duminică, iulie 03, 2011

O OPINIE DE MARTOR OCULAR

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

Am primit prin poşta electronică opinia unui observator din public – scriitorul sibian Mihai Posada, autor, între altele, al unei utile cărţi despre publicistica lui Mircea Eliade – cu privire la vernisajul, lansarea şi colocviul care au avut la Sibiu (Biblioteca ASTRA) pe 27 iunie a. c. (şi pe care le anunţasem într-o postare anterioară).
Pentru lămurirea autorului şi a cititorilor, precizez că „domnişoara Mirona”, la care se face referire critică în text, este Mirona-Ioana Tatu, regizor de film şi cadru universitar la Sibiu, co-organizatoare la faţa locului a „momentului cultural şi spiritual” (deci nicidecum vreo puştoaică exaltată sau vreo mascotă „etnofolclorică” a grupului de la ROST).
Chiar cînd se întîmplă „să fim traşi de urechi” (cu mai mult sau mai puţin temei), e bine să luăm seamă la impresiile lăsate şi să le avem în vedere pe viitor (căci mereu e loc de mai bine).
Eu cred că organizatorii sînt datori cu mulţumiri şi d-rei Tatu, pentru strădania de care a dat dovadă (chiar dacă n-a putut fi pe gustul tuturor), şi d-lui Posada, pentru părerea redactată sincer şi cu cele mai bune intenţii (chiar dacă nu este decît o opinie între altele).
Reamintesc că expoziţia din Corpul B al Bibliotecii ASTRA este în continuare deschisă publicului, iar de la toamnă îşi va continua periplul prin ţară, cel puţin pînă la sfîrşitul anului în curs. (R. C.)

(Fotografie trimisă de autorul textului)


VALORI, NU VALURI !

Pentru canonizarea 
martirilor creştini anticomunişti

 
Prezenţa mea în foaierul Corpului B al Bibliotecii Judeţene ASTRA de la Sibiu, în seara zilei de luni 27 iunie 2011, la vernisajul Expoziţiei organizate de Asociaţia ROST, cu titlul: „Pe drumul învierii”, împreună cu prezentarea şi lansarea unui număr de cărţi cu mărturii din temniţele comuniste, avându-i ca invitaţi pe domnii: Răzvan Codrescu, Marcel Petrişor – autorul uneia dintre cărţile lansate (Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste), pr. prof. Dorin-Zosim Oancea – fiul părintelui Zosim Oancea, întemeietorul Muzeului de icoane pe sticlă de la Sibiel, Demostene Andronescu, Jacques-Vasile Iamandi, pr. Gheorghe Bogdan, Ilie Berghezan – preşedintele Filialei Sibiu a A.F.D.P.R. şi Claudiu Târziu – directorul revistei Rost, împreună cu care s-a aflat şi doamna Maria Blaj-Constantinescu, văduva directorului şi întemeietorului revistei Puncte Cardinale de la Sibiu, regretatul Gabriel Constantinescu, a constituit un moment cultural şi spiritual fără precedent în ultimii ani, eveniment petrecut în condiţii de bună găzduire şi recunoscută importanţă în cunoaşterea trecutului de credinţă şi jertfă al poporului nostru. (Este suficient să ne amintim hotărârea de schimbare a locaţiei de desfăşurare a unui eveniment similar, după anunţul în presă şi umplerea cu afişe a oraşului: conferinţa dedicată lui Radu Gyr, mutată în ultimul moment, de la aceeaşi bibliotecă, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Sibiu...)
Panourile cu fotografii şi alte documente – din arhivele instituţiilor (Ministerul de Interne, Securitatea) care au făcut arestări, acuzări, urmate sau nu de judecări, dar categoric de ani grei de detenţie, apoi de urmăriri „operative” (filaje); instituţii care în cele din urmă au clasat şi arhivat, iar acum au pus la dispoziţia organizatorilor aceste documente despre cei şase martiri creştini anticomunişti şi români antiatei: Arsenie Boca, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu, Arsenie Papacioc şi Sandu Tudor – au adus informaţii concise, dar inedite şi cu atât mai necesare deşteptării interesului public asupra experimentului exterminator anticreştin, antiromânesc şi antiuman al comunismului de la noi. Poate doar o mai mare atenţie la redactarea numelor (Reagan, în loc de Regan, pentru ex-preşedintele american) sau în legătură cu precizarea anilor când au fost făcute anumite fotografii etc. ar fi adus mai multă exactitate a informaţiilor, altfel bogate, oferite de expoziţia aceasta itinerantă, aflată la a XVII-a oprire, în Sibiu, după alte oraşe româneşti.
Ceea ce m-a umplut însă de tristeţe a fost incapacitatea organizatorilor – redactorii prezenţi ai revistei Rost, autorii, editorii, preoţii prezenţi la manifestare – de a se face înţeleşi în rostul demersului lor întru canonizarea martirilor antiatei anticomunişti ucişi în chinurile suferite în închisorile ateismului comunist, în faţa publicului prezent în număr destul de mare, pentru a crea ceea ce s-a întâmplat să fie un „curent de opinie” deloc favorabil bunelor intenţii organizatorice. Mai exact, chiar de la masa invitaţilor de onoare, vocea tinerei Mirona (celălalt nume îmi scapă, persoana nu s-a prezentat şi nu a fost prezentată cu numele întreg) s-a ridicat în interogaţia legată de aşa-zisa „frică de a rosti şi afirma calitatea de legionar” a unora dintre martirii respectivi, ori a altora, de care se pomeneşte în cărţile lansate cu acea ocazie la Sibiu. Ideea a inflamat, cum era de aşteptat, o parte a publicului, care i-a luat aparent apărarea domnişoarei Mirona, cerând ca această calitate de legionar să le fie recunoscută şi afirmată public de toţi cei care fac vorbire despre acei martiri. Nu ne îndoim de bunele intenţii ale Mironei, frumos costumată în port popular-tradiţional săliştenesc. Probabil costumul se schimbă în funcţie de zona etnofolclorică unde expoziţia organizată de Asociaţia ROST poposeşte în periplul său declarat-dedicat canonizării martirilor creştini români antiatei anticomunişti. Nu ne îndoim de onestitatea publicului care a urmat îndemnului domnişoarei Mirona, şi cu atât mai puţin ne îndoim de limitele răbdării unui public obligat la tăcere timp de câteva generaţii şi câteva regimuri dictatoriale succesive, până la 1989.
Numai că sunt câteva lucruri simple, care trebuie spuse clar, şi trebuie repetate de cât mai multe ori, cel puţin de fiecare dată când expoziţia cu martirii şi cărţile despre ei poposeşte într-un alt oraş. Mai întâi, este cu necesitate imperios să fie conştientizat publicul, să fie avertizat că scopul ce leagă expoziţia itinerantă (cu acte până acum păstrate „la secret” şi dezvăluite în sfârşit publicului) de cele câteva cărţi importante despre jertfa martirilor creştini din închisorile comuniste este tocmai recunoaşterea, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a calităţii de sfânt martir a fiecăruia şi a tuturor celor omorâţi în lupta lor împotriva ateismului şi comunismului roşu de la Răsărit, de criminalii comunişti fără Dumnezeu şi duşmani de moarte ai Neamului românesc. Că pentru a fi canonizaţi, adică admişi în sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, acelor martiri nu calităţile de membri ai uneia sau alteia dintre organizaţiile politice anticomuniste – multe la număr la acea vreme –, ci valoarea lor exemplară de creştini care şi-au dat viaţa în lupta cu anticreştinii reprezentaţi de comuniştii sovietici şi cozile lor de topor din interiorul României este aceea care le poate valida calitatea de sfinţi români, în viitor şi pentru veşnicie. Această calitate şi nu alta. Ba mai mult, trebuie ştiut că nu vor obţine niciodată recunoaşterea calităţii de sfinţi martiri, dacă urmaşii lor strigă, fără să gândească, că cealaltă calitate, de luptători politici sau de membri ai cutărei sau cutărei organizaţii politice, ar fi mai importantă decât calitatea de martir pentru Hristos.
Trebuie să se ştie şi să fie conştientizat, de oricare român care pretinde că îşi iubeşte Neamul şi Ţara, că pe plan politic jertfa lor a fost altfel cu totul degeaba, aşa cum mulţi din cei ieşiţi vii din temniţele de exterminare comuniste au afirmat şi afirmă: „Noi am fost închişi, dar nici acum nu ştim pentru ce…”! Mişcarea legionară, ca organizaţie politică bună sau rea, şi-a trăit traiul, şi-a încheiat rolul, iar ceea ce se poate spune acum despre ea este istorie. O istorie care se cuvine recunoscută şi ea, corect şi adevărat, pe cât permite adevărul istoric.
Trebuie să se înţeleagă că pe plan spiritual, iar nu pe cel politic, jertfa şi victoria lor a fost şi a rămas absolută!
Acum, cu toată nerăbdarea unora dintre urmaşii celor martirizaţi, nu valuri revendicative, ci înţelegere, înţelepciune şi unire în scopul recunoaşterii oficiale, şi astfel a afirmării valorilor creştine româneşti în panteonul creştinătăţii universale, pentru dreapta pomenire în veci a numelor lor de martiri răpuşi de puterea anticreştină şi antiromânească – iată ce ne cere momentul istoric pe care îl trăim!
Deci:
1- Apărarea valorilor Ţării trebuie să fie şi acum dovada adevăratului patriotism, aşa cum a fost în toţi anii de teroare comunistă, când martirii noştri s-au jertfit pentru Hristos, pentru Neamul lor şi, implicit, pentru cei care suntem noi astăzi. Aceasta să fie adevărata noastră determinare spirituală şi determinanta politică a energiilor noastre bune!
2- Sfinţenia prin martiriu creştin este prima şi cea mai importantă caracteristică a jertfei acelora care, pentru credinţa creştină nestrămutată, au suferit martiriul, iar aceasta este calitatea pentru care cu toţii vor fi sau nu admişi în sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, între sfinţii românilor!
Altfel riscăm, aşa cum atrăgea atenţia domnul Răzvan Codrescu, să asistăm la o situaţie care să ne ridice părul în cap, dar prea târziu va fi atunci când, după ce ruşii de ieri au invadat România creştină cu ideologia anticreştină comunistă şi mijloacele ei de exterminare antiromânească, tocmai ruşii de azi să reuşească să-i înscrie ei pe martirii români ai lui Hristos, pe sfinţii noştri ucişi prin închisori şi lagăre de muncă, între sfinţii martiri ai… Bisericii Ortodoxe Ruse!

Mihai POSADA
3 iulie 2011, Sibiu 

 Actorul sibian Costel Coşuleţ recitînd din versurile lui Radu Gyr

7 comentarii:

La 3/7/11 8:51 p.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

Din capul locului ţin să-i mulţumesc d-lui Mihai Posada pentru această reacţie faţă de manifestarea organizată de Asociaţia “Rost” acum o săptămînă la Sibiu. Deşi observaţiile domniei sale nu sînt îndreptăţite decît într-o mică parte, mă bucur că sînt exprimate. Percepţia publică este importantă pentru noi, pentru că încercăm să lămurim şi acesta e un proces dificil, iar dacă, după vreo acţiune a noastră, cineva nu a înţeles ce-am vrut să spunem, trebuie să aflăm şi să îndreptăm pe cît e omeneşte posibil. Aşadar, dincolo de precizările pe care le voi face în continuare, cred că poziţia d-lui Posada ne va ajuta să ne calibrăm mai bine discursul şi să evităm micile neîmpliniri organizatorice.

Acum, despre principala obiecţie a domniei sale: că nu ne-am făcut înţeles rostul demersului nostru, acela de a canoniza martirii închisorilor comuniste. Dar nu ne-am propus asta. Noi vrem doar să deschidem o fereastră spre istoria încă prea puţin cunoscută a rezistenţei prin credinţă a creştinilor ortodocşi români în faţa prigoanei atee organizată de regimul comunist. Ne-am propus – aşa cum am şi rostit răspicat eu însumi la începutul vernisajului – să arătăm că Biserica Ortodoxă Română are eroii, martirii şi sfinţii ei, că nu a fost colaboraţionistă în integralitatea sa, indiferent de concesiile făcute conducerii politice şi trădările comise de unii ierarhi. Ne-am propus să arătăm la ce mizerii, umilinţe şi suferinţe au fost supuşi cei care au spus “nu” regimului comunist de pe poziţii ortodoxe.

Este adevărat că expoziţia noastră vine şi în sprijinul unui alt effort, de mai lungă durată şi cu variate manifestări (la care s-a angajat şi Asociaţia “Rost” şi revista omonimă), pentru recunoaşterea de către Sf. Sinod a sfinţeniei unor mucenici ai închisorilor comuniste, pentru care poporul dreptcredincios are deja evlavie. Dar nu acesta este scopul exclusiv sau principal al expoziţiei. Dacă am fi vrut ca printr-o expoziţie să susţinem canonizarea sfinţilor din temniţe trebuia altfel organizată, iar mesajul nostru ar fi fost diferit.

- continua -

 
La 3/7/11 8:52 p.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

O ultimă precizare pe acest subiect: nu credem şi nu susţinem că toţi cei care au murit în închisorile comuniste sînt sfinţi martiri. Nu toţi şi-au dat viaţa pentru Hristos, nu toţi s-au convertit ori s-au aşezat temeinic în credinţă, nu toţi au avut temeiuri de rezistenţă în învăţătura ortodoxă…

În privinţa Mişcării Legionare am fost foarte clar şi ferm, atunci cînd discuţia a alunecat pe panta politică. Iar d-l Răzvan Codrescu şi părintele profesor Dorin Zosim Oancea au avut luări de poziţie similare. Am spus că întîlnirea nu este dedicată istoriei Mişcării Legionare, că nu trebuie să amestecăm planul politic cu cel duhovnicesc, că indiferent de etichetele sub care au intrat în închisoare, ne interesează transformarea interioară a acelor oameni în temniţă şi modul în care ei au făcut proba credinţei (prin suportarea caznelor fără să se lepede de Hristos, uneori pînă la moarte; prin iubirea aproapelui, care în cazuri ca acela al lui Gh. Calciu sau Valeriu Gafencu a fost cutremurătoare şi adînc pilduitoare), că sfinţenia nu este legată de apartenenţa politică, că legionarismul este un episod complex, interesant, care merită analizat, dezbătut şi cunoscut, dar care s-a încheiat demult şi e irepetabil. Nu se poate ca d-l Mihai Posada să nu fi auzit intervenţiile noastre.

Aşa încît nu prea înţeleg rostul observaţiilor domniei sale pe marginea acestui subiect. Poate e numai acela de a ne întări spusele. Dar atunci ar fi trebuit ca autorul să fi menţionat aceasta.

În fine, întrebările d-rei Mirona Tatu sînt ale unui om care nu înţelege cum poate să devină “corectitudinea politică” normă şi în Biserică, după ce a impus deja autocenzura în societate. Ea a vrut să ştie de ce din trecutul unui nou mucenic român trebuie ştearsă adeziunea lui la Mişcarea Legionară înainte de a se discuta despre eventuala sa canonizare. Întrebarea, altminteri legitimă, a fost adresată unor supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Discuţia însă a luat o turnură care ameninţa să devină exclusiv politică şi deci în afara a ceea ce ne-am propus cu expoziţia. Fapt care m-a determinat să intervin pentru a pune lucrurile în ordine, o ordine dictată de primatul spiritual.

 
La 3/7/11 9:51 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Mă bucur, Claudiu, că ai intervenit prompt şi limpede cu aceste precizări necesare (mai ales pentru cei ce nu au fost de faţă şi dintre care mulţi sînt gata să dea credit oricărei interpretări greşite ce le-ar ajunge la ureche). Eu ştiu bine cum au stat şi cum stau lucrurile, ca unul ce am fost părtaş la ele, de cîţiva ani buni încoace. Iată însă că percepţiile pot fi foarte diferite şi că publicul reţine uneori doar "pe sărite" mesajul transmis, poate şi din insuficienta noastră "sincronizare" cu organizatorii locali sau cu anumiţi invitaţi contextuali. Dacă d-l Posada, intelectual cu pretenţii şi cu sensibilitate de dreapta, a înţeles ce şi cît a înţeles, mă gîndesc că vor fi şi alţii în aceeaşi situaţie, iar asta ne obligă pe toţi la un plus de atenţie în ce priveşte formularea mesajului şi dozarea accentelor, precum şi prevenirea posibilelor distorsiuni (mai mult sau mai puţin intenţionate).
În ce priveşte substituirea scopului expoziţiei în conştiinţa unora (nu cred că e şi cazul d-lui Posada), cred că ea se explică printr-o confuzie între demersul Asociaţiei ROST şi cel iniţiat mai înainte de Danion Vasile sub titlul "Din temniţe spre sinaxare". Sînt oameni care cred că şi noi ne-am propus prioritar şi cu tot dinadinsul să facem presiuni asupra Bisericii pentru urgentarea canonizării unora sau altora. Probabil că eu, făcînd imprudenţa să aduc tangenţial vorba despre declaraţiile ÎPS Vladimir cu privire la eventuale canonizări ale unor mărturisitori români basarabeni sub tutelă rusească, am dat apă la moara percepţiei greşite a "mizei" noastre (expoziţionale şi editoriale).
Îmi aduc totuşi aminte că am spus răspicat - şi mă mir că d-lui Posada i-a scăpat tocmai această observaţie esenţială - că procesul de canonizare este ceva îndelungat şi complex, implicînd informaţii şi exigenţe care scapă lumii largi, şi că Biserica noastră nu poate fi învinuită de a nu fi canonizat încă nici un neomartir al temniţelor comuniste, ci doar pentru aceea că a reuşit să lase impresia iritantă că ignoră sau ocoleşte problema, în pofida atîtor "semnale" şi aşteptări din teritoriu (de 20 de ani încoace). Altminteri nu-i treaba noastră să stabilim cine şi cînd ar trebui canonizat.
Eu unul sînt de părere - am spus-o şi o repet - că un semn cumpănit şi liniştitor din partea Bisericii ar fi rînduirea în calendar a unei zile de cinstire nenominală a tuturor celor ce, ştiuţi sau neştiuţi de oameni, s-au jertfit în numele lui Hristos sub prigoana comunistă.

 
La 3/7/11 10:32 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnilor, sa mai lasam mortii si sa ne mai preocupam si de vii. Ce ne facem cu dezastrul de bacalaureat fara precedent in istorie cand stim bine ca intr-o tara totul porneste de la educarea si pregatirea tinerilor?

 
La 3/7/11 11:48 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ce ne facem cu întreg sistemul de învăţămînt românesc, care nu-i o problemă din această vară, ci una veche de 20 de ani şi mai bine? Degeaba a venit "momentul adevărului" dacă nu va exista în continuare voinţă politică (unitară şi constantă) şi resurse bugetare bine orientate. Învăţămîntul românesc trebuie refăcut radical, de la grădiniţă pînă la universitate, de profesionişti adevăraţi şi integri, nu de clienţi politici de mîna a doua şi a treia. Pariul cel mare e învăţămîntul mediu: liceul trebuie să redevină "elitist" şi să fie complinit cu o reţea bine gîndită de şcoli profesionale, corpul profesoral, la acest nivel, trebuie cernut fără cruţare, iar ce rămîne să fie plătit regeşte, dar şi pus, sub control strict, să mănînce jăratec. Cînd vor mînca jăratec profesorii, vor scoate flăcări pe nări şi elevii, dar aceasta nu-i chestiune de un an sau doi, ci de cel puţin 10-12, din clipa în care se va lua - dacă se va lua - taurul de coarne. Restul e vorbărie.

 
La 5/7/11 9:35 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

niciodata nu este prea mult sa vorbim si sa ne inclinam in fata sarmanilor sfinti ai inchisorilor !
din pacate nu vrem sa aflam mai multe , si incet incet, cu voia noastra, se asterne uitarea peste cei care TREBUIE sa ne fie modele in viata si cu atat mai mult in aceasta perioada !
Va rog sa dati publicitatii, tot ce stiti despre acesti sfinti ai inchisorilor. Noi si copiii nostri trebuie sa stie, sa inteleaga si sa-i aiba drept modele !

citesc tot ce reusesc sa am la indemana despre sarmanii sfinti martiri ai inchisorilor si parca tot nu ajunge iar sentimentul este unul singur - ma inclin in fata jertfei lor
uitati ca mai traiesc si tortionarii sfintilor, si inca au dus-o hat bine raportat la viata mizera a celorlalti.

Doamne ajuta !
bucovineanul
http://www.frontpress.ro/?p=14810

 
La 5/7/11 2:44 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Marii torţionari ai anilor '50-'60, cîţi au supravieţuit comunismului, s-au cam dus şi ei cu toţii, nepedepsiţi şi fără expresii publice de căinţă pentru ce au fost şi pentru ce au făcut.
Deunăzi am aflat şi de moartea fiorosului Enoiu (a se vedea portretul pe care i l-a făcut d-l Demostene Andronescu şi care e postat şi pe acest blog: "Mărturii din Gulagul românesc: portretul fiarei la tinereţe"). De fapt, a murit încă din decembrie trecut, dar familia şi autorităţile i-au tăinuit pînă acum decesul!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire