INTERMEZZO LIRIC: CREDO NOSTRUM

SUMARUL BLOGULUI

Ca „poet al jidanilor”, chit că nu mă citeşte nimeni (românii pentru că sînt „jidan”, iar „jidanii” pentru că sînt român), mă refugiez oarecum resemnat pe propriul blog şi recidivez cu un „intermezzo liric” alcătuit din zece sonete mai vechi, referitoare toate la „aşezarea în Ortodoxie” despre care a tot venit vorba în vremea din urmă. Fiind la mijloc mai degrabă o formă de reglaj interior (blogul a devenit, treptat şi de la sine, un fel de prelungire a conştiinţei mele), nu sfătuiesc pe nimeni să le citească, dar dacă totuşi cineva le va citi, atunci n-am ce să-i fac, rămînînd doar să trag nădejdea că nu se va sminti prea tare şi că-mi va ierta, măcar pe alocuri, „jidăneasca” puţinătate. Poate că despre aceste lucruri se poate vorbi, totuşi, şi altfel decît în lungi polemici oţioase… (R. C.)

 

I

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,

ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,

dar o smintesc cei care cred orbeşte

şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire

şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,

spre cel ce şi la ceas de răstignire

se roagă din prisosul milei sale

să fie-n cer iertaţi şi-aceia care

piroane-i bat în mîini şi în picioare.

II

Credinţa dreaptă preţ de sînge are

şi n-am s-o pun în cumpeni de eres,

dar ştiu că decît ea e mult mai mare

iubirea care-şi dă la fapte ghes.

La Sfînta Judecată viitoare,

nu ce-am crezut, nici cîte-am înţeles

ne-ntreabă Dumnezeu pe fiecare,

ci cît făcurăm binele de des.

Iar de-am greşit c-o iotă sau cu două,

dar am trăit iubirea cu prisos,

de-a dreapta lui, în haina nunţii nouă,

ne pune cel ce-i mai întîi milos,

şi unde-am fost c-un gînd sărac de vină,

ne spală-n veci lumina lui cea lină.

III

Crezui cîndva dreptăţii şi-astăzi ştiu

că doar în cer dreptatea-i fără pată,

şi-n strîmbătate de-am căzut o dată,

puieşte moartea-n tot ce este viu.

Crezui iubirii şi-nţeleg tîrziu

că doar pe cruce-ntreagă se arată,

că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată,

cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu.

Crezui credinţei şi pricep prea bine,

cînd dă amurgul iama peste noi

şi vraf ne stau păcatele-napoi,

că n-are preţ nici o credinţă-n sine:

cum fără-arcuş zadarnic e vioară,

ce-i bun în noi cu fapta se măsoară.

IV

Dreptatea, ştiu, n-ajunge să o ai,

de nu îţi este şi de alţii dată,

nici nu te duce singură în rai,

de n-are-n ea şi dragoste curată.

Dreptatea multe poate, dar nimic

de nu se-mparte-n rîvna ei de vie,

şi nu e drept pe lume mai calic

decît e cel ce doar de sine ştie.

Dreptatea nu e tron înalt, ci cruce,

nu-i una-n toţi, ci una-n fiecare,

şi cît o ducem, tot pe-atît ne duce.

Iar duhul ei de vrem să nu-l ucidem,

se cade-a şti că-n lumea-nşelătoare

non idem est si duo dicunt idem.

V

De-am fi dreptăţii martori fiecare

şi n-am avea vreo altă-nvrednicire,

ni s-ar ierta şi multa neiubire,

şi necredinţa pururi cîrtitoare.

Dar noi minţim dreptăţii zi de zi

şi ne prefacem iubitori de bine,

şi-n numele credinţei prea puţine

ne facem ucigaşi credinţei vii.

Cînd nu e dreaptă cumpănire-n toate,

şi de-am avea virtuţi cu prisosinţă,

virtutea însăşi ca un bici ne-ar bate.

Ce s-a ales prin vămi din noi nu este

decît trufie fără de putinţă,

iar Dumnezeu – o mască pusă peste.

VI

Cînd fratele se crede Dumnezeu,

părînd să ştie-n toate ce-i mai bine,

sau în ce chip se mîntuie şi cine,

din vorbe să-l smereşti e lucru greu.

Arată-i-te tu smerit mereu

şi roagă-te mai mult ca pentru tine,

şi ai să vezi cum milele divine

i-or îmblînzi treptat trufitul eu.

Iar dacă-n el păcatul mai dospeşte,

ori pilda ta n-a fost destul de bună,

ori ruga nu ţi-a ars duhovniceşte.

Nu-i face lui, ci ţie însuţi vină,

căci tot ce este-n lume se răzbună

pe noi, cînd vrednicia-i prea puţină.

VII

De dragul crucii să-l respingi pe frate,

că nu-i ca tine, sau destul de bun,

nu te-a-nvăţat Iisus Hristos, nici vreun

apostol al Iubirii-adevărate.

Să lepezi tot ce nu e pietate

şi geniul omenesc să-l crezi nebun,

cu toate cîte firii se supun,

virtute nu-i, ci troacă de păcate.

Trufia face scîrbei început

şi dracul, în veşminte de lumină,

îşi bate joc de zelul tău ciufut.

Cu cît te crezi, găsind în altul vină,

cu-atît în holda raiului pierdut,

din grîu ce-ai fost, te faci încet neghină.

VIII

Dreptate, Doamne, nu-ţi cerşesc, ci milă,

căci nu-i de noi dreptatea ta divină,

ce dacă-ar fi asupra-ne să vină,

n-ar mai rămîne om nici de prăsilă.

Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină

virtutea-n noi, cei învechiţi în silă,

de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă

iubirii ce în chip nedrept ne-alină.

Din îndurare-n altă îndurare

ne tot tîrîm, ca fúrii, spre vecie,

iar tu ne rabzi din nou pe fiecare,

primeşti un dar şi dai în schimb o mie,

mereu nedrept în marea ta răbdare,

lăsînd ca dracul mult mai drept să fie!

IX

Memoriei Părintelui Stăniloae

Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare,

ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:

nu rămăşiţa lui de pe pămînt,

ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.

N-avem aici cetate stătătoare,

iar cinstea şi cu slava, cîte sînt,

nu le-ngropăm comoară în mormînt,

ci le aducem Vieţii închinare.

În taina Rusalimului de sus

aşteaptă floarea neamului să-nvie,

precum Adam în trupul lui Iisus,

cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie,

căci nu degeaba Dumnezeu a pus

sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

X

Memoriei lui Petre Ţuţea

Sînt limbii mele rob şi împărat,

mi-e neamul meu vremelnică măsură,

dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,

cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,

voi învia, cu-a neamului strînsură,

pe limba Lui – şi cuminecătură

mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,

iar eu, nevrednic, stau la coada ei:

de n-ar fi mila mai presus de vină,

nădejdii mele n-aş găsi temei…

De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină

mă face viu, cu tot cu morţii mei.

Răzvan CODRESCU