UN CUVÎNT AL PĂRINTELUI GALERIU

DE LA PAŞTELE CEL MARE

LA „PAŞTELE CEL MIC”

Cuvânt de învăţătură la Duminica Tomei*

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute». Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: «Am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!». Apoi a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios». A răspuns Toma şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Iisus i-a zis: «Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!». Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 19-31).
Iubiţilor, să plecăm pentru o clipă de la ultimul cuvânt: “Iar acestea – zice dumne­zeiasca Evanghelie – s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui”. Dumnezeiescul Grigorie Palama spune că Dumnezeu a dat omului, dintru începutul zidirii, cuvântul, şi a rânduit să se şi scrie, deci să-i dea trup, ca la plinirea vremii oamenii să-L întâmpine pe Dumnezeu-Cuvântul. Pentru că Dumnezeu-Cuvântul trup S-a făcut. Şi, iubiţilor, nu mă pot opri a stărui: vrem noi cu adevărat să simţim viaţa şi învierea lui Hristos? A rânduit Dumnezeu să se întipărească în noi viaţa şi învierea, prin orice cuvânt al Evangheliei, apoi şi prin rugăciunea noastră. Căci dacă în cuvântul Evan­gheliei Dumnezeu ne vorbeşte nouă – şi El a vorbit mai întâi –, în rugăciune Îi vorbim noi lui Dumnezeu. Iar în Trupul şi Sângele Lui, în Tainele Lui cele Sfinte, şi trupul nostru se împăr­tăşeşte de viaţă. Aşa se lucrează propriu-zis în noi învierea şi viaţa. Acesta e adevăr al tuturor adevărurilor, nu e doar o părere. Acesta e lucrul dumnezeiesc. Aşa să primim Cu­vân­tul, în­scri­indu-se în noi, devenind trup în noi. Trupul nostru să devină trup al lui Dum­nezeu-Cu­vântul.
Precum am auzit, fiind seară, în acea zi una, ucenicii erau adunaţi înăuntru, de frica iudeilor… Ne gândim toţi: Iisus Hristos răstignit, apoi aşezat în mormânt – peştera dăruită de Iosif din Arimateea. Iar mormântul pecetluit, pentru frica sinedriului ca ucenicii să nu fure trupul. Iar acum, pentru că învierea se săvârşise, mormântul rămăsese gol... Ei erau cuprinşi, însă, şi de o altă frică – de cutremur spiritual, duhovnicesc, mai cutremurător decât orice cu­tre­mur al pământului. Erau adunaţi în acea cămăruţă unde luaseră Cina cea de Taină – primul locaş, prima biserică. Şi iată că Iisus, uşile fiind încuiate, intră şi stă în mijlocul lor. Prin uşile încuiate! Ce încuietori pot fi pentru Dumnezeu?! Nici încuietorile mormântului: El ieşi­se înainte ca piatra să fie dată la o parte! Taină a Învierii! Dezvăluire a tainei prin care ni se împărtăşeşte un suiş, un „transcens”, o depăşire neîncetată a existenţei şi vieţii noastre. Noi sun­tem chemaţi toţi la un suiş continuu.
O, iubiţilor, ce înseamnă însuşi cuvântul „Paşte”? De la pesah (ebr.), paskha (gr.), avem şi-n româneşte „Paşte”, care înseamnă „trecere”. Dar ce fel de trecere? Trecere de Dum­­nezeu luminată, rânduită, însoţită într-un suiş continuu. Nu simte tot omul, iubiţilor, mai înţelept şi mai puţin înţelept, chemarea aceasta de înnoire neîncetată, de zidire din treaptă în treaptă? Aşa cum patriarhul Iacov a văzut scara care unea cerul cu pământul (Facerea, cap. 28), iar îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe ea. Şi în capul scării – Dumnezeu, grăind lui Iacov, cel numit apoi Israel, adică “Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”, închipuindu-ne pe noi toţi în neîncetata luptă cu chemarea lui Dumnezeu: mai răspundem, mai nu răspundem, mai ne îm­potrivim, mai ţipăm... Aceasta vrea să spună: Făptura este într-o luptă continuă. Să se tre­zească, deci, şi să lupte!
O, dacă am simţi noi taina Paştelui, a trecerii! Căci aşa a zidit Dumnezeu întreaga făp­tură, în această lege pascală. Primul Paşte – Ziua cea Una a Creaţiei, când a adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. Neîncetat apoi a fost sărbătorit acest Paşte de-a lungul Vechiului Testament şi la toate popoarele. Căci nu e popor pe lume care să nu poarte în adânc o închipuire, o întipărire a tainei pascale, a acestui suiş – sau măcar a dorului de suiş – pe care poporul Israel l-a însemnat în trecerea lui de la robia lui Faraon la libertate. Căci, ştim toţi, acesta este Paştele Vechiului Testament, pe care iudeii îl trăiau atât de viu. Gândiţi-vă la pro­orocia lui Iezechiel, când vede câmpul de oase şi aude glasul îngerului: “Învia-vor, oare, oa­se­le acestea?” (Iezechiel 37, 3). Parcă ne strigă nouă: Învia-vor oare inimile voastre din ne­sim­ţire? Căci nesimţirea, cum au zis Părinţii, e moartea sufletului înainte de moartea tru­pului. Or, când auzi cuvântul „Paşte”, când auzi “Hristos a înviat!”, să te simţi trezit, căci, o dată mai mult trebuie spus, pentru noi a înviat Hristos, nu pentru El. Învierea e minunea noas­tră. Am spus-o şi altădată: moartea pe cruce e minunea lui Dumnezeu; sau, dacă vreţi, neobişnuitul din Dumnezeu. Pentru că în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, e Dumnezeirea cea veşnică, nemurirea cea veşnică; iar ca om, este trup luat din Fecioară, deci fără de păcat, şi nu era în El sămânţa morţii, pentru că moartea nu-i altceva decât plata păcatului. Aşadar, El a luat moartea noastră şi, precum Adam a schimbat în moarte starea de jertfă, de comuniune cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu ia moartea lui Adam şi a noastră şi o transfigurează în jertfă, care duce la înviere. Învierea pentru noi.
Amintesc din nou cuvântul femeii aceleia – mama fraţilor Macabei – pe care îl pome­nesc mereu, tocmai ca să se întipărească mai adânc în noi. Când imperiul elenist cucerise Israelul, iudeii n-au primit cultul idolatru al zeilor, ci păstrau descoperirea dumneziească dată lor prin Moise: „Israele, Domnul Dumnezeul tău unul este. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea 20, 3). Şi au murit primii şase fraţi, păstrându-şi credinţa. Când a venit rân­dul celui de-al şaptelea, vrând mai mult să-l momească Antioh, a chemat-o şi pe mama lui stăruitor, făcându-i făgăduinţe… Ce poate însă făgădui cineva din lumea aceasta, care să nu fie mu­ritor? Unii din temniţe erau momiţi cu toate acestea ale lumii, numai şi numai să pri­mească a fi de partea lor. Dar întrebarea capitală, pentru orice conştiinţă: Ce poate oferi un om, oricât de mare ar fi, chiar la nivelul cel mai înalt al piramidei sociale? Poate oferi ceva nemuritor, ceva nesupus stricăciunii şi morţii? Aceasta e problema capitală: a învierii şi a vie­ţii care a fost – prin nefericitul demon – atacată de moarte. Şi o simt tot mai mult, din clipă în clipă: moartea e invenţia lumii, a demonului, a făpturii în căderea ei. Ca dovadă, când vrem să scăpăm de cineva, când îl urâm, îl pizmuim, sau din alte “raţiuni ale dracilor” (cum sunt numite gândurile rele), căutăm să-l dăm morţii. E invenţia demonului şi a noastră, nu a lui Dumnezeu. Şi Părinţii o spun limpede: Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de moartea nimănui.
Revenind, acea mamă – Solomonia – l-a îndemnat pe acest ultim fiu al ei să nu se lase înşelat de momelile regelui, şi i-a spus: “La cer şi la pământ să priveşti, că iată, din ce n-au fost, toate le-a adus Dumnezeu ca să fie” – câte se pot cugeta în cer şi pe pământ, pe toate le-a adus Dumnezeu de la fiinţă la nefiinţă. În mărturia ei, acea mamă trăia adânc Paştele cel dintâi al Creaţiei. Şi oricine se înalţă cu cugetarea aşa de sus trăieşte Paştele, legea firii noastre, lumina care străbate întreaga fire şi o cheamă la înălţare. Cu fiecare zi a creaţiei – şi a doua, şi a treia, şi celelalte, noi fiind creaţi în a şaptea zi, ca într-un fel de Tabor. Căci lumina primită de Adam, după ce l-a zidit Dumnezeu din ţărână, o asociază Părinţii cu Ta­borul. Aşa cum se împărtăşeau de lumină cei trei fruntaşi ai apostolilor, Petru, Iacov şi Ioan, con­templând pe Hristos în strălucirea feţei şi a veşmintelor Lui, aşa era şi Adam când a pri­mit suflare de viaţă. Şi în acea zi a şaptea a Creaţiei S-a odihnit Dumnezeu, adică a fost împlinită Creaţia la o anumită măsură a ei. Căci odihna, în înţelesul divin al Scripturii, aceas­ta înseamnă. Iar în Hristos e plenitudinea întregului adevăr şi a descoperirii dumnezeieşti.
În seara aceea aşa a intrat la ucenici, cum trecuse mai devreme prin piatra mormân­tului: pentru trupul Lui transfigurat, îndumnezeit, nu mai există obstacole. Trece, deci, prin uşile încuiate şi le zice ucenicilor: „Pace vouă!”. Cu ochii duhului să-L vedem şi să simţim că este în mijlocul nostru, ne dă această pace şi, arătându-ne mâinile şi coasta Lui, ne încre­dinţează că El este, Cel prins şi legat, Cel cu mâinile întinse pe cruce şi pironite, Cel coborât apoi şi înmormântat în mormânt pecetluit. Acum El este viu, le arată mâinile şi coasta Lui, iar ucenicii se bucură. Şi spun Părinţii că bucuria e semn al harului (când foloism cuvântul „plăcere”, ne referim la simţuri; când zicem „bucurie”, ne referim la darul Duhului, precum spune dumnezeiescul Pavel: “Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare …”). Şi iarăşi Iisus ia cuvântul şi zice: “Pace vouă!”. Şi rosteşte acest uimi­tor mesaj al Dum­nezeieştii Treimi – de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt: “«Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţi­nute»”.
“Dumnezeu-Cuvântul cel atotstăpânitor – psalmodiază Biserica – a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. Aceasta vrea să spună cuvântul: „Luaţi Duh Sfânt”. Observaţi legătura? Când a rânduit să coboare în sânul Maicii Domnului, ce a zis Arhanghelul? “Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Duhul Sfânt pregăteşte vasul, iubiţilor, şi de aceea trupul nostru e numit “templu al Duhului Sfânt, biserică a Dumnezeului Celui Viu”. Biserică în care odihneşte Fiul. De aici înţelegem şi mărturisirea din Crez: Duhul Sfânt de la Tatăl purcede, unica sursă; nu de la Tatăl şi de la Fiul. Fiul, de la Tatăl, odihneşte în Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt e sălaşul. Înţelegem acum şi taina făpturii noastre: trupul e legat de Duhul Sfânt, după cum mintea e legată de Fiul. Deci să simţi că trupul tău e templu al Duhului Sfânt, e biserică a Dumnezeului Celui Viu! Vedeţi cum lucrează Tatăl prin Fiul în Duh Sfânt? “Dumnezeu-Cuvântul, cel Atotţiitor”, zice Biserica, „a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. De aceea zice Mântuitorul: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta…”. Întâi lor, dar aceasta se face la orice spovedanie a noastră, ca să locuiască apoi trupeşte Hristos în noi. Iar Sf. Chiril al Ierusalimului auziţi ce frumos spune: Pentru că suflarea cea dintâi a fost întu­necată prin păcatele cele de bunăvoie, numai Dumnezeu cu harul Său, cu lumina divină veşnică putea să ne înnoiască din nou, ziditor, făptura. Referindu-se la acelaşi moment, auziţi ce minunat spune şi Sf. Grigorie Palama: Zidirea e nouă iarăşi când se împărtăşeşte de Duhul, din lipsa Căruia s-a învechit. Căci trebuie să conlucreze cu noutatea de la început înnoirea şi contribuţia de acum. Care a fost această noutate de la început? Când l-a zidit Dum­nezeu pe Adam din ţărâna pământului, adică trupul biologic, a suflat peste el suflare de viaţă – harul dumnezeiesc. Dar s-a învechit. Ca şi omul: în timp fiind, se învecheşte.
Două sunt slăbiciunile omului: întâi păcatul, care-i un fel de înstrăinare, de alienare din adevăr, dar şi stagnarea. Adică a nu avea conştiinţa că eşti chemat mereu să te înnoieşti. Suişuri să pui în inimă, cum spune Psalmistul, căci “merge-vor din putere în putere” (Psalmi 83, 6-8)! Ceea ce numesc oamenii învăţaţi de azi Transcensul, adică depăşirea continuă. Iar depăşirea nu e din lumea aceasta. Şi atunci, zice Palama, în ziua Învierii, când Iisus a zis: „Luaţi Duh Sfânt”, suflând asupra lor, se înnoieşte făptura şi, cum a zis el atât de frumos, conlucrează zidirea: înnoirea creaţiei de atunci cu înnoirea din ziua Învierii. A scos iar la iveală chipul, spune Grigorie Palama, întrucât Cel ce a suflat acum, în ziua Învierii, nu e altul decât Cel ce a suflat la început. Tot Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt a suflat şi atunci. Acelaşi prin Care s-a dat suflarea atunci, o dată cu sufletul, iar acum în suflet. Aşa a lucrat El.
Şi, dăruindu-le Duhul Sfânt, şi vindecându-i, făcându-Şi sălaş Luişi, ca ucenicii să-L simtă prezent în ei, deodată Iisus Se face nevăzut. Şi, cum ni se mărturiseşte în dumnezeiasca Evanghelie, Toma nu era de faţă. Aceasta a fost un tâlc şi o lucrare dumnezeiască. Şi nefiind Toma de faţă, ucenicii, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: „Tomo, am văzut pe Domnul înviat!”. Iar el, o clipă răscolit de o memorie sfântă (memoria petrecerii cu Iisus trei ani şi ceva, memoria cuvintelor Lui, memoria durerii Lui din grădina Ghetsimani…), auzind, se cutremură: „Cum L-aţi văzut?!”. „Viu!”. Şi aici observăm cum lucrează în el, în chip firesc, mintea omului, în chemarea ei de a judeca. L-a urmat în trup şi L-a văzut răs­tig­nit. Acum e viu? E Acelaşi? Şi. pentru o dovadă a identităţii între Hristos Cel ce a petrecut trupeşte, Cel ce a fost răstignit şi înmormântat şi Cel ce acum e înviat, el zice: “De nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Deci proba identităţii, iubiţilor. Cu adevărat, a fost taină a lui Dumnezeu neprezenţa Lui. De aceea zice Biserica: “O, fericită îndoială a lui Toma, căci ea ne-a descoperit o dată mai mult taina şi puterea Învierii!”.
După opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. De ce după opt zile? Deodată simţim şi mărturisim: pentru că ziua duminicii era noua zi a sărbătorii, Ziua Învierii, de acum instituită pentru înnoirea umanităţii. După opt zile ucenicii erau iarăşi adunaţi. Şi, cuvânt nu simplu scris, ci împlinit, atunci li S-a arătat iarăşi Iisus, în acea Zi Una a Învierii. Acum şi Toma era cu dânşii. Şi a venit Iisus. Uşile fiind încuiate, El stă în mijloc şi le grăieşte: „Pace vouă!”. Apoi se adresează celui ce se îndoise: „Tomo, adu-ţi degetul şi vezi rănile Mele. Adu-ţi mâ­na şi pune-o în coasta mea. Şi nu fi necredincios, ci credincios”. Zice Biserica, atât de lumi­nos: “Toma, cel ce se numea şi Geamănul, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate, pentru aceasta şi necrezând el spuselor lor, din necredinţă în credinţă l-ai în­tărit şi n-ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a arăta lui preacurată coasta Ta şi rănile mâi­nilor şi ale picioarelor Tale. Iar el, pipăind şi văzând, Te-a mărturisit pe Tine că eşti nu numai Dum­nezeu şi nici numai om, şi a grăit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»”.
S-au întrebat dacă într-adevăr, când Mântuitorul a spus: “Adu-ţi mâna ta şi degetul tău…”, Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de cre­dinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că ve­derea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici; apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă – e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dum­nezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, “cea pururea fiitoare”, cum o numim în Noaptea Pascală, “lumina cea fără de ani”, ne-a dat ochiul credinţei.
La această lumină îl cheamă acum Mântuitorul pe Toma: „M-ai văzut, ai crezut. Feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Căci, când treci dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, te înalţi la cealaltă vedere, a credinţei. Cum tot Palama spune: “Cei dinainte de Hris­tos de departe îmbrăţişau, prin credinţă, descoperirile cele viitoare” – cei ce n-au văzut şi au crezut.
Iubiţilor, în taina Paştelui, o dată cu marea trecere de la nefiinţă la fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere a lui Israel de la robie la libertate, cu marea trecere de la Cruce la Înviere a lui Hristos, să cugetăm o clipă la trecerea pe care o simţim în noi. Îngăduiţi să citesc cuvântul atât de luminos: “Venit-ai, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii Tale, uşile fiind încuiate. Şi stând în mijlocul ucenicilor, le-ai dezvelit coasta Ta. Şi arătându-le semnele rănilor din mâinile şi din picioarele Tale, şi risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit lămurit: «Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, o, prieteni, nu port fire de duh»”. Pare numai trup, ca noi; trup ca ale noastre, pe care le privim cu ochii aceştia. Trupul e ca un fel de perete, în care nu vedem în adânc sufletul. De aceea Palama spune că la înviere abia de vom ghici trupul din suflet, în timp ce acum abia de ghicim sufletul în trup. Dar Mântuitorul S-a arătat în trup. “Pe ucenicul care se îndoia l-a îndemnat să se atingă cu frică, zicându-i: «Ei, cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi!»”. Le iscodeşti: adică le cercetezi raţional, cu judecata omenească. „Cum, cel pe care l-am văzut răstignit, pe care puteam să-l pipăi, e acelaşi cu cel înviat?!”. Asta-i iscodirea lui raţională. Că omul raţionează şi, raţio­nând, se îndoieşte. “Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită…” – ce cuvânt răs­colitor! Când omul „se îndoieşte”, el se împarte în două. Aşa a fost căderea lui Adam. Îndoiala e în minte, e a raţiunii omului. De aceea Dumnezeu a apărut în „fire îndoită”: pentru cel care se îndoieşte. Mintea şi voinţa ta îndoite sunt chemate să pipăie firea îndoită, pe Hristos, Dum­nezeu şi Om, în cele două firi, în care nu mai e îndoială, ci unitate desăvârşită. Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. În aceeaşi idee, cu frică şi credincioşie, a grăit Toma atunci, pătruns de credinţă. El, cu firea lui îndoită, a pipăit firea îndoită, a Dumnezeirii şi omenităţii, şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Aşa să simţim toţi că ne împărtăşim, atingând – cu ochii, cu mintea, cu inima – rănile Domnului şi, îmbrăţişându-L, să strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Hristos a înviat! Şi aceasta-i legea firii: legea pascală. Învierea e sensul existenţei noastre. De aceea suntem chemaţi cu toţii să ne închinăm, iarăşi şi iarăşi, „sfintei Învierii Lui celei de-a treia zi”! Amin.

Părintele Constantin GALERIU

* Predică rostită la Biserica "Sf. Silvestru" din Bucureşti, la 22 aprilie 2001, de Duminica Tomei, denumită în popor şi „Paştele cel mic”. Am păstrat ortografia cu care predica a fost tipărită în revista Puncte cardinale din aprilie 2004.