DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXIV
SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.
PURGATORIUL
Cîntul XXIV
Pe urmele lui Vergiliu şi Staţiu, prin brîul al şaselea al Purgatoriului, Dante îşi continuă discuţia cu prietenul său din tinereţe, Forese Donati (cf. Cîntul XXIII), întrebîndu-l despre Piccarda (sora acestuia) şi despre duhurile mai de seamă ce s-ar afla prin preajmă. Forese îi prezintă pe cîţiva dintre cei ce-şi ispăşesc acolo lăcomia (printre care poetul Bonagiunta din Lucca, papa Martin al IV-a, mare iubitor de ţipari de Bolsena muiaţi în vin, sau Bonifacio Fieschi, episcop al Ravennei mort în 1295). Dante alege să-l abordeze mai îndeaproape pe Bonagiunta, care-i face o profeţie obscură despre o tînără („ce n-are văl s-o lege”, deci nu-i nici măritată, nici văduvă) din Lucca, pe nume Gentucca, apoi îl iscodeşte dacă este într-adevăr autorul celebrei canţone „Femei ce-i ştiţi iubirii înţelesul…” (Donne ch’avete intelletto d’amore… – cf. Vita Nuova, XIX) şi care este secretul „dulcelui stil nou” (Dante răspunzîndu-i, pe scurt, că sinceritatea inspiraţiei, cu celebrele versuri 52-54: „Eu unul tot ce-Amor mi-nspiră mie/ aştern în scris, şi cum grăieşte-n mine,/ întocmai dau fidelă mărturie” – E io a lui: „I’ mi son un che quando/ Amor mi spira, noto, e a quel modo/ ch’e’ ditta dentro vo significando). Bonagiunta recunoaşte că mai vechea şcoală reprezentată de el însuşi, de Giacomo/Jacopo da Lentini (zis şi „Notarul”) şi de Guittone d’Arezzo este inferioară celei noi (reprezentate mai ales de Dante şi de Guido Cavalcanti). După ce-i face o nouă profeţie – vv. 82-90 (ce se referă la cumplita moarte a lui Corso Donati, socotit răspunzător de starea jalnică a Florenţei) – duhul lui Forese îl părăseşte pe Dante. În finalul cîntului, după ce cei trei poeţi trec pe lîngă „pomul lăcomiei”, un înger roşu ca focul, apărut pe neaşteptate, îi şterge lui Dante de pe frunte un nou P – al şaselea: păcatul lăcomiei.
1 Cuvîntul paşii şi nici ei cuvîntul
nu-ncetineau, ci-n mers vorbind mereu,
zoream ca nava cînd o-mpinge vîntul.
4 Iar morţii, parcă şi mai morţi, cu greu
mă iscodeau din funduri de orbite,
uimiţi că viu eram în trupul meu.
7 Eu, dînd urmare vorbelor rostite,
zisei: „Să suie n-ar mai zăbovi,
dar stă de dragul umbrei întîlnite…
10 Ia zi-mi, Piccarda unde-i, dacă ştii;
şi care duh e demn să-l cînt pe strună
din cîte se zgîiesc la mine-aci”.
13 „Sora mea nu ştiu de frumoasă-ori bună
a fost mai mult, dar fericită-şi are
în cel mai nalt Olimp a ei cunună”.
16 Aşa grăi întîi; şi-apoi: „Pe-oricare
e slobod să-l numeşti, cît foamea, crunta,
sluţeşte-atît a noastră-nfăţişare.
19 Acesta”, mi-arătă, „e Bonagiunta,
luccanul, iar acea pocită faţă,
din urma lui, Biserica, Preasfînta,
22 odinioară o avu în braţă:
din Tours de loc, ţiparii de Bolsena,
cu must cu tot, prin post să-i spele-nvaţă.
25 Pe mulţi pe nume mi i-a spus şi trena
cu toţii bucuroşi păreau că-i ţin,
nedînd vreun semn ce să le-arate jena.
28 Muşcînd în gol, de foame, pe-Ubaldin
l-aflai, ca şi pe Bonifaciu, care
norod a păstorit, şi nu puţin.
31 L-aflai pe ser Marchese, cel ce tare
le bea-n Forlí c-o sete mai blajină,
dar nu simţi nicicînd îndestulare.
34 Ca unul ce, privind atent, înclină
spre ce-a ales, la fel cu cel din Lucca
făcui, simţindu-i rîvna mai deplină.
37 El murmura şi eu de o Gentucca
parcă-auzeam din rana chinuită
prin care vina şi-o spăla năluca.
40 „O, suflete”, zisei, „ce ai vădită
rîvnă-a-mi vorbi, spre-a ne putea-nţelege,
fă vorba ta ceva mai desluşită!”.
43 „O tînără, ce n-are văl s-o lege”,
porni a-mi zice, „dragă o să-ţi facă
a mea cetate, ce-azi cu-ocări se-alege.
46 Cu-această profeţie mergi: şi dacă
în şoapta mea s-a strecurat eresul,
vei şti din fapte ce e demn să-ţi placă.
49 Dar drept să-mi spui de-l văd acum pe-alesul
ce rime noi ivi, prinzînd a scrie:
«Femei ce-i ştiţi iubirii înţelesul»”.
52 „Eu unul tot ce-Amor mi-nspiră mie
aştern în scris, şi cum grăieşte-n mine,
întocmai dau fidelă mărturie”.
55 „O, frate”, zise el, „acum văd bine
că eu, Notarul şi Guittone-am stat,
în dulcele stil nou, cu mult sub tine.
58 Văd c-ale voastre pene-au ascultat
de-acea poruncă dinlăuntru dată,
cum cu-ale noastre nu s-a întîmplat;
61 iar cine între-un stil şi altul cată
mai clare osebiri, nu va găsi”.
Şi-apoi, ca împăcat, tăcu deodată.
64 Precum, iernînd la Nil, cocorii mii
se-adună stoluri în văzduh şi zboară
apoi în şiruri repezi şi mlădii,
67 la fel şi-acolo gloata într-o doară
şi-ntoarse faţa, ca de dor zorită
şi de nesaţ făcută mai uşoară.
70 Şi ca şi cel ce-şi simte ostenită
făptura şi, spre-a răsufla să poată,
şi-o lasă-n mers de alţii depăşită,
73 la fel lăsat-a cuvioasa gloată
Forese şi-mi grăi, la pas cu mine:
„Cînd oare-o fi să te mai văd vreodată?”.
76 „Nu ştiu”, zisei, „cît viaţa mea va ţine,
dar nu-mi va fi întoarcerea-aşa iute
pe cît mi-e dor s-ajung pe-un mal cu tine;
79 căci locul vieţii-n lume petrecute,
ce dat mi-a fost, de bine-i despuiat
din zi în zi şi ca un stîrv se-mpute”.
82 „Te du”, grăi. „Pe cel mai vinovat
îl văd de coada unei bestii care
îl trage unde-n veci n-o fi iertat.
85 Ia bestia-n goana ei un tot mai mare
avînt, de stînci zdrobindu-l cu putere,
că numai hălci rămîn din mădulare.
88 Nu mult s-or mai roti acele sfere”,
şi către cer privi, „pînă să-ţi fie
ce-n scurt ţi-am spus cu totul la vedere.
91 Te las, căci în această-mpărăţie
e timpul preţios, şi-aş cheltui
prea mult din el la pas urmîndu-ţi ţie”.
94 Cum în galop se-ntîmplă a ieşi
un cavaler din ceata lui călare,
să aibă cinstea-ntîiu-n luptă-a fi,
97 la fel şi el o rupse-n depărtare,
lăsîndu-mă pe drum cu-aceia doi
ce fost-au lumii frunte şi-ndrumare.
100 Şi-ndată ce se-ndepărtă de noi,
urmîndu-l eu din ochi, cum mai-nainte
cu mintea mea al vorbei lui şuvoi,
103 zării, cu ramuri verzi şi roade sfinte,
un alt copac, ca la-ndemînă pus,
ivit, de cum cotisem, dinainte.
106 Sub el văzui, cu braţele în sus,
norod strigînd spre crengile fecunde,
ca nişte prunci ce luaţi în seamă nu-s,
109 căci cel rugat la rugă nu răspunde,
dar pofta le-o aţîţă, fluturînd
pe sus ce ei rîvnesc, iar el n-ascunde.
112 Plecară-apoi, dezamăgiţi, pe rînd;
şi-ajunsem noi sub cel ce milă n-are,
atîtea rugi şi lacrimi refuzînd.
115 „Să-l ocoliţi e bine pe cărare:
mai sus e cel muşcat de-a Evei gură
şi-obîrşia-acesta într-acela-şi are”,
118 ne dete-un glas din pom învăţătură;
drept care eu, Virgil şi Staţiu-ndată
ne-am strîns în mers, urcînd poteca sură.
121 „Să v-amintiţi de-afurisita ceată”,
zicea, „născută-n nori, ce, la beţie,
dădu piept dublu cu Tezeu odată;
124 şi de iudeii prea setoşi să fie
de Ghedeon în oastea lui primiţi,
cînd fu în jos spre Madian să vie”.
127 Umblînd aşa, de-o margine lipiţi,
pilde-auzeam de-a lăcomiei vină,
din greu plătită-apoi de osîndiţi.
130 La larg ieşiţi pe goala coastei clină,
băturăm paşi vreo mie şi mai bine,
privind în jur c-o linişte deplină.
133 „Ce-umblaţi doar trei, aşa-adînciţi în sine?”,
se auzi deodată-un glas, la care
ca mînzul tresării, cînd spaima-i vine.
136 Cătai din ochi să aflu cine-i oare;
metalu-ori sticla focul nu le face
în para lui mai rumen sclipitoare
139 ca faţa cui grăi: „Dacă vă place
pe coastă-n sus, aceasta-i buna cale;
pe-aici o ia cel rîvnitor de pace”.
142 Orbit fiind la văzul feţei sale,
mă tot ţineam de-ai mei învăţători,
ca unul dînd doar după-auz tîrcoale.
145 Şi cum, vestind suav ai zilei zori,
o boare-n mai adie-nmiresmată,
cu izuri dulci de ierburi şi de flori,
148 la fel simţii pe fruntea mea iscată
o adiere sub aripa lui,
mireasmă-avînd de-ambrozie curată,
151 pe cînd grăia: „Ferice-i omul cui
a harului lumină-n frîu îi ţine
iubirea poftei, ce smintită nu-i,
154 rîvnind mereu atît cît se cuvine!”.
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX, versiunea Răzvan Codrescu)
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:02
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire