LĂMURIRI PRINCIPIALE DESPRE PROIECTUL AIUD

Preliminarii la un interviu
acordat revistei Rost (nr. 78)

EXEGI MONUMENTUM ?

De cînd lumea, eroii şi martirii nu şi-au ridicat ei înşişi memoriale sau biserici şi nu s-au autocelebrat, ci memorialele le-au ridicat urmaşii, ca semn că au înţeles sensul jertfei înaintaşilor şi că o preţuiesc ca atare.
Sigur, astăzi timpul pare să se grăbească, dar principiul rămîne acelaşi. La Aiud, supravieţuitorii au înălţat monument celor căzuţi. Deci nu ca să se cinstească ei pe ei înşişi, ci ca să ofere generaţiilor noi un cadru de cinstire a fraţilor martirizaţi în lupta anticomunistă.
Mai tîrziu a răsărit ideea binecuvîntată ca în jurul mausoleului (sfinţit deja ca biserică de Înaltul Bartolomeu) să se ridice un schit, pentru veghe şi rugăciune neîncetată. Şi schitul s-a ridicat, cu contribuţia hotărîtoare a părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic trecut el însuşi prin calvarul Aiudului.
De la schit la năzuinţa unei mănăstiri calea e firească, dar mănăstirea nu mai e ceva nou, ci dezvoltarea nucleului iniţial. Noutatea o constituie, în context, propunerea unor reprezentanţi mai tineri ai laicatului ortodox ca, pe lîngă mînăstire şi sub directa ei ascultare, să se facă la Rîpa Robilor şi un centru de martirologie. Prioritarei pomeniri şi cinstiri liturgice urmează să i se adauge, tot în duh creştin, pomenirea şi cinstirea martirilor prin redarea documentată a adevărului istoric, ca generaţiile viitoare să nu ignore ce s-a petrecut de fapt acolo şi să înveţe ceea ce este de învăţat din lecţia trecutului. Este o altă faţă a aceluiaşi nobil deziderat moral şi spiritual al cinstirii mărturisitoare.
Astfel, de la monumentul iniţial, s-a ajuns la proiectul unui complex memorial (mausoleu, mănăstire, centru martirologic), cu nădejdea mărturisită ca Rîpa Robilor să devină un mare loc de pelerinaj naţional. Această perspectivă a stîrnit interesul şi a stimulat implicarea unui cerc mai larg de oameni cu sentimente creştine şi naţionale, dar şi cu reale posibilităţi de a sprijini concret proiectul, pe termen mediu şi lung.
Implicarea unor oameni mai tineri, cu platformă publică şi patos mărturisitor, în măsură să garanteze nu numai prezentul bine intenţionat, ci şi viitorul Aiudului memorial, ar fi trebuit să fie o bucurie pentru puţinii supravieţuitori (mai toţi octogenari şi nonagenari), ca şi implicarea instituţională a Bisericii (prin ierarhii locali), care a fost în toată istoria noastră o axă a rînduielii şi dăinuirii, peste toate fluctuaţiile şi vicisitudinile vremurilor. Energiile tinere, altoite pe trunchiul stabil al Bisericii strămoşeşti, reprezintă cea mai bună şansă a trecutului de a cuceri viitorul. Căci şi atunci cînd supravieţiutori ai prigoanelor nu vor mai fi, pomenirea tuturor va fi asigurată, memoria neamului va fi păzită, săvîrşirea va păstra perspectiva desăvîrşirii.
Or, ce vedem că se întîmplă? În loc de îndreptăţita stare de încredere şi bucurie, care în mod normal precedă toate marile înfăptuiri, pe seama Aiudului s-a iscat un adevărat război, hrănit de cele mai indigne suspiciuni şi de cele mai stranii raţionamente.
Două mi se pare că sunt „capetele” de perversiune care stau îndărătul acestei penibile (şi – vai! – atît de româneşti) situaţii: pe de o parte, teama bătrînilor supravieţuitori (abil întreţinută manipulatoriu) că ei ar fi desconsideraţi şi chiar daţi la o parte din gestaţia Proiectului Aiud, asupra căruia ar fi cei mai în măsură să se pronunţe; pe de altă parte, tentativa abjectă – dar abil concertată – a unor grupuri de interes naţional-comuniste, ieşite din mantaua vechii Securităţi, de a pune mîna, în scopuri propagandistice şi diversioniste, pe capitalul simbolic al Aiudului (care pentru ei nu are valoare în sine, ci doar valoare de „întrebuinţare”).
În realitate, nimeni (persoană, grup, categorie socială sau profesională) nu are şi nu trebuie să aibă monopol asupra Aiudului, pentru că nimeni, oricît de puternic sau de valoros ar fi la un moment dat (şi cu atît mai mult dacă nu este nici puternic, nici valoros), nu are şi nu poate să aibă monopol asupra trecutului istoric (fie el mai îndepărtat sau mai recent) şi asupra zestrei de sfinţenie a unei naţiuni. Nici măcar supravieţuitorii temniţelor nu pot ridica pretenţia unui monopol (cum au făcut-o unii, într-o recentă scrisoare adresată Înaltului Bartolomeu Anania, sub sugestia impură a unor grupuri de presiune). Aşa cum am arătat şi cu alt prilej („Proiectul Aiud – semne de împăcare?”), “cei care au suferit” (şi care sînt demni de toată recunoştinţa şi preţuirea noastră) nu sînt “singurii care au drept să spună ceva în această problemă”, ci numai cei dintîi. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci prioritatea morală. Ei trebuie – înaintea oricăror altora – consultaţi şi ascultaţi cu toată reverenţa, chiar dacă mulţi dintre ei nu vor mai apuca să vadă memorialul ridicat pînă la capăt*. Altminteri, dreptul de a spune ceva, de a se implica atitudinal, îl au toţi cei ce simt creştineşte şi româneşte, şi care vor continua să o spună şi să o facă şi după ce venerabilii supravieţuitori ai temniţelor nu vor mai fi printre noi. Cu cît mai mulţi se vor implica, cu cît mai multora le va păsa, cu atît memoria va fi mai vie şi mai durabilă. Aiudul memorial intră deja – şi e firesc să fie aşa – în economia posterităţii.
Problema este ca această posteritate să fie la înălţimea chemării ei şi să nu deturneze memorialul spre căi demagogice sau formaliste. Generaţia închisorilor şi-a făcut jertfelnic datoria sa. Urmează să nu lipsească de la datoria lor nici generaţiile succesive. De aceea este important ca Biserica să-l gestioneze îndeaproape, iar cei implicaţi direct în construirea şi funcţionalitatea lui internă să fie oameni nepătaţi, iar nu dintre aceia care şi-ar dori să-l confişte tocmai pentru ca să-şi spele prin el petele mai vechi sau mai noi, sau să-şi compenseze prin el puţinătatea. Aiudul se cade apărat – cu rîvna şi discernămîntul duhului, iar nu cu pumnul sau cu parul – nu numai de detractorii curenţi ai istoriei şi ai tradiţiei creştine, români şi neromâni, dar şi de speculanţii şi ariviştii de azi şi de mîine ai capitalului de vrednicie românească orînduit de Dumnezeu la Rîpa Robilor. Şi care adeseori nu sînt nişte bieţi veleitari ageamii, ci adevăraţi profesionişti ai manipulării şi diversiunii, gata să tîlhărească şi să pervertească astăzi Ortodoxia, aşa cum au tîlhărit şi au pervertit ieri naţionalismul, prefăcîndu-l în logoree vadimistă.
Despre toate aceste lucruri ne vorbeşte desluşit, răspunzînd punctual întrebărilor d-lui Claudiu Târziu, d-l dr. Pavel Chirilă, unul dintre seniorii nepătaţi ai laicatului ortodox din România (prezentat mai pe larg de autorul interviului în scurta notă introductivă). Poate că în felul acesta se vor mai dumiri asupra Proiectului Aiud şi o parte din cei încă nedumiriţi, ba chiar total derutaţi de inflaţia zvonurilor diversioniste.
Să dea Dumnezeu ca Aiudul să aibă nu viitorul pe care l-ar merita cei vii, ci viitorul pe care-l merită cei morţi acolo.

Răzvan CODRESCU

* Ne-am dori ca anumiţi oameni să fie veşnici. Sau măcar ca Dumnezeu să le înmulţească zilele peste măsura obişnuită. Sfîrşitul este însă inexorabil condiţiei umane actuale. Creştineşte vorbind, nu este o ireverenţă a aminti că nimeni nu este nemuritor pe lumea aceasta. Toţi marii înduhovniciţi, începînd cu Părinţii Pustiei, ne învaţă să avem mereu în minte gîndul la moarte şi să ne chivernisim viaţa în raport responsabil cu ea. În volumul meu de versuri Rug aprins, închinat „Poeţilor muceniciţi ai Rugului Aprins şi ai temniţelor comuniste, tuturor pătimitorilor întru Cuvînt ai secolului XX, sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi ai limbii române”, figurează şi acest sonet (LXII), care exprimă tocmai ceea ce încerc – nu fără amărăciune – să spun aici: Cruciaţilor secolului XX – Se cuvenea ca ei măcar să fie/ nemuritori, dar iată-i că se duc,/ lăsînd în urmă neamul mai uituc/ şi ţara lor de suflet mai pustie...// Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr,/ şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere,/ credinţa lămureşte-o din durere,/ nădejdea fă-o stîlp de adevăr,// iar peste toate pune steag iubirea,/ să priveghem sub ea şi morţi, şi vii,/ neistoviţi nicicînd şi nicăirea,/ bătuţi pe crucea lumii de aci,/ dar muşinînd cetatea care n-are/ nevoie nici de lună, nici de soare!

Interviu cu dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă
despre „Proiectul Aiud” şi cercetarea martirologică

În jurul „Proiectului Aiud” s-a iscat, mai ales în ultimele luni, o mare dezbatere, pe alocuri foarte contondentă, în lumea ortodoxă. Discuţie care s-a lăsat cu supărări între personalităţi a căror împreună-lucrare este altminteri foarte importantă pentru reuşita proiectului.
Polemica a pornit de la o idee acceptată de toată lumea la început: înfiinţarea la Aiud, pe lângă o mănăstire, şi a unui centru de studii martirologice. Câteva persoane foarte active mai ales pe internet au răspândit suspiciunea că acesta va fi de fapt un „centru multicultural şi multiconfesional”, apoi că în activitatea sa se vor implica reprezentanţi ai unor organizaţii secrete, anticreştine şi antiromâneşti, pentru a-i deturna cercetările şi scopul; că, în fine, va fi confiscat şi îndreptat, nici mai mult, nici mai puţin, împotriva lui Hristos şi a neamului! Pe marginea acestui scenariu conspiraţionist şi fantasmagoric au fost brodate şi alte năluciri, cum este, de pildă, aceea că biserica mănăstirii nu va fi una ortodoxă, ci o... moschee!!!
Profesioniştii dezinformării au reuşit să convingă multă lume, între care şi foşti deţinuţi politici, că francmasoneria, de mână cu serviciile secrete (româneşti şi străine), în înţelegere cu anumite grupări culturale şi de conivenţă cu însăşi oligarhia, va transforma Aiudul, dintr-un loc de cinstire al martirilor creştini, într-unul de condamnare a neamului şi de lepădăre de Hristos! O dată ce minciuna a fost crezută, toţi cei care s-au exprimat în favoarea înfiinţării unui centru de martirologie la Aiud au devenit suspecţi, de la Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Albei Iulia, şi Dan Puric, până la Răzvan Codrescu şi subsemnatul. Singurul care nu a fost încă atacat de “zeloţi” este dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă.
Dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă, preşedintele Asociaţiei „Christiana”, ctitor de biserici şi mănăstiri, fondatorul primului spital creştin de la noi de după revoluţie şi al unui hospice în Bucureşti, om implicat puternic în viaţa Bisericii şi a Cetăţii, este unul dintre susţinătorii la vârf ai „Proiectului Aiud”. Cunoaşte bine toate etapele de până acum ale acestuia, dar a evitat să se amestece în polemică. Astăzi consideră că este obligatoriu să-şi spună punctul de vedere, pentru a risipi confuzia şi a încerca o împăcare între fraţi. (Cl. T.)

“CENTRUL DE MARTIROLOGIE
ESTE UN ACT MĂREŢ
AL BISERICII LUPTĂTOARE”

Domnule profesor, dvs. aţi avut ideea ca în viitoarea mănăstire de la Aiud să se întemeieze şi un centru de studii martirologice. Le-aţi propus-o Părintelui Iustin Pârvu, de a cărui personalitate duhovnicească v-aţi declarat impresionat, şi Părintelui Augustin, duhovnicul schitului de la Râpa Robilor. Ce v-a împins să faceţi această propunere?
Am avut o parte din membrii familiei deţinuţi politici şi, în plus, predau la Facultatea de Teologie un curs de Medicină pastorală. Temele acestui curs, asupra cărora m-am aplecat ani de zile, m-au convins să acord o atenţie şi o preocupare maximă martirologiei: schingiuirile sfinţilor, curajul în faţa morţii, probarea şi depăşirea limitelor anatomice şi psihologice ale fiinţei umane, suferinţa şi excluziunea socială – asumate pentru Hristos, capacitatea de a dizolva toate valorile prezentului în numele unei vieţi viitoare cu Hristos, ş.a.
Cum vă susţineţi ideea?
Biserica este zidită pe sângele martirilor – fără a căror prezenţă fizică (în Sfântul Antimis) nici nu putem face Sfânta Liturghie.
În al doilea rând, secolul XX a dat, cred, mai mulţi martiri decât primele trei secole. Este absolut obligatoriu să-i descoperim şi să-i cunoaştem, să nu lăsăm pământul şi oamenii trecători – fie ei ai Bisericii sau nu – să-i îngroape şi să-i uite.
În al treilea rând, de martirii noştri, ai creştinilor, trebuie să ne ocupăm noi, creştinii, căci numai noi le cunoaştem definiţia, şi, prin Sfânta Euharistie, avem acelaşi sânge şi părtăşie cu ei.
Ce îşi propune, în opinia dvs., acest centru de studii martirologice? Ce urmează a fi el, în fond?
În opinia mea, martirologia, ca ştiinţă, se ocupă cu studierea persoanelor umane martiri, adică a acelor morţi pentru Hristos care răspund criteriilor de definire a martirilor în Biserica creştină.
În credinţa noastră, mântuirea este personală, în Biserică (în comuniune). De aceea centrul epistemologic şi eclezial al martirologiei este persoana umană şi nu grupările sociale, politice, armate, ideologice, partinice etc.
Vreţi să fiţi mai explicit?
Vreau să spun că, după părerea mea, nu există liberali-martiri, ţărănişti-martiri, democraţi-martiri... Există martiri pe numele lor... Moartea este o taină mare. În momentul când omul trece prin ea, multe din valorile acestei lumi pălesc, rămân în urmă şi devin neesenţiale pentru mântuire. Foştii deţinuţi politici care au rămas drepţi până la sfârşit şi au fost în pragul morţii înţeleg aceasta.
Centrul de studii martirologice, aşa cum îl am eu în minte, este o lucrare sfântă de Teologie socială, este un act eclesial măreţ al Bisericii luptătoare, care aduce slavă Bisericii triumfătoare. Nu aduce şi nu trebuie să aducă nici răzbunare, dar nici indiferenţa faţă de toţi morţii de la Aiud şi de toate jertfele umane care au fost acolo. Creştin fiind, nu mă interesează decât numele mic, de botez, al martirului, pentru a-l putea pomeni la rugăciune. Nu mă interesează numele torţionarului sau delatorului, ci cel mult fapta lui, pentru a nu se repeta în generaţiile următoare.
Centrul de martirologie a speriat destulă lume înainte să se ştie în ce va consta...
Vor fi câteva camere pentru cercetătorii interesaţi, un muzeu, o bibliotecă pentru câteva mii de volume şi documente în domeniu, un laborator de imagistică şi audio pentru înregistrarea documentară a mărturiilor, săpăturilor, documentelor inedite, gropilor comune etc., un osuar.
De ce a trezit acest proiect atâta scandal în lumea monahilor şi mirenilor ortodocşi?
Întrebaţi-i pe scandalgii – monahi sau mireni! Aceştia sunt scandalagiii văzuţi.
Există, sunt convins, şi nişte scandalagii nevăzuţi, probabil fiii, rudele sau legăturile de sânge ale foştilor torţionari, comandanţi de închisori, instrumentele represiunii etc., care lucrează prin scandalagii văzuţi. Lor, însă, nu trebuie să le fie frică, ci să aibă încredere în creştini. Creştinii se roagă mult pentru vrăjmaşii lor. Există multe dovezi în Pateric care arată cum vrăjmaşii lui Hristos i-au trimis pe creştini în Rai, şi uneori creştinii au ajuns aici chiar „la braţ” sau „de gât” cu vrăjmaşii lor.
Petre Ţuţea spunea că religia creştină este singura care porunceşte iubirea vrăjmaşilor. De aceea este ultima mare religie a lumii, căci o religie superioară iubirii vrăjmaşului nu poate exista.
Există persoane, unele chiar printre foştii deţinuţi politici, care zic că e mai bine să nu se facă un centru de martirologie la Aiud, căci va fi deturnat de către vrăjmaşii Bisericii. Dvs. ce părere aveţi despre aceste temeri?
Îndoiala, frica şi incertitudinea nu aparţin Bisericii lui Hristos. Cei care se clatină în cele văzute ale Bisericii se clatină şi în cele dinlăuntru ale lor. Sufletul lor e clătinat şi îndoielnic. Dacă ar fi gândit aşa primii creştini ai Bisericii, n-am mai fi avut azi temelii bimilenare.
Cei care se îndoiesc de acest proiect sunt unii dintre cei care nu vor să se facă. Trebuie să ne ferim de ei.
Vă pun o întrebare delicată. Ce părere aveţi despre poziţia Părintelui Iustin şi atitudinea unor monahi de la Petru Vodă faţă de acest proiect?
Nu e delicată deloc. Pentru suferinţa de la Aiud şi pentru autoritatea duhovnicească a Părintelui Iustin trebuie să-i sărutăm mâna şi să-i apărăm reputaţia de care se bucură în popor.
Eu, personal, nu înţeleg câteva lucruri care „pleacă din Petru Vodă”. Să le luăm pe rând.
În urmă cu câţiva ani, când am lansat ideea unui centru de studii martirologice, i-am împărtăşit-o Părintelui Iustin. A fost întrutotul de acord, chiar s-a bucurat că cercetarea martirilor ar fi sub autoritatea onestă a creştinilor, călugărilor, ierarhilor. Ulterior (vezi ziarul Ziua, nr. 4534, de joi 14 mai 2009) părintele şi-a schimbat opţiunea, afirmându-şi răspicat părerea că centrul de studii martirologice este... „un centru cultural” şi că trebuie îndepărtat din mănăstire. În urmă cu câteva luni, un părinte de la Petru Vodă a întocmit o temă de arhitectură şi a exclus din ea complet centrul de studii martirologice. I-am telefonat să-i cer explicaţii. Mi-a răspuns că a proiectat „un arhondaric mai mare, ca să aibă loc acolo şi cercetătorii”...
Cum interpretaţi aceste oscilaţii contradictorii?
Nu pot să le interpretez. Poate că Părintele Iustin, prin această opoziţie, fiind un duhovnic renumit, vede sau simte ceva ce nu sunt eu în stare să percep acum. Dar există câteva argumente logice, singurele la care eu am acces, care mă determină să militez în continuare pentru centrul de studii martirologice.
Ştiu că intenţia mea şi a celor care promovează studiul martirilor la Aiud este sinceră şi nu urmăreşte decât cinstirea martirilor şi întărirea Bisericii. Din acest punct de vedere, nu greşim faţă de nimeni şi credem că şi noi facem voia lui Dumnezeu.
Argumentul că în mănăstire trebuie să fie doar liturghie, şi nu implicarea mirenilor, nu stă în picioare, din mai multe motive. Cercetarea martirilor poate fi făcută exclusiv cu monahi, dacă sunt buni specialişti şi dacă nu au sentimente persistente de respingere, neîncredere şi angoasă când întâlnesc mireni. Am văzut însă că şi mirenii sunt primiţi bine în mănăstiri, mai cu seamă când donează ceva. Deci excepţii pot fi. În plus, există, sunt convins, mireni buni profesionişti şi foarte buni creştini, la fel de buni ca unii călugări.
Întâlnim în mănăstirile ortodoxe ascultări diverse: ţesut covoare, pulovere, făcut şindrilă, prelucrare de lemn, crescut nutrii, vaci, oi multe, prăşit porumb etc. Cu ce or fi mai duhovniceşti aceste ascultări decât studiul martirilor, nu înţeleg.
Am întâlnit în textele iscălite de Părintele Iustin câteva expresii care sugerează faptul că Sfinţia Sa nu este singurul autor a ceea ce iscăleşte. Statura duhovnicească de Pateric a Părintelui Iustin mă face să cred că între limbajul duhovnicesc al Prea Cuvioşiei Sale şi expresiile „torpilă japoneză”, „vârful sabiei” sau „centru cultural” nu există nici o legătură.
Toate acestea mă fac să cred că Părintele Iustin încă doreşte ca la Aiud să fiinţeze un centru de studii martirologice*.
Dacă totuşi la Aiud nu se va naşte cercetarea martirilor, avem posibilitatea, libertatea, râvna şi bucuria să o facem oriunde în altă parte.
Iar eu voi rămâne acelaşi admirator şi voi avea aceeaşi evlavie pentru cel ce este Părintele Iustin de la Petru Vodă. Poate, pentru binele şi liniştea părintelui, treptat, vor obosi şi „ucenicii de serviciu” – plini de râvnă, dar lipsiţi de pricepere – care îl înconjoară de atâta vreme, sperând că vor învăţa ceva de la Sfinţia Sa.
Excluderea centrului de studii martirologice din spaţiul eclesial riscă deturnarea şi capturarea lui de către atei şi necreştini (care, oricum, cinste lor, se luptă din greu, cu trudă şi cu mândrie, să-şi reactiveze memoria). De aceea, cred cu tărie că cercetarea martirilor este bine să se facă sub autoritatea unei mănăstriri.
Sfântul Vasile cel Mare a adus bolnavii în mănăstire încă în secolul IV. Nu cred că e cazul ca noi să scoatem martirii din mănăstire în sec. XX.
Dvs. aţi dat o idee, dar nu sunteţi nici fost deţinut politic, nici arhitect, nici monah la Aiud, nici factor de decizie în Biserică. Cine credeţi că are autoritatea să intervină în proiectul de la Aiud?
Pentru că mi-aţi pus această întrebare, am să vă răspund mai în detaliu, pentru că din cauza unor confuzii asupra dreptului şi obligaţiei de a interveni s-au născut multe certuri, care n-au făcut decât să întârzie proiectul.
Î.P.S. Andrei este autoritatea eclezială supremă, care decide în Sfânta Arhiepiscopie a Alba Iuliei. Ierarhul locului hotărăşte. În mod fericit, Î.P.S. Andrei este un om care iubeşte martirii şi sunt convins că, dacă Dumnezeu l-a aşezat ierarh peste altarul suferinţei carcerale din România, are curajul şi înţelepciunea să guverneze acest mare şi preţios proiect al Bisericii şi neamului nostru. Sper ca Î.P.S. Andrei să fie o stâncă de care se vor lovi – şi se lovesc – toţi detractorii, fie ei monahi sau mireni.
Foştii deţinuţi politici au desigur autoritatea morală să susţină un asemenea proiect şi să-l apere în faţa celor care nu-l doresc sau se sperie de el. Ei pot face relatări şi sugestii valoroase privind adevărul istoric, viaţa cotidiană în închisori, metodele de schingiuire fizică şi presiune psihică, bolile, hrana, îmbrăcămintea, condiţiile ambientale ale închisorii, relaţia socială, rugăciunea, trăirea, asceza asumată sau nu, lezarea anatomică şi spirituală a fiinţei umane etc.
Dacă există foşti deţinuţi politici care se pricep – în mod expres şi atestat – la arhitectura mănăstirească sau funcţia arhitecturală a unui centru de cercetare, atunci au dreptul să-şi spună opinia, şi este realmente bine să se ţină cont de părerea lor.
Ce rol a jucat şi ce responsabilitate are maestrul Dan Puric în acest proiect?
De la lansarea ideii, până în prezent, maestrul Dan Puric este omul care a făcut cel mai mult pentru acest proiect. Domnia sa a ajutat la obţinerea unei extensii de teren la Aiud, fără care nu s-ar putea face o mănăstire mare, şi a virat o primă sumă de bani pentru începutul lucrărilor. Cei care îl critică n-au făcut nimic pentru Aiud, nu au donat nimic, doar critică. Jignirile care i s-au adus – pe internet şi în presă –, calomniile, bănuielile, toate sunt pentru el un mic botez al focului, la care a răspuns cu demnitate până acum: adică a păstrat liniştea solemnă a omului superior, care nu răspunde, înjosindu-se, atâta timp cât proiectul merge înainte.
D-l Dan Puric mi-a mărturisit de mai multe ori că nu are nici o cădere să se exprime asupra arhitecturii aşezământului şi nici nu vrea să se implice. Această decizie aparţine Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Dar ca român şi creştin sensibil la istoria creştină a acestui neam – care este o realitate obiectivă ce nu poate fi înlăturată – şi la jertfele lui, va continua să sprijine moral şi material acest aşezământ.
Dar noi, creştinii de rând, ca mine şi ca dvs., ce putem face pentru Aiud?
Să milităm pentru ideea construirii Memorialului Aiud, să ne bucurăm că se face şi să ne expunem opiniile cu smerenie, făcându-le cunoscute ierarhului locului, nu dând buzna cu aparatul de filmat „acasă” la episcop şi pe blogguri. Iar limbajul trebuie să fie decent, corect, să exprime un cuget bun şi buna intenţie. Dacă nu putem face nimic pentru Aiud, să încercăm să facem altceva plăcut lui Dumnezeu, căci Dumnezeu la judecată ne întreabă şi de timpul pierdut pe pământ, şi de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut.
Prima variantă a proiectului a fost criticată pentru dimensiunea ei arhitecturală. Înţeleg că acum există o altă variantă, agreată şi de Î.P.S. Andrei...
Prima variantă a fost criticată pe nedrept, în sensul că nu i s-a dat arhitectului nici o temă de arhitectură; s-au repezit însă s-o critice săptămâni în şir. Ştiu că în prezent există o altă variantă: mănăstire şi centru de martirologie. Referinţele asupra d-lui arhitect Radu Mihăilescu, autorul acestui proiect, sunt dintre cele mai bune. Dacă Î.P.S. Andrei a agreat această nouă variantă, înseamnă că se lucrează la documentaţia de avizare. Nu ştiu amănunte, nu mai sunt la curent, pentru că de trei săptămâni duhovnicul de la Aiud este mai greu de contactat.
Ce v-a impresionat neplăcut în disputa creată pe marginea proiectului Aiud?
Calomniile, insultele, minciunile, manipularea, confuziile, limbajul trivial (departe de orice mentalitate creştin-ortodoxă) făcute fără oprelişti pe anumite blogguri care se declară ortodoxe, cum este Apologeticum sau blogul lui Victor Roncea.
Există manipulare în toate aceste dispute?
Desigur. Să vă exemplific. Nimeni dintre iniţiatorii proiectului Aiud nu a pronunţat sintagma “centru cultural”, pentru că realmente descoperirea şi identificarea martirilor nu este un act de cultură, ci o lucrare spirituală în cel mai înalt înţeles al cuvântului.
La un moment dat detractorii proiectului au introdus sintagma “centru cultural”, susţinând cu tărie (de la ei înşişi) că la Aiud se doreşte aşa ceva. Au pus acest zvon în gura Părintelui. Iustin şi au început să lupte din toate puterile împotriva “centrului cultural”, adică, de fapt, împotriva Proiectului Aiud – Centrul de Studii Martirologice. Astfel, oamenii neavizaţi au înţeles că Părintele Iustin ar respinge crearea unui centru de studii martirologice, pentru “a salva Aiudul”.
Ultimul manipulator este un domn din Constanţa, care îi pune, abrupt, Părintelui Arsenie întrebarea: ”Mănăstire sau centru cultural?”. Toate întrebările ulterioare sugerează răspunsurile programate: ”mănăstire” şi “nimic altceva”. Asistăm la aceeaşi intenţie susţinută cu tenacitate şi manevrată abil din culisele manipulării: excluderea cercetării martirologice. Ceea ce este dureros e faptul că martirii noştri sunt condamnaţi la uitare chiar de către pretinşi ortodocşi. Mi-ar plăcea să cred că sunt doar cu starea de veghe amorţită şi nu sunt instrumente conştiente ale duşmanilor Ortodoxiei.
Uneori, manipularea abilă alternează cu minciuna (îi amintim domnului din Constanţa să fie atent la cuvinte, căci în Sfânta Scriptură scrie că diavolul este tatăl minciunii). În interviul cu Părintele Arsenie, interviervatorul spune textual: ”...le e frică să fie mănăstire... Nu mai vor să facă în principal o mănăstire...”. Eu vă spun că niciodată, nimeni nu a vrut să excludă mănăstirea. Părintele Iustin, Î.P.S. Andrei şi Părintele Augustin ştiu asta.
Iar mai jos, spre sfârşitul interviului, toarnă altă minciună alarmistă: ”Credem că se încearcă să se preia de către alţii, care nu sunt foarte cinstiţi, ideea aceasta a Aiudului” (sublinierea ne aparţine).
Cum ar fi posibilă o rezolvare fericită a Aiudului?
Cei dornici să se implice în Proiectul Aiud să înţeleagă că cercetarea şi descoperirea martirilor este un act eminamente spiritual şi eclesial, că nu trebuie exclus din mănastire un astfel de centru de martirologie (ar fi chiar păcat) şi să pună umărul fiecare la edificarea acestui memorial românesc.
Vă implicaţi în continuare în Proiectul Aiud?
În etapa actuală, nu e rolul şi nici priceperea mea: arhitectură, construcţii, şantiere etc. Este misiunea exclusivă a Î.P.S. Andrei şi a specialiştilor. Voi milita însă pentru proiectul Aiud şi voi încerca să ajut cum pot. Am propus Î.P.S. Andrei, şi a fost de acord, să constituie un grup de lucru consultativ, format din teologi, istorici, sociologi, monahi, foşti deţinuţi politici, cercetători, antropologi – creştini autentici, oameni din Biserică –, care să-i prezinte analize pertinente şi direcţii de cercetare ale fenomenului carceral şi martirologic. În felul acesta, în luarea deciziilor, Înaltpresfinţia Sa s-ar sprijini pe opinii profesioniste şi avizate.
Dacă totuşi în acest proiect intervin securişti, masoni, ezoterişti, atei, necreştini etc., ce e de făcut? Ştiu că la Petru Vodă şi dvs. şi Dan Puric aţi fost bănuiţi că faceţi parte dintre aceştia.
Întâi, vă răspund printr-o întrebare. Dacă în acest proiect intervin foşti deţinuţi politici turnători, care nu s-au pocăit pentru faptele lor, călugări care scot cercetarea martirilor din Biserică, falşi episcopi şi arhimandriţi care bântuie prin mănăstiri, oameni fricoşi care zic „mai bine să nu-l facem decât să fie distrus”, oameni care confundă cultura cu spiritualitatea, monahi care cred că cercetarea istorică şi arheologică se poate face în arhondaric, bloggeri care ţin „predici bune la toată trebuinţa” – ce e de făcut?
Cred totuşi că există şi un răspuns teologic la această întrebare. Am învăţat de la duhovnicul meu că una din cele mai mari taine şi puteri ale Bisericii Creştine este faptul că Dumnezeu întoarce răul în bine în virtutea actului proniator şi grijii lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă întemeietorii mănăstirii şi centrului de studii martirologice de la Aiud sunt bine intenţionaţi, iubesc Biserica şi cred cu tăria cu care mută munţii sau Râpa Robilor din loc, atunci toţi cuceritorii noştri ori se vor converti, ori vor fi îndepărtaţi prin mâna tare a lui Dumnezeu, Care celor mândri le stă împotrivă.
Aici îşi găsesc sens cuvintele atât de des repetate în Pateric: „... Să punem început bun”. Pentru acest început bun şi buna intenţie a noastră, a celor care iniţiem lucrarea, Dumnezeu o va ocroti în veci. Altfel, să nu fie!

Interviu realizat de
Claudiu TÂRZIU

* Interviul a fost luat la începutul lunii august. Pe 21 august a.c., părintele Iustin Pârvu, dr. Pavel Chirilă, maestrul Dan Puric şi liderii foştilor deţinuţi politici au semnat un comunicat comun în care se arată că la Aiud se va face şi centru de martirologie, pe lângă mănăstire. Documentul este postat şi pe acest blog.