviosul Ilarion Georgianul născut în sec. al XVIII-lea), un aristocrat bogat, afierosit de tînăr călugăriei, măreşte şi modernizează Biserica Schimbării la Faţă şi împodobeşte mormîntul Sfîntului David. Pînă la el, chiliile săpate în stîncă aveau neregularitatea dictată de dezinteresul pustnicesc pentru formalism, însă de acum ele vor fi tăiate după anumite simetrii, iar pe zidul exterior vor conţine un detaliu arhitectural tradiţional apropiatei regiuni Kahetia: arcada-potcoavă.
Dezvoltarea complexului monahal îşi atinge vîrful în aşa-numita Renaştere georgiană din sec.XI-XIII, cînd întreaga ţară creşte sub regele David Constructorul, iar apoi sub regina Tamar. Apar elementele unei varietăţi de utilitate cotidiană, ca mici ferestre, nişe şi policioare, iar pereţii de stîncă sînt tencuiţi şi pictaţi.
Pînă astăzi se pot vedea, pe lîngă chilii şi biserici, încăperi scobite pentru alte scopuri, între care grajduri, depozite şi rezervoare pluviale de pînă la 50.000 de litri, unde apa era dezinfectată prin ingenioase metode naturale.



IV

O dată cu invaziile mongole din a doua parte a sec. al XIII-lea, începe stagnarea şi declinul complexului. În 1265 zona e devastată de mongoli şi existenţa monahală e întreruptă o perioadă.
Secolele XIV-XV îi readuc pe mongoli în deşertul unde nimic de valoare nu era, decît numai disponibilitatea mărturisitoare în cel mai înalt grad, adică martirică, a urmaşilor Sfîntului David. O atracţie inexplicabilă altminteri decît metafizic îi chema pe păgîni în deşert, exclusiv spre a se face potrivnici Binelui şi spre a ucide. Iar şi iar... Căci, într-un fel sau altul, întotdeauna se găseau georgieni care să se nevoiască şi să se roage, ocupînd, în ciuda indubitabilei şi mortalei perspective, o parte dintre chilii.
În Duminica Învierii anului 1615, ştiind dinainte şi cu de-amănuntul ce avea să se întîmple, absolut toţi călugării, se spune că mii de suflete, au primit mucenicia, tăiaţi de ostaşii şahului Persiei, Abas I. Toate manuscrisele şi toate obiectele de artă au fost distruse.
În sec. al XVII-lea cu sprijinul regilor georgieni, monahismul se reînnoadă, însă numărul trăitorilor şi viaţa mînăstirească sînt semnificativ reduse.
Martirajul a continuat şi în sec.XVIII-XIX, în ritmul repetatelor invazii ori raiduri – contradovezi peremptorii ale bărbăţiei păgînilor, căci cît de laş trebuie să fii ca să ucizi zeci, sute şi mii de semeni neînarmaţi şi perfect inofensivi militar... –, astfel că numai cîţiva monahi mai erau în zonă la începutul sec. al XX-lea.
După “blagoslovenia” anexării sovietice din 1921, pustnicia davidiană a fost desfiinţată.



V

Probabil că cea mai spectaculoasă podoabă a acestei “pustii”, după sfînta încăpăţînare a călugărilor descăpăţînaţi, este pictura murală. Cea mai veche frescă de aici datează din sec. al VIII-lea. Pe vremea Sfîntului Ilarion frescele se înmulţesc, iar în Renaşterea georgiană ia fiinţă Şcoala de pictură din Gareja. Specificul ei este reprezentarea unor scene din viaţa Sfîntului David Garejeli, cum e momentul mulgerii căprioarei de către Sfîntul Lucian (lucru care s-a întîmplat regulat şi mult timp de la începutul aşezării celor doi în pustie). Se remarcă şi o serie de portrete ale unor regi contemporani, întocmite realist, dar încadrate armonios în programul iconografic. Coloanele sînt susţinute cu puterea picturală a sfinţilor stîlpnici, iar tavanele mai tîrzii sînt însemnate cu cîte o cruce cu braţe egale, înscrisă în cerc.
Pentru a ajunge la cele mai apropiate fresce trebuie să treci de lavra în care străjuie trupul Sfîntului David, să urci un deal stîncos, ciudat, care te răsplăteşte cu panorama uscăciunii, dar şi a unora dintre chiliile lăsate fără acces de seismele care au tăiat blasfemiator enorme felii de piatră. Apoi cobori în partea cealaltă, muşcînd fraudulos conturul frontierei azere, ca să revii imediat cu inima strînsă. Şi toate astea subminează vizitatorului ortodox venit din România acel sentiment pe care Georgia i-l va fi livrat îndată ce va fi ajuns în ţara asta, şi anume că, în ciuda celor peste 2000 km, este acasă. Dar descoperirea picturii restaurează îndată certitudinea prieteşugului şi a înrudirii în ordine hristică pe care românul o are cu tărîmurile georgiene prin oamenii lor. Căci linia, cromatica şi ataşamentul general faţă de erminie, pe care, plastic şi duhovniceşte, îl degajă pictura aceasta, ne sînt atît de familiare! Chipul lui Hristos e acelaşi ca la Moldoviţa şi ca la Horezu şi ca peste tot, iar fresca din David Gareja o mărturiseşte pe înţelesul neputinţei noastre omeneşti şi ne mîngîie ca una care are putere.



VI

Neamul din ţara ce poartă numele Sfîntului George este, probabil, unul dintre cele mai prodigioase izvoare de martiri. De aici s-au dat morţii regi şi opincari, femei şi bărbaţi, ostaşi şi monahi, copii şi vîrstnici, în toate combinaţiile posibile ale acestor categorii. Şi au fost uluitor de mulţi, mai cu seamă în raport cu numărul total al populaţiei din epocă, cît şi al celei de azi. Dar ceea ce dă măsura jertfelniciei neîntrerupte a călugărilor din David Gareja de-a lungul a multe secole este plămada sufletului georgian. Căci georgianul a fost şi este viteaz, aprig şi mai ales mîndru, cuvîntul acesta avînd o acoperire complexă, cu nuanţele de demn şi de frumos, însă şi cu cea pe care o pune în joc ispita orgoliului. Or, cu tipul ăsta de temperament, este, desigur, onorant să accepţi moartea în luptă sau după luptă, dar s-o aştepţi cu pace, în mod conştient, în rugăciune şi nestrămutat, este o minune a lui Hristos.
În 1948, puterea sovietică şi-a aşezat o bază militară undeva în zona David Gareja, iar în anii războiului sovietic împotriva Afganistanului militarii sovietici au folosit unele aşezări monahale drept teren de antrenament. Şi, aşa cum o mai făcuseră în Spania anilor ’30, soldaţii comunişti au tras cu gloanţe în obrazul lui Hristos şi al sfinţilor Lui. Contextul mai larg era următorul: ca în întreaga Uniune Sovietică, aproape toate mînăstiririle şi bisericile erau închise, iar clădirile lor transformate în fel de fel de “instituţii”, ori pur şi simplu abandonate. Catehizarea era interzisă sub orice formă. Clerul fusese infiltrat cu KGB-işti. Naţionalismul înăbuşit. O parte din complexul monahal care slujea drept ţintă, la modul propriu, comuniştilor, se afla, aşa cum se află şi astăzi, pe teritoriul Azerbaidjanului. Aceasta din cauza cunoscutei politici staliniste de mutare a graniţelor, politică preluată – şi continuată, în cazul Georgiei – de la Imperiul Ţarist.
În România socialistă a anilor ’70-‘80, de pildă, în atari situaţii reacţia civică era imperceptibilă. Bisericile erau dărîmate, iar un părinte Gheorghe Calciu, singurul care avea bărbăţia şi luciditatea de a protesta vizibil, era înfundat cu complicitatea pasivă ori activă a “colegilor” de dăscălie teologică. Masele asistau mute şi impotente, deşi îndurerate, la dărîmarea unei Sfînta Vineri ori a unui Sfîntul Spiridon Vechi, cu singurul curaj de a culege spărturi de cărămizi şi cioburi.
Or, la celălalt mal al Mării Negre s-a petrecut o minune. Un grup de studenţi conduşi de un tînăr pe nume – ce coincidenţă! – David Turashvili, a lansat în masă protestele împotriva acestei barbarii gratuite. După obiceiul sovietic, atît de actual, fireşte, şi astăzi, oficialii Ministerului Apărării, oamenii de la “centru”, au promis schimbarea ţintelor, dar nu s-au ţinut de cuvînt, amînînd mutarea. Cu georgienii, însă, tactica asta nu a mers. A fost organizată o manifestaţie de 10.000 de persoane pe străzile Tbilisiului. Un grup de studenţi a început greva foamei chiar la mînăstire. Rezultatul a fost că, în octombrie 1988, armata sovietică a fost dizlocată din zonă, iar unitatea militară desfiinţată. Nu este oare, asta, o minune a Sfîntului David Garejeli, al cărui trup şi duh nu au încetat să sfinţească pustia?



VII

Georgia şi-a dobîndit independenţa în 1991 şi chiar de atunci mînăstirea Schimbării la Faţă, care adăposteşte trupul Sfîntului, a fost refăcută şi repopulată, chiar dacă într-un număr extrem de redus, mai ales faţă de vremurile cele bune.
Asta pentru că vremurile nu sînt bune, ci amestecate. Şi, ca dovadă, în 1996, Ministerul de Război georgian a reluat exerciţiile militare undeva în zonă! Bineînţeles, protestele au reînceput, Şi au izbîndit, căci, chiar dacă nu se trăgea direct în chilii şi chipurile asemănării, într-o bună dimineaţă sute de georgieni şi-au întins corturile în raza de acţiune a trupelor militare, mult prea stricăcioase faţă de zestrea spirituală şi de moaştele neamului. Armata şi oficialităţile s-au înclinat în faţa presiunii publice, iar “exerciţiile” au fost abandonate.
Astăzi, David Gareja, Pustia lui David, e în continuare sfîşiată de graniţa cu azerii, care susţin că albanezii sînt cei care au ridicat mînăstirile, nu georgienii, albanezi care ar fi fost acolo, pasămite, înaintea azerilor şi georgienilor. E vorba de albanezii caucazieni, fără nici o legătură cu neamul celor balcanici. Şi ar putea fi rizibil, de n-ar fi grotesc, pentru că teza asta nu are nici un argument arheologic ori de alt fel. Georgia a propus un schimb de teritorii, oricare, pentru a reîntregi vastul complex monahal, dar azerii au refuzat cu motivaţia că teritoriile acestea sînt de o importanţă strategică de neechivalat. Şi trebuie să vezi totul cu proprii ochi ca să te hotărăşti dacă această stîncă ar putea fi temelie altei strategii decît spiritualităţii.
În cele din urmă, Pustia e sfîşiată de un duh global de care, tocmai pentru că e global, nici Pustia nu putea să scape.
Dar pînă acum în istorie e dovedit că, pentru rugăciunile Sfîntului David, Hristos a lucrat proniator asupra locului numit David Gareja, loc în care cenuşa şi moartea s-au prefăcut iar şi iar în duh şi în înviere.
În georgian persistă convingerea că potrivnicia exteriorităţii de azi nu e mai mare decît cea de ieri şi decît cea de acum 2000 de ani, iar pentru asta el nu va lipsi nici de-acum înainte din Gareja şi va dovedi lumii acesteia, aşa cum o tot face de la începuturi, că persoana nu poate fi nici dizolvată, nici silnic înglobată.
Că asta e slăbiciune ori tărie, noi nu ştim. Însă e ceva cu care sfinţii Georgiei, începînd cu Sfîntul David Garejeli, au lucrat în Deşertul Pustnicilor, dobîndind mîntuirea lor şi a altora.

Lucian D. POPESCU


* Udabno înseamnă “deşert”, iar în limba veche avea înţelesul nuanţat de “zonă de nelocuit”. Trebuie ştiut că limba georgiană este extrem de bogată şi expresivă. S-a separat dintr-un trunchi comun de mingreliană şi laz în primul mileniu î.Hr.. Prima traducere a Bibliei s-a făcut în sec. al V-lea, iar cele mai vechi fragmente manuscrise datează din sec. al VII-lea.


9 comentarii:

La 2/4/09 10:04 p.m. , Anonymous Daniela a spus...

Parintele Justin Parvu cheama la referendum in chestiunea documentelor biometrice. Ce parere aveti?

 
La 2/4/09 10:37 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu pot fi decît de acord cu această iniţiativă.
Nu numai orice creştin ortodox, dar şi orice cetăţean responsabil, indiferent de religie sau de confesiune, s-ar cuveni să răspundă acestei chemări.
Parlamentarii şi guvernanţii noştri trebuie obligaţi, prin presiuni concertate, să trateze în mod democratic electoratul pe umerii căruia s-au cocoţat la putere, nu să-l desconsidere şi să-l sfideze acţionînd pe furiş, mai ales în probleme cu atît de grave implicaţii morale.
O întrebare îmi dă totuşi tîrcoale: ce ne facem dacă, Doamne fereşte, rezultatul năzuitului referendum nu va fi cel pe care-l scontăm?

 
La 3/4/09 10:58 a.m. , Anonymous Cristina a spus...

E minunat sa se stie de unde provenea Sfantul Antim Ivireanul. Mi-ar fi placut sa dam si noi Georgiei un mare roman, asa cum ea ne-a dat noua un mare georgian.

 
La 3/4/09 11:00 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

N-am dat Georgiei vreun mare român, dar am dat Rusiei pe Dimitrie şi Antioh Cantemir.

 
La 3/4/09 8:06 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Si pe Nicolaus Olahus ungurilor, si pe Pierre Ronsard francezilor...

 
La 3/4/09 8:09 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nicolaus Olahus e un bun exemplu, dar chestia cu Ronsard (Mărăcine) e numai o legendă trasă de păr. Se cade să ne luăm seama...

 
La 3/4/09 10:34 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Apropo de chemarea la referendum a Parintelui Iustin: ar fi bine sa se faca referendum si sa iasa nu bine, ci rau, ca sa ne trezim odata din prea buna parere despre noi insisi si sa venim la realitate. Cei mai multi din romanasii nostri sunt indiferenti sau habar n-au si nici nu-i intereseaza de cipuri si de apocalipse, ba chiar s-ar duce sa li se puna cip daca li s-ar da ceva bani pentru asta. Noi credem poporul roman mai crestin decit este sau decit a ramas, dar eu asa cred eu ca e o mare greseala sa punem baza pe majoritate, cum s-a vazut de atatea ori si la alegeri. Nu stiu cum se vede lumea de la manastire, dar cine umbla prin ea de la un capat de tara la altul eu zic ca vede nitelus altceva...

 
La 8/4/09 12:47 p.m. , Anonymous Vlahia a spus...

Să ne ţinem mintea în iad şi să nu deznădăjduim.

 
La 17/2/11 4:42 p.m. , Blogger Filo Theos a spus...

Salutari de la Iasi, orasul punte catre Est. acesta este un blog la care subscriu. Vin cu un mesaj traditional din Sakartvelo (Georgia, Gruzia, Iviria Kartuli):
უფალო იესო ქრისტე ძეი ღვთისაო შემიწყალე მე ცოდვილი up’alo ieso k’riste dzei ghvt’isao shemitsqale me ts’odvili
sau mai simplu:
Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul !
Va pun la dispozitie material video
de pe youtube, cu privire la aceasta tara, realizate de mine ca PUNTE intre doua tari ce au mult in comun Georgia si Romania: http://www.youtube.com/watch?v=-h8DfFAAr5U
http://www.youtube.com/watch?v=-sf5qK1qtVs
http://www.youtube.com/watch?v=L5ZoSrk2TEQ
am mai multe video cam 27 de video despre cultura georgiana. Cel mai mult ne leaga de Georgia, desigur renumitul Antim Ivireanu. De asemenea sunt in cautarea unui dictionar romano-gruzin sau a unei gramatici romano-gruzine, deoarece vreau sa invat aceasta limba din multe motive. Cine ma poate ajuta, il voi ajuta si eu. Moldova este Romania, Abkhazia si Ossetia sunt Georgia

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire