INTERMEZZO LIRIC: 6 CÎNTECE DE LAMURĂ

SUMARUL BLOGULUI

Jacek Yerka - Labirintul lebedelor

I

Adam cel dinainte de păcat

mai este încă miezul viu din noi:

prin rost să punem nume-adevărat

făpturii, pînă-n ziua de apoi.

Tălmaci ai firii sîntem prin cuvînt

şi lumea-i nouă iar, în fiecare,

şi nu-i nimic mai mare şi mai sfînt

decît e-n noi virtutea rostitoare.

E viaţa grai şi numai moartea-i mută,

şi vai de noi de n-am avea cuvinte

şi har de sus, ca limba să ne-ascută!

Chiar păcătoşi, ne poartă înainte

divinul Verb, spre slava-n care toate

chemate-s la tăcuta plinătate.

II

Va fi o vreme cînd le-am spus pe toate

şi voi putea pe limba mea să tac,

sau mi-or rămîne tot nespuse poate

atîtea noime cîte-n mine zac?

Au cîte-ajung, din tot ce-n noi se-adună,

să urce din tăcere în cuvînt

şi cîte, atunci cînd ceasul morţii sună,

pecetluite-n umbra ei ne sînt?

Tăcerea-i somn şi cîntecul trezvie

în veacul nostru iute la păcat,

dar cînd Cuvîntul moare şi învie,

ce mai rămîne-n veci adevărat

din prea lumeasca noastră bucurie

de-a da de rost la cîte-am apucat?!

III

De-o nouă zi se crapă şi mă doare

deja amurgul frumuseţii ei:

la ce folos mirifica splendoare,

cînd nu durează cît şi cum o vrei?

M-am săturat să se petreacă toate,

şi-n lume hăt, şi-n ce-i lumesc în mine,

şi clipa-n loc aş vrea ca Faust poate

s-o pot cu preţul sufletului ţine.

Pe an ce trece creşte-ntruna chinul

de-a tot muri, iubire cu iubire,

rîvnind în van mai mult cu mai puţinul.

De nu m-ar ţine taina crucii tale,

ce ia pieptiş întreaga noastră fire,

m-aş face praf şi pulbere pe cale.

IV

E trist să vezi din toiul vieţii încă,

deşi nu-ţi ştii pe cuget vreun păcat,

cum timpul, ca un lup înfometat,

din tot ce-ţi este sfînt şi drag mănîncă.

E an de an tristeţea mai adîncă

simţind cum eşti de ce-ai iubit trădat

şi cum pe visuri scoase la mezat

nu iei nimic, decît un dos de brîncă.

Minune e că le-ndurăm pe toate

şi încă-am vrea să mai trăim puţin,

bătrîni măcar, de tineri nu se poate,

şi singuri cuc, de fraţii nu mai vin,

iar dragostea, şi cutră de se-arată,

e tot ce-a fost mai bun în noi vreodată.

V

Decît de vii, mai mult mă simt aproape

de morţii mei purtaţi în rugăciune:

să fie semn că steaua mea apune,

sau că iubirea nu mă mai încape?

S-ar prea putea ca taina lor să-mi scape,

dar e un dor de vremile mai bune

ce-mi cîntă pe-ale sufletului strune

şi-mi zugrăveşte visele sub pleoape.

Nu sînt al meu şi nici al vremii mele,

chiar dacă umblu slobod printre voi

şi nu-mi încap, de viu ce sînt, în piele;

un tîlc mereu mă trage înapoi

şi, la răscruci de duh şi de stihie,

părtaş mă face morţii care-nvie.

VI

Noi unul cîte unul atunci ne vom fi dus

cu toţii pîn’ la urmă pe curcubeu în sus

şi-o altă tinereţe, visînd pe limba ei,

s-o amăgi că sîntem – sau c-am putea fi – zei.

Şi vremi noian vor trece, cu primăveri şi toamne,

ca pînă la sorocul venirii tale, Doamne,

din leat în leat să-nveţe Adam şi coasta lui

că unul este Zeul şi nici un altul nu-i.

O lume-n care moartea coseşte vis cu vis

nimic zeiesc nu are, nici nu e paradis,

ci doar îşi poartă crucea păcătoşitei firi,

din mila fără seamăn a veşnicei Iubiri,

spre-amiaza stătătoare a zilei de apoi,

cînd va rodi sămînţa care-a murit în noi.

Răzvan CODRESCU