DIN LUMEA CELOR CARE «NU SE MÎNTUIESC» (I)

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe…

VĂ MULŢUMESC

CĂ M-AŢI INTIMIDAT

CU EVANGHELIA!

Traducere şi adaptare de

Bogdan Mateciuc,

după Mike Goeke

Problema

În calitate de persoană implicată în misionarismul creştin, am observat o anumită tendinţă în creştere în ultimii ani. Se pare că noi, ca creştini, în plan individual, şi ca Biserică, în plan colectiv, sîntem foarte preocupaţi să ne diminuăm exprimarea exterioară a credinţei noastre, de teamă să nu îi incomodăm pe alţii. Uneori, cei ce vorbesc în sprijinul credinţei îşi diluează cumva credinţa şi mesajul pentru a fi siguri că nimeni nu se simte ofensat. Oamenii ignoră unele comportamente greşite ale prietenilor lor, ca să nu-i jignească. Se caută acele relaţii şi medii sociale în care se evită posibilele situaţii conflictuale, pentru ca nimeni să nu se simtă incomodat.

În ultima vreme m-am întîlnit cu situaţii în care conflictul de idei părea iminent, dar nici una dintre părţi nu a vrut să facă pasul de deschidere. Asta m-a făcut să mă gîndesc la credinţa mea. În ce măsură cred în Hristos? Dacă cred, de ce îmi este teamă să le vorbesc deschis altora despre credinţa în El? Dacă îmi pasă de aproapele meu, nu ar trebui să risc chiar să-l incomodez, atunci cînd e vorba de mîntuirea lui?

Eram „ofensat”

Adevărul e că Evanghelia lui Hristos şi Adevărul lui Dumnezeu sînt prin natura lor intimidante. Sînt asemenea unei săbii care desparte, aduce la suprafaţă şi pătrunde pînă în cele mai ascunse locuri. Ne conduce la Dumnezeu, la adevăr, la vindecare, la împlinire şi la libertate. Gîndindu-mă la asta, mi-am amintit de o perioadă din viaţa mea în care mă simţeam foarte ofensat de prietenii şi familia mea. Îmi părăsisem soţia pentru a-mi construi o viaţă definită de atracţia mea faţă de acelaşi sex. Voiam ca prietenii şi familia să accepte ce fac, să mă încurajeze şi să nu pună la îndoială comportamentele mele. M-am simţit incomodat de creştinismul lor şi, pentru o vreme, m-am îndepărtat de cei ce mă iubeau şi de Biserică.

Astăzi însă, după 13 ani, aş vrea să le mulţumesc din inimă soţiei mele, părinţilor şi familiei, precum şi prietenilor cărora le-a păsat de mine suficient de mult ca să mă ofenseze. Mă cutremur cînd mă gîndesc la implicaţiile din viaţa mea dacă cei din jurul meu ar fi acceptat minciuna că a iubi pe cineva înseamnă a-l încuraja în păcatele lui. Atunci cînd mi-am părăsit soţia, ea mi-a spus direct că ştie că Dumnezeu mă poate scăpa din căderea aceea şi că nu va intenta divorţ. Şi-a apărat interesele, dar în acelaşi timp a continuat să mă iubească şi să mă ajute să-mi revin.

Părinţii mei (şi alţi membri ai familiei) mi-au spus că ce fac eu e greşit. Au cumpărat cărţi şi alte materiale şi au încercat să mă convingă să merg la un psiholog. De asemenea, mă sunau frecvent ca să vadă ce fac, îmi trimiteau bani cînd aveam nevoie, veneau la ziua mea de naştere şi îmi plăteau avionul ca să vin acasă de sărbători. Veneau cu avionul în oraşul meu şi mă invitau la cină, ca să poată sta de vorbă cu mine şi să mă convingă să abandonez drumul pe care apucasem. De asemenea, îmi trimiteau cărţi poştale şi scrisori de dragoste şi confirmare a prieteniei noastre.

M-am simţit incomodat de fiecare dintre ei. Fiecare m-a enervat. Erau pentru mine nişte bigoţi, încuiaţi, ignoranţi şi plini de ură. Dacă chiar m-ar fi iubit, le-am spus eu, ar fi trebuit să mă accepte şi să mă susţină în stilul de viaţă pe care mi-l alesesem. Le-am ignorat telefoanele şi i-am privit cu scepticism. Am făcut tot ce am putut ca să rup legăturile cu cei ce mă ofensau. Ei însă nu au renunţat. Nu mi-au cîntat în strună, dar nici nu au renunţat la mine.

O viaţă nouă

La un moment dat am luat o carte de la tatăl meu. Nu am vrut-o – o consideram „propagandă extremistă de dreapta” –, dar am luat-o ca să-l fac să tacă. Eram decis să trag o linie şi să rup orice legătură cu soţia mea, cu familia şi cu prietenii. Însă Dumnezeu nu dormea. Cartea de la tatăl meu nu mă condamna, dar îmi arăta că iubirea sentimentală şi siropoasă a lui Dumnezeu, pe care mi-o însuşisem eu ca credinţă, era o minciună. Îmi arăta dragostea puternică a unui Mîntuitor înviat şi mă invita să răspund acelei iubiri. Oamenii ofensatori din viaţa mea erau acolo, cu dragoste şi răbdare ca întotdeauna, fără a-mi arunca în faţă păcatele mele, ci aşteptînd să păşească împreună cu mine pe drumul de eliberare.

Astăzi căsnicia mea este refăcută şi consolidată. Am trei copii minunaţi şi îmi conduc viaţa după Cuvîntul lui Dumnezeu. Relaţiile mele de familie s-au vindecat şi sînt mai apropiat acum de prietenii mei decît am fost vreodată. Atunci cînd îi ascult pe cei ce se frămîntă cum să nu-i intimideze pe alţii cu mesajul lor, cînd îi văd cum îşi schimbă întregul sistem de referinţă al credinţei lor pentru a-i face pe alţii să se simtă bine, cînd îi văd că îngăduie comportamente greşite doar că să evite eventuale conflicte, mă întreb unde aş fi fost eu astăzi dacă Stephanie ar fi înaintat divorţ, aşa cum voiam eu să facă. Mă întreb unde aş fi fost acum dacă părinţii şi prietenii mei ar fi fost alături de mine cînd voiam să divorţez de ea, şi dacă m-ar fi susţinut în noua mea „identitate”. Mă întreb unde aş fi fost dacă toţi creştinii din jurul meu ar fi fost „amabili” cu mine şi m-ar fi bătut aprobator pe umăr. Mă cutremur la gîndul acesta! Ştiu că i-ar fi durut cumplit să mă piardă, dar m-au iubit suficient de mult ca să-şi asume acest risc.

Vă mulţumesc, prieteni, că m-aţi intimidat, indispus şi ofensat. Atunci, adevărul pe care mi l-aţi înfăţişat era „o mireasmă a morţii” pentru mine (II Corinteni 2, 15), dar astăzi este „o mireasmă a vieţii spre viaţă”.

(Mărturia – tradusă şi prelucrată de d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv al AFR – a apărut pe 29 august a. c. în publicaţia americană Baptist Press, cu titlul “Thanks for offending me with the Gospel”. În engleză poate fi citit aici: http://www.bpnews.net/BPFirstPerson.asp?ID=36014)

Foto: Irinel Cîrlănaru