LUCIAN BLAGA ŞI CREŞTINISMUL

Postez aici acest text în preajma aniversării şi comemorării lui Lucian Blaga (n. 9 mai, m. 6 mai), dar şi pentru a da prilej de mai adîncă şi mai nuanţaţă meditaţie asupra raporturilor dintre religie şi cultură, într-o vreme în care cultura tinde tot mai mult să se despiritualizeze, iar religia - şi mai ales Ortodoxia - tinde să se refugieze defensiv pe poziţii aculturale. Mutatis mutandis, "lecţia" interbelică ne poate fi încă o dată de folos. (R. C.)

I. Epoca interbelică românească se caracterizează, în plan spiritual, prin fericita întîlnire dintre cultură şi creştinism. “Explozia” culturală fără precedent s-a săvîrşit pe fondul unei renaşteri a spiritului ortodox, dovedind că presupusa incompatibilitate între valorile credinţei şi valorile creaţiei este o simplă prejudecată a modernismului iconoclast.
Pentru noi, “redescoperirea” ortodoxiei a echivalat cu o rodnică adîncire a tradiţiei naţionale (la tendinţele catolicismului către un universalism abstract, ortodoxia a căutat să răspundă printr-un universalism concretizat în forme naţionale, cu un simţ acut al firescului şi al organicului). Semnificativă rămîne trecerea de la tradiţionalismul “chtonian” al sămănătorismului la tradiţionalismul “uranian” al gândirismului: “Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. [...] Peste pămîntul pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe” (Nichifor Crainic, “Sensul tradiţiei”). Creştinismul ortodox – afirmă acelaşi autor – “e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea omenească, se suprapune tradiţiei autohtone” (art. cit.). Această întrepătrundere între factorul etnic şi factorul creştin – sinteză de “sînge” şi “spirit”, expresie particulară a armoniei “teandrice” – a fost temeiul complexei mişcări gândiriste, formă îndrăzneaţă de neobizantinism românesc, replică naţională şi ortodoxă la diferitele “spiritualisme” occidentale ale vremii (guénonismul, neotomismul, “existenţialismul creştin” şi, nu în ultimul rînd, o anumită latură a expresionismului). Pentru a denumi această mişcare cultural-religioasă (ce numai tangenţial a avut şi un caracter politic “de dreapta”), s-a încetăţenit mai ales termenul de “ortodoxism” (eticheta sub care George Călinescu a tratat-o, cu destulă neînţelegere, în Istoria... lui). Termenul este însă prea larg şi se potriveşte mai degrabă ansamblului manifestărilor naţional-creştine ale epocii, care nu s-au redus la “gândirismul” propriu-zis. Sub eticheta de “ortodoxism” mai încap cel puţin încă două “curente” de epocă: şcoala lui Nae Ionescu (persiflată de Şerban Cioculescu cu denumirea de “trăirism”, pe care “năiştii” de astăzi tind să o ia de bună!) şi legionarismul (în ipostaza năzuită de întemeietorul lui, Corneliu Zelea Codreanu: aceea de “şcoală spirituală” altoită pe tradiţia ascetică şi eroică a creştinismului). Toate acestea sînt manifestări spirituale sau politice incontestabil înrudite, întretăindu-se adesea, dar care nu trebuie confundate. “Ortodoxismul” (fac abstracţie aici de întrebuinţările peiorative ale cuvîntului*) este numitorul lor comun, nici una dintre ele neputîndu-l monopoliza; de aceea, ar fi de preferat, pentru fiecare caz în parte, să sprijinim termenul generic cu cîte un atribut particular: ortodoxism gândirist, ortodoxism naeionescian, ortodoxism legionar.
Întreaga epocă a fost obsedată de definirea “specificului naţional”; mai toţi marii filosofi şi eseişti ai vremii – de la cei mai vîrstnici, din generaţia lui Nicolae Iorga (un Constantin Rădulescu-Motru sau un Simion Mehedinţi), trecînd prin generaţia medie (cea a lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi Lucian Blaga însuşi), pînă la cei mai tineri, din generaţia lui Mircea Eliade (un Mircea Vulcănescu sau un Constantin Noica) – asociază, în diferite grade şi din diferite perspective, ortodoxia cu românismul. Spre sfîrşitul perioadei, teologul Dumitru Stăniloae va publica chiar un volum intitulat Ortodoxie şi românism, încercînd să sintetizeze, dintr-un unghi de vedere strict teologic, două decenii de discuţii în jurul acestui subiect. Mai toţi cad de acord (şi nimeni n-a putut aduce contestaţii serioase) că dacă ortodoxia se poate defini în afara românismului, românismul nu se poate defini integral în afara ortodoxiei.
Cu toate acestea – şi aici stă interesul şi performanţa epocii – viziunile asupra acestui raport, pe cît de incontestabil, pe atît de inefabil, sînt de o mare diversitate, aşa cum sînt şi personalităţile “catalizate” de acest nou spiritualism, mişcîndu-se fascinant între teologie şi filosofie, între metafizică şi artă, între ştiinţă şi eseu, între formele apusene şi duhul răsăritean, între “mărturiile” trecutului şi “aventurile” prezentului, cu un magnific elan creator şi iscoditor. “Noua generaţie” românească părea cu precădere hotărîtă (dar şi hărăzită) să aducă României Mari “a doua neatîrnare” (metafora este a lui Nichifor Crainic): după independenţa politică, pe cea spirituală. Ne voiam “europeni” în toată puterea cuvîntului, dar cu chipul nostru inconfundabil, nu cu “creierii spălaţi” (aşa cum ni se propune în mod curent astăzi).
Pînă la urmă totul s-a prăbuşit, printr-o mare neşansă istorică, în prăpastia comunismului ateu şi materialist. Astăzi însă, ridicîndu-ne de pe fundul ei nămolos, nu e neavenit să vedem în “ortodoxismul” interbelic un posibil temei al regăsirii noastre de sine, reactivîndu-ne şi armonizîndu-ne energiile creatoare pe linia tradiţiei creştine româneşti (fără s-o pervertim prin superficialitate sau prin exces şi fără a-i contesta alternativele). Iar dacă nu putem deocamdată să rodim la înălţimea celor de odinioară, să căutăm măcar a-i înţelege şi prezenta corect, chiar admiţînd că – aşa cum pretind unii – nu ne mai putem recunoaşte întru totul în ei.

II. Lucian Blaga (1895-1961), probabil cel mai împlinit gînditor român, nu poate fi redus la acest context, dar nici nu poate fi înţeles în afara lui. Fără a fi stat în fruntea unei “şcoli”, ca Nae Ionescu, sau în fruntea unei “grupări”, ca Nichifor Crainic, Blaga a fost totuşi, alături de aceştia doi, unul dintre directorii de opinie ai epocii (dacă nu sub aspect politic, în orice caz sub aspect cultural-artistic). Nefiind nici teolog propriu-zis, nici apologet filosofic al ortodoxiei, el a fost totuşi puternic marcat, atît în filosofie, cît şi în artă, de problematica şi sensibilitatea creştină, mai ales în varianta lor răsăriteană.
“Creştinismul şi ortodoxia” lui Blaga se află în situaţia derutantă de a fi primit, de-a lungul timpului, atît afirmări cît şi infirmări violente. După ce la început l-au primit cu entuziasm, ca pe unul “de-al lor”, ortodoxiştii (mai cu seamă cei de formaţie teologică) au sfîrşit prin a-l ataca făţiş şi chiar sistematic (cazul Dumitru Stăniloae), cu rare excepţii (cum a fost aceea a lui Nichifor Crainic însuşi, care, deşi nu putea fi de acord cu multe “temerităţi” teoretice ale filosofului, a evitat să-l atace public şi să se pronunţe categoric asupra lui, chiar şi după ce Blaga, rupîndu-se de gândirişti, l-a tratat cu poate nemeritat de dure accente pamfletare). În contextul politico-ideologic de după 1945 (de care nici astăzi nu ne putem considera pe deplin emancipaţi, aşa cum o dovedesc rechizitoriile ideologice de tip Marta Petreu), Blaga a fost atacat încă mai radical (iar o vreme chiar scos din circuitul oficial al valorilor publice), tocmai sub acuzaţia că ar fi fost... “mistic” şi “obscurantist”, promotor al “ideologiei reacţionare a ortodoxismului”! Pentru ca mai tîrziu, cînd vremurile se mai îmblînziseră, să nu lipsească nici încercările forţate de a fi parţial anexat “gîndirii progresiste” a materialismului ateu (cazul Al. Tănase)! Prin urmare, se naşte întrebarea: care au fost, de fapt, judecate cu seninătate, dincolo de extreme, raporturile lui Blaga cu creştinismul în general şi cu ortodoxia în special?
Fecior de preot ortodox din Ardeal şi copilărind în universul satului tradiţional (pe care-l va elogia cu atîtea prilejuri mai tîrziu, mai ales pentru sensibilitatea-i metafizică şi pentru deschiderea spre mit), s-ar zice că Blaga a avut, din capul locului, “pecetea” creştină, deopotrivă bisericească şi folclorică.
La o privire mai atentă, lucrurile nu sînt atît de simple. Isidor Blaga, aşa cum ni-l atestă mărturiile, era un preot ortodox destul de atipic: funcţionar corect al altarului, dar lipsit de entuziasm, avea o gîndire mai degrabă pozitivistă, iar modul lui de viaţă nu era tocmai cel al unui om evlavios. Chiar educaţia pe care a dat-o propriilor copii a fost una fundamental laică, ghidîndu-se mai degrabă după principiile, valorile şi metodele raţionalismului şi eticismului de origine germană. Modestele lui preocupări culturale ne arată un intelectual atras mai mult de abstracţiunile filosofice, de noutăţile civilizaţiei tehnice şi, contextual, de viaţa politică. De la tatăl său, micul Lucian nu putea învăţa decît o anume deferenţă faţă de creştinism şi religie în general, fără vreo “patimă” confesională. Mai tîrziu, el va ajunge, pe cale livrescă, la o înţelegere mai profundă a ortodoxiei decît o putuse avea părintele Isidor.
Nici cu “orizontul” satului tradiţional nu trebuie să exagerăm (în ce priveşte strict creştinismul ortodox). “Creştinismul folcloric” este adeseori divergent faţă de cel teologic şi bisericesc, mai ales într-o zonă de interferenţe şi agresiuni confesionale cum a fost – şi este încă – Ardealul. “Religiozitatea” populară este puternic contaminată de reminiscenţe magico-mitologice; neţinute în frîu de Biserică, adică de o conştiinţă teologică, ele pot genera cu uşurinţă sincretisme eretice sau alunecări sectariste. Din mentalitatea folclorică tradiţională, experimentată pe viu, lui Blaga poate să-i fi rămas o anume fascinaţie (ulterior potenţată cultural) faţă de “fire”, de “cosmos” şi de “taină” în general, fără vreo legătură necesară cu “dreapta credinţă”. Această “moştenire” va fi fost fructuoasă şi relevantă mai degrabă pentru poetul expresionist decît pentru gînditorul creştin. Ea poate fi considerată, într-adevăr, drept “fondul originar” al unei sensibilităţi lirico-metafizice de tip neoromantic, indiferentă (şi chiar refractară) la orice rigoare teologică şi confesională.
Studiile teologice pe care le va face (strîngînd din dinţi) mai tîrziu, în anii primului război mondial, cu scopul mărturisit de a scăpa de recrutare (sugestia venise de la unul dintre fraţii săi mai mari, ce experimentase direct coşmarul frontului), nu vor face din el un teolog. Imediat ce contextul îi îngăduie, răsuflă uşurat şi se dedică filosofiei şi chiar ştiinţelor exacte.
La Viena se va apropia de ideologia şi arta expresionistă şi, sub influenţa “catalizatoare” a culturii germane, va căuta să-şi găsească nota personală pe fondul mai general al unei specificităţi etnice de coloratură creştin-ortodoxă. Nu din vreo autentică trăire religioasă, ci din raţiuni artistice şi teoretice va ajunge Blaga să se aplece mai îndeaproape asupra creştinismului ortodox, integrîndu-se de altfel, pe o cale personală, în contextul spiritual al epocii. Cinstit cu sine şi cu ceilalţi, el nu va face niciodată pe teologul, nici nu-şi va ascunde scepticismul religios sau dezaprobarea pentru orice formă de “fundamentalism”. El rămîne la o cordială receptare culturală a religiei, ceea ce implică libertatea faţă de dogme, speculaţia originală, evaziunea conceptuală, precum şi refuzul oricărei “angajări”.
De pe aceste poziţii s-a apropiat Blaga de tabăra ortodoxistă, în care a avut prieteni destul de înţelegători (Nichifor Crainic, Alexandru Busuioceanu, pictorul Tase Damian, mai tîrziu Vasile Băncilă etc.). A fost prezent în paginile revistei Gândirea vreme de 20 de ani (1921–1941) şi nu pare a-l fi neliniştit deloc orientarea pe care Nichifor Crainic o va da revistei după 1926. Multe dintre marile lui pagini filosofice sau literare, înainte de-a apărea în volum, sînt tipărite (şi uneori comentate) în Gândirea. Revista găseşte prilejul de a-l omagia cu generozitate, dedicîndu-i două numere de-a lungul deceniului al patrulea (1934, 1938). În special numărul din decembrie 1934 cuprinde cele mai judicioase şi mai profunde aprecieri de care Blaga s-a bucurat în acea perioadă (Tudor Vianu îl prezenta ca poet, Dragoş Protopopescu ca dramaturg, Ion Brucăr ca metafizician, Vasile Băncilă ca eseist, iar Nichifor Crainic îi schiţa un portret memorabil, numărîndu-l printre întemeietorii şi promotorii de bază ai ortodoxismului gândirist). Cea mai subtilă carte ce i-a fost închinată – Lucian Blaga, energie românească (1938) – va veni tot de la un gândirist: Vasile Băncilă. Lui Blaga contextul îi convenea (şi ca orientare generală, dar îndeosebi ca satisfacere a orgoliului personal). Să menţionăm că el a simpatizat, într-o vreme, şi cu ortodoxismul politizant al Legiunii Arhanghelul Mihail, purtându-i o certă admiraţie lui Corneliu Codreanu (pînă la a-i dedica una dintre piesele sale); nu s-a angajat în “lupta legionară” (“Fiu al faptei nu sînt...”), dar a avut printre legionari destui prieteni apropiaţi, unii şi colaboratori ai Gândirii. Altminteri, prudent, Blaga a evitat să facă prea mult caz de crezul său “naţionalist”, chiar dacă acesta trebuie să fi fost extrem de nuanţat (se cade avută în vedere nu doar “distanţarea” lui culturală, dar şi cariera lui diplomatică de pînă în 1937). E grăitor că aceste simpatii legionare, fie şi ponderate, nu l-au împiedicat să aibă un adevărat cult, bunăoară, pentru personalitatea unui Nicolae Titulescu...
Mult discutata ruptură a lui Blaga de mişcarea gândiristă nu s-a datorat, cum au speculat unii contemporani sau critica marxistă de mai tîrziu (şi cum el însuşi, la un moment dat, a fost tentat să lase să se creadă), unor divergenţe “politico-ideologice” ireductibile, cît orgoliului său lezat. Nu “pronazismul” lui Crainic (discutabil, de altfel, la autorul asprului rechizitoriu antinazist “Rasă şi religie”, inclus în vol. Puncte cardinale în haos), nici “prolegionarismul” altor colaboratori şi chiar lideri ai grupării gândiriste, nici autohtonismul ortodox militant al revistei (cu care se împăcase de minune pînă atunci) nu i-au determinat reacţia, ci critica pe care Dumitru Stăniloae (ce-i drept, nu fără asentimentul tacit al altora) a făcut-o unor puncte vulnerabile ale sistemului său filosofic (Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie), nu din dorinţa unui atac personal, cît în încercarea de a preveni anumite devieri dogmatice pe care voga intelectuală a “blagianismului” ameninţa să le genereze chiar în mediile teologice. Părintele Stăniloae putea invoca, de altfel, responsabilitatea teologului oficial (era pe atunci director al Telegrafului român şi rector al Academiei Teologice Andreiane din Sibiu).
Ruptura de Gândirea nu s-a produs brusc, în 1940, cum se afirmă în mod curent; în acel an aflăm numai originea viitorului divorţ (Dumitru Stăniloae începuse deja publicarea treptată – în Telegraful român – a viitoarei sale cărţi anti-Blaga), ce s-a produs efectiv şi definitiv abia în 1942 (cînd cartea teologului sibian va apărea în volum, adusă la zi, cu ecouri favorabile în mediile gândiriste). În 1940, Blaga îl susţine fără rezerve pe Nichifor Crainic la primirea acestuia în Academie (luna mai), iar semnătura îi va apărea în Gândirea şi-n 1941.
E drept că apoi, scoţînd în 1943 revista filosofică Saeculum, are nedrepte şi reprobabile răbufniri nu doar împotriva părintelui Stăniloae (pamfletul “De la cazul Grama la tipul Grama”), dar şi împotriva lui Nichifor Crainic (pamfletul “Săpunul filosofic”, greşit interpretat de unii critici comunişti ca un atac împotriva profesorului Nae Ionescu, mort demult la acea dată şi cu care Blaga n-a avut nicicînd vreo polemică deschisă). Gestul lui Blaga e regretabil, pentru că Nichifor Crainic nu-l “atacase” niciodată (şi nu-l va ataca nici după aceea, nici măcar în Memoriile postume, ştiind să-i ierte – cum nu iertase altora – “ieşirea” din '43). Dar Blaga îl stigmatiza deopotrivă şi pe bătrînul filosof raţionalist Constantin Rădulescu-Motru (rebotezat cinic “Constantin Mortu”, se pare că pe urmele lui Nae Ionescu), care-i criticase profesoral, din altă perspectivă, ideile filosofice, ba chiar crezuse a-l fi “concurat” prin cartea Românismul sau catehismul unei noi spiritualităţi (a se vedea pamfletul “Automatul doctrinelor”). De unde rezultă destul de limpede, credem, că nu o anume apartenenţă politică sau spirituală îl deranja pe Blaga la cineva, ci faptul însuşi de a-i fi criticat teoriile sau de a-i fi relativizat, fie şi indirect, personalitatea creatoare. Conştiinţa legitimă a propriei valori a alunecat adeseori la Blaga în “narcisism”, ducînd la reacţii caustice şi radicale (multe astfel de situaţii sînt expuse în ampla monografie alcătuită de istoricul literar Ion Bălu).

III. Elementele creştine (adesea cu vădită tentă ortodoxă) sînt destul de numeroase atît în poezia şi teatrul lui Blaga, cît şi în filosofia şi eseistica lui. Nu ne propunem aici nici inventarierea, nici discutarea lor analitică, interesîndu-ne doar problema de principiu. Blaga e profund îndatorat creştinismului în genere şi, în mod deosebit, teologiei mistice răsăritene, din care preia pro domo multe teme, motive şi argumente. El le tratează întotdeauna într-un mod liber, creator, abătîndu-le adesea de la sensul lor originar. E un fel de valorificare culturală a creştinismului, negreşit rodnică pentru discursul filosofic sau artistic. Privit însă dinspre teologie, care nu se poate dispensa totuşi de rigorile şi responsabilităţile ei, demersul nu mai este la fel de digerabil.
Pornind de aici trebuie înţeleasă atitudinea lui Dumitru Stăniloae (nu-l mai trec la socoteală pe obscurul Gh. Iftimie, ce în Lucian Blaga şi creştinismul românesc a căutat să-l imite inabil pe ilustrul său contemporan), cu care Blaga fusese altminteri în bune relaţii mai înainte. Două sînt volumele blagiene ce au determinat cu precădere reacţia fermă a teologului: Religie şi spirit şi Diferenţialele divine. Ceea ce l-a afectat foarte mult pe Blaga a fost faptul că Dumitru Stăniloae nu s-a rezumat la a evidenţia incompatibilitatea unor teorii de-ale sale cu creştinismul şi ortodoxia, căci el însuşi era conştient de ea şi avertizase adesea asupra perspectivei sale ne-teologice, ci că, pornind de aici, teologul a dovedit, uneori chiar cu instrumentar filosofic, şubrezenia unor concepte sau construcţii teoretice, ce-i leza, de fapt, întregul sistem (de care era aşa de mîndru). Se pot cita, în acest sens, mai ales capitolele “Religie şi stil” şi “Cosmologia d-lui Lucian Blaga”.
Principalele reproşuri aduse lui Blaga sînt negarea originii dumnezeieşti a religiei (deci a revelaţiei divine), pe care-o supune determinărilor stilistice abisale din subconştientul omenesc (subordonînd-o deci sferei mai largi a culturii, ca simplă plăsmuire a geniului natural), relativizarea ideii de divinitate prin straniul “mit filosofic” (cu valenţe fataliste şi panteiste) al Marelui Anonim, precum şi oscilaţiile sau contradicţiile sale cu privire la raportul (necontestat) dintre ortodoxie şi românism (a se vedea mai ales capitolul iniţial al cărţii, intitulat chiar “Românism şi Ortodoxie”). Autorul are dreptate să conchidă, din punctul lui de vedere: “D-l Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i cuvinte de mîngîiere” (ed. 1942 – p. 37; ed. 1992 – p. 33).
Părintele Stăniloae stă în faţa noastră cu dreptul şi dreptatea (dumnezeiesc-obiectivă) a Credinţei; filosoful şi artistul Blaga ni se înfăţişează cu dreptul şi dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei. Înţelept ar fi să le facem loc deopotrivă în conştiinţa noastră, judecîndu-l pe fiecare în sistemul său de referinţă. E loc, sub cerul unui creştinism viu, atît pentru marile adevăruri, cît şi pentru marile închipuiri. Teologia şi cultura trebuie să înveţe să coexiste neantagonic, azi mai mult decît ieri, în echilibrul complex al unei spiritualităţi moderne. De aceea, mai rezonabilă ni se pare, retrospectiv, poziţia medie pe care au ştiut să se aşeze, faţă de aventurile speculative ale poetului-filosof, un Nichifor Crainic sau un Vasile Băncilă, altminteri mari misionari ai ortodoxiei. Prin chiar “duhul” ei, ortodoxia este “tolerantă” şi “integratoare”, dăruindu-şi lumina tuturor, după măsura fiecăruia.
Există trei ipostaze fundamentale ale cugetătorului în raport cu religia (şi ele au fost toate prezente în bogatul peisaj spiritual al României interbelice): teologul (tipul Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae), filosoful religios (tipul Nae Ionescu sau Mircea Eliade) şi metafizicianul (tipul Lucian Blaga sau Constantin Noica). Teologul se ţine în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcîndu-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gîndului autonom. Filosoful religios, în speţă gînditorul creştin, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă nedogmatic, permiţîndu-şi libertatea intelectuală a unor interpretări “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, avînd grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Teologul nu face altceva decît să “administreze” o sumă de adevăruri veşnice, permiţîndu-şi să încerce cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal adevărurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora, pe cînd metafizicianul îşi proclamă exclusivist propriile adevăruri. E oarecum nelegitim să-l judeci pe teolog cu măsuri filosofice, ca şi pe filosof cu măsuri teologice, chiar dacă pro-blematica lor se suprapune adesea. Or, Blaga stă, în ipostaza sa de gînditor, pe muchia dintre metafizica autonomă (spre care a năzuit) şi filosofia religioasă (cu care a cochetat), pe una dintre înălţimile fascinante ale culturii noastre moderne, fără vocaţie teologică, dar poate mai aproape de Dumnezeu decît îl putem noi judeca.

Răzvan CODRESCU

* Adesea, “ortodoxismul” este considerat drept o ipostază osificată şi chiar pervertită a Ortodoxiei, în felul în care “tradiţionalismul” este receptat ca o fundătură a adevăratei Tradiţii (într-o formulare foarte generală: sacrificarea “spiritului” de dragul “literei”). Această discuţie pare însă uneori mai degrabă “o ceartă de vorbe” (reflex al frondei mai generale faţă de inflaţia -ismelor în cultura modernă şi contemporană).

Semnalez cititorilor acestui blog filmul-anchetă "Mielul şi Fiara" (pe tema paşapoartelor biometrice) realizat de d-l Rafael Udrişte, pe al cărui blog poate fi vizionat (ca şi un recent interviu cu Părintele Iustin Pârvu):

http://rafaeludriste.blogspot.com/2009/04/mielul-si-fiara.html