UN EPISTOLAR PAIDEIC ROMÂNESC

SUMARUL BLOGULUI

Maestrul Ion Piso (2006)

TENORUL ION PISO

ŞI CÎNTECUL VÎRSTELOR

Despre virtuţile interpretative şi forţa creatoare ale maestrului Ion Piso, unul dintre cei mai înzestraţi şi mai rafinaţi tenori din a doua jumătate a secolului XX, dar şi un remarcabil director de scenă, s-a scris şi probabil se va mai scrie, cu infinit mai multă îndrituire decît aş putea avea eu. Ceea ce mi-am propus aici, ca exerciţiu de admiraţie cuminecătoare, este să relev, mai ales pentru intelectualul tînăr de azi, ceva din exemplaritatea şi valoarea paideică a unui destin uman şi cultural de respiraţie europeană, dar de adîncă dospire românească, aşa cum se profilează, pe firul confesiunii esenţiale, din paginile minunatului său Antifonar epistolar (splendidă metaforă a dialogului armonic, a tensiunii intime dintre comunicare şi cuminecare) apărut mai demult la Editura Albatros din Bucureşti.

Buna ispitire

“Mai bucuros aş cînta decît să fac «literatură»; ar fi sigur mai adevărat şi mai… convingător”, mărturiseşte marele tenor într-una dintre scrisori. Poate să fie aşa, dar seducţia scrisului său nu este deloc una neînsemnată. Cînd pana ajunge să zburde, scrisul se preface, pe nesimţite, într-un alt fel de cîntare, duioasă, zveltă sau solemnă, mereu plină de miez şi de savoare. Antifonarul epistolar este, nu doar prin autenticitatea lui umană, dar şi prin acest dar al fatalităţii artistice, o lectură sărbătorească, în acelaşi timp “desfătătoare” şi “procopsitoare”, putînd sta alături de cele mai celebre pagini de memorialistică românească, de la Scrisorile lui Ion Ghica pînă la Hronicul şi cîntecul vîrstelor al lui Blaga, sau la Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Tensiunea ideilor, trăite organic şi responsabil, se întîlneşte fericit cu forţa şi măiestria evocatoare a feluritelor lor “întrupări” în “viul vieţii”, iar dincolo de confesiunea personală, de autoportretul interior, se zugrăveşte de la sine icoana unei lumi în pestriţă devenire, de la “zariştea cosmică” a satului natal la grobianismul deconcertant al “obsedantului deceniu” postbelic românesc, sau la “eticheta” pretenţioasă, dar fundamental “distrată” (distrasă de la esenţial) a unui Occident crepuscular, pe care autorul s-a priceput, cu înţelepciune şi eleganţă, să-l cucerească fără să-l idealizeze.

Se spune că fiecare mare artist are un “talent secund”, proxim vocaţiei predilecte. La d-l Piso acesta pare să fie filo-logia în sensul ei plin, etimologic: iubire a  logos-ului şi har al rostirii, pendulare echipolentă între cuvânt şi idee, între rost şi rostire, pînă la reverenţa supremă în faţa Logos-ului întrupat.

Deşi uneori prea ispitit poate de platitudinea erudită şi de patosul calofilic, d-lui Doru Popovici (la rîndul său compozitor şi muzicolog de seamă, dar şi prolific publicist) îi revine meritul de fi avut intuiţia şi priceperea de a-l provoca la confesiunea scrisă pe ilustrul artist şi prieten, oferindu-i cadrul aproape ideal al acestui lung “interview epistolar”: “Tu, dragă prietene, te poţi mîndri că ai excelat ca interpret, în toate stilurile conturate în marile epoci creatoare, începînd cu «epoca de aur» a polifoniei şi terminînd cu tragicul secol XX. Ai convins atît pe muzicienii cei mai exigenţi, cît şi marele public (care poate uneori greşi, dar, în cele din urmă, el este cel care are dreptate!). La toate acestea se adaugă, în ambianţa teatrului liric, măiestria jocului tău de scenă, întărind sensul aserţiunii după care opera semnifică «teatru cîntat»… Aş fi superficial dacă nu aş asocia la fecunda-ţi activitate – cu adevărat polivalentă – şi vasta ta cultură, talentul de profesor şi, nu în cele din urmă, harul tău de eseist, sau, altfel spus, expresivitatea scrisului tău. Iată de ce m-am gîndit să dăm naştere la o corespondenţă în care să disecăm aspecte din viaţa ta particulară şi artistică, din ambianţa spirituală în care te-ai format şi, mai cu seamă, ai activat, atît în ţară, cît şi în ţări cu o mare şi străveche tradiţie culturală. În acest fel, am putea genera şi o istorie a muzicii noastre contemporane […], în context naţional şi universal” (p. 5; subl. mea).

Cu şi fără muzică

Parcurgînd cartea dintr-o scoarţă într-alta, se constată că ambiţiile acestui demers nu rămîn fără acoperire. Dincolo de elementul autobiografic şi ambiental, avem în acelaşi timp o introducere informală în tainele artei interpretative şi în estetica generală a muzicii clasice, dar şi o istorie vie a muzicii româneşti în context european, acoperind mai ales a doua jumătate a secolului XX. Discursul este desigur atipic, fragmentat, cu paranteze, ocolişuri şi reveniri, dar din acest puzzle se reface subtil, în conştiinţa “moşită” a cititorului, o întreagă weltanschauung, din care fiecare are ceva esenţial de învăţat, dar mai ales în care fiecare găseşte prilej de adîncire a propriilor experienţe, gînduri şi intuiţii existenţiale, de meditaţie asupra temelor majore ale culturii şi creaţiei, pe partitura contrapunctică a unui destin exemplar.

Un specialist ca Mihai Cosma este de părere că “deşi fundamental circumscrisă muzicii, cartea nu reclamă cunoştinţe muzicale din partea cititorului”. Cred că aserţiunea este doar într-o măsură adevărată, în sensul că Antifonarul suferă şi o lectură “profană”, prin larga deschidere sau generozitate spirituală a interlocutorilor, dar numai cel familiarizat cu universul muzicii îi poate gusta pînă la fund subtilităţile şi rafinamentele, poate prinde “sunetul secund” al acestei arii existenţiale.

Casa popii din Zărneşti

La început a fost “lumea paradisiacă” a unei copilării binecuvîntate de Dumnezeu. Totul prinde creştere organică din “cei vreo şapte ani şi cîţiva de acasă”, petrecuţi “într-un mediu în care nu cicăleala sau sora ei urecheala, ci exemplul viu a fost mereu prezent în modelarea de care am avut parte la începuturi”. Părinţii viitorului tenor ne privesc, asezaţi cu pietate în deschiderea şirului de ilustraţii ale cărţii, dintr-o frumoasă poză de epocă. Pe linia tatălui, preot de ţară ardelean (el însuşi “cu o voce de tenor asemănătoare cu a lui Tito Schipa, dar mai «mîngîioasă»), o mătuşă, Adelina, fusese violonistă. Pe linia mamei, îi venea văr mai mare tenorul Buzea, “posesorul unei splendide voci, ca şi al unui fizic de invidiat, gen Franco Corelli”. Dar experienţa genuină a muzicii este dublată de întîlnirea timpurie cu mirajul artelor plastice, în atelierul surorii mai mari, Lucia, pictoriţă, şi a soţului acesteia, sculptorul Romul Ladea. Pe de altă parte, “casa popii din Zărneşti devenise înainte şi chiar şi în timpul războiului un fel de han cultural unde se abăteau, venind cu treburi pe la Braşov, Cincinat Pavelescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu şi alţii…” (pe Blaga – care “gîndea cu mult mai mult decît vorbea” – tînărul îl va reîntîlni mai îndeaproape la Cluj, pe vremea studenţiei, în plin stalinism, cînd marele poet şi filosof fusese scos de la catedră şi pus să funcţioneze ca… bibliotecar). Copilul este însă deopotrivă receptiv la sfătoşenia vorbei ţărăneşti şi la frumuseţile imediate ale creaţiei folclorice, care-l vor fascina de-a lungul întregii vieţi.

Zărneştii îi oferă micului Ion, pe lîngă proximitatea norocoasă a culturii, şi experienţa sănătoasă a naturii: escaladează crestele din împrejurimi, călăreşte cu voluptate, fără şa, ţinîndu-se de-a dreptul de coama calului, “supervizează” vacile care păşteau iarba fragedă de pe miriştea întinsă “pînă sub poala Pietrii Craiului”…

Drumul spre Euterpe

La Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov mai prinde ceva din farmecul vieţii liceale tradiţionale (curmate după 1947), cu elevii din cursul superior organizaţi în coetus, “o structură autonomă faţă de şcoală (profesorii n-aveau nici un fel de amestec), după modelul Universităţilor umaniste de tip renascentist” (a se vedea descrierea structurii şi ceremonialului de “iniţiere” la pp. 12-13 – rînduri zgîrcite, dar savuroase, ca de roman picaresc). Nu putea lipsi nici turpitudinea belferească, evocată cu haz după ani: “Şi totuşi «Lumea fascinantă a Euterpei», cum o numeşti tu, la început a stat cu spatele la mine, adică reprezentanţii ei [oficiali] nici nu m-au luat în seamă. Cînd, elev în clasa I de liceu, profesorul de muzică ne-a selectat pentru cor pe noii veniţi, în urma probelor am fost declarat inapt”! Reparaţia va veni ulterior, din partea altui profesor. “Nici azi nu pricep motivul care i-a făcut pe cei doi profesori să aibă aprecieri diametral opuse, şi nici de ce pînă la începutul clasei a V-a am fost sopran, pentru ca după cîteva luni să devin tenor, ipostază de care sufăr de o jumătate de secol şi pe care am inaugurat-o cu Torna a Sorrento, prima melodie, napolitană, cîntată în faţa publicului”.

De prin clasa a VII-a, uceniceşte pe lîngă organistul Bickerich, “animatorul vieţii muzicale a Braşovului interbelic şi conducătorul concertelor Bach de la Biserica Neagră”, prin care i se oferă oportunitatea de a cunoaşte alte personalităţi muzicale ale epocii, printre care şi baritonul Gogu Simionescu (evocat în carte cu mai multe prilejuri), cu care se va pregăti în vederea Conservatorului. Se simte însă mult atras şi de cercurile literare (minunatele rînduri despre raportul dintre poezie şi muzică, de la p. 36 şi urm., sau despre graiul românesc, de la p. 49 şi urm., vădesc că această pasiune a rămas mereu vie şi a catalizat din adînc prestaţia lirică a marelui tenor, în latura ei cea mai profund românească), iar portretul pe care i-l face Domniţei Gherghinescu-Vania rămîne antologic (pp. 19-20): “… era o făptură fermecătoare, de o cultură aleasă şi o spontaneitate uimitoare. Avea obiceiul să spună despre sine: «Sînt un fel de Petre Tuţea cu fustă». Oglinda inteligenţei proprii nu o înşela. Iar frumuseţea, din cauza morbului de care suferea, ca şi «Dama cu camelii», o făcea şi mai atrăgătoare. În epoca respectivă, a celui de-al doilea război mondial şi imediat după, era un fel de Madame de Staël (minus simpatiile politice) sau de George Sand a literelor noastre…”

Vrabie sau privighetoare?

Luînd curînd calea Clujului, tînărul Ion Piso pendulează între mai multe ispite intelectuale şi soluţii de viitor. Familia îl voia medic (şi a şi fost înscris la Medicină, de unde a rămas mai ales cu prietenia de o viaţă cu viitorul mare regizor Paul Barbăneagră (mai tîrziu, la Paris, unul dintre amfitrionii predilecţi ai elitelor culturale româneşti din exil). A avut o atracţie trecătoare şi pentru Chimie, iar interesul pentru Filosofie nu l-a ocolit nici el (frecventînd cu precădere cursurile lui D. D. Roşca, rămas marea atracţie a facultăţii clujene, după ce Blaga fusese “avansat… bibliotecar”). Pînă la urmă a biruit Euterpe.

E memorabilă scena de familie de prin 1953, în care tatăl, între două arestări (“din familia noastră, multă vreme după 1945, doar eu, dintre cei de sex bărbătesc, nu stam după gratii”), află că scontatul medic naufragiase… pe scena Operei din Cluj. “Cum prin închisori se mai primeneau «cadrele», pesemne un nou venit i-a adus tatii vestea de afară. Nu cred că l-o fi bucurat. Săracu’, numai de acest fel de noutăţi n-avea nevoie! Destul că, spre uşurarea mea, n-a trebuit să-i spun eu «noutatea». Discuţia serioasă ce urma să aibă loc pe această temă importantă, pentru că privea opţiunea unui tînăr în viaţă, a început şi în acelaşi timp s-a sfîrşit cu un singur cuvînt din partea lui. Mîngîindu-mă pe obraz, a murmurat: «Greerele!», ca apoi să treacă la alt subiect. Tocmai pentru că înlocuia o avalanşă de reproşuri, cuvîntul a devenit pentru mine un spectru ce-mi apărea de cîte ori era cît pe-aci s-o fac pe «artistu»”.

Deşi a pariat pe ei, cei 3 ani de Conservator nu par a-i fi lăsat amintiri prea plăcute, preferînd să-i treacă sub o “respectuoasă” tăcere. “Respectul însă nu mă împiedică să-ţi spun o «vorbă» pe care am auzit-o în peregrinările mele. Ce deosebire ar putea fi între o vrabie şi o privighetoare? Ştii?… Hm!… Vrabia e o privighetoare care a absolvit Conservatorul. […] La noi – dar de fapt nu numai la noi (o spun după ce am umblat prin lume) – «specialiştii» cu greu deosebesc vrabia de privighetoare (fără etichetă); mai ales dacă prima are Conservatorul”...

“Aş vrea să mă înveşmîntez în verde”

Sînt greu de imaginat condiţii mai neprielnice pentru elanurile şi aspiraţiile unui artist decît cele aduse de “tăvălugul revuluţiei” proletare. România intra, treptat, sub zodia sinistră a “aflărilor în treabă” (sintagma o întrebuinţa şi Petre Ţutea: “Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”), îndepărtîndu-se de sine, de propria istorie şi de şansa unui viitor pozitiv în contextul civilizaţiei europene. Entuziasmul stahanovist al începuturilor va fi repede înlocuit de un formalism decerebrat şi steril, ale cărei consecinţe le mai resimţim şi astăzi.

Cînd nu e de-a dreptul abject şi criminal, comunismul e stupid şi absurd, iar realitatea bate orice imaginaţie. Iată, bunăoară, istoria morăriţei în toiul proletcultismului: un tovarăş venit “de sus” îl cheamă la direcţiune pe tînărul tenor (care se implicase în editarea în româneşte a unor cicluri de lieduri, între care şi Frumoasa morăriţă). “Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia în care te afli? De ce ne faci greutăţi, tovarăşe Piso?”, îl admonestează politrucul. Cel admonestat e nu doar nelămurit, ci de-a dreptul perplex: “Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg…”, bolboroseşte, amintindu-şi brusc de toţi cei prigoniţi din familia sa. “Tovarăşe Piso, avem dovezi! Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi recompensat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face propagandă fascistă, legionară!”. Acuzatul e tot mai năuc, dar i se azvîrle sub ochi teribila “dovadă”, în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa morăriţă, aşa cum o trimisese deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile şi, ajungînd la liedul In grün will ich mich kleiden (“Aş vrea să mă înveşmîntez în verde”), izbucneşte cu indignare: “Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso?”. Răsuflînd pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercînd să-l lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii verzi în contextul cu pricina. Greu, politrucul pare a începe totuşi să priceapă, e în fond un tovarăş cumsecade, şi are pînă la urmă revelaţia soluţiei… “politice”: “Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”. Pînă la urmă Frumoasa morăriţă avea să apară după o lungă întîrziere, fără revizuirea “politică” respectivă, dar cu o amplă postfaţă explicativă, ca nu cumva să se smintească ingenua “clasă muncitoare”! “Ce zici? Nu-i aşa că regimul trecut nu se juca (nici) cu… traducerile?”.

Homo viator

A urmat experienţa bucureşteană, cu succesul şi consacrarea locală, dar nescutită nici ea de şicanele repetate ale regimului (mai ales cînd era vorba de deplasările peste hotare, fără de care un solist mare e ca o pasăre în colivie). Suspiciuni, amînări, contracte pierdute…

Obosit de postura de victimă perpetuă a tuturor cecităţilor şi constitutiv refractar mentalităţii lui “Merge şi aşa!”, în 1968 (după “istoricul” răspuns primit de d-na Livia Piso, soţia tenorului, pictoriţă şi scenografă: “Tovaraşă, înţelege că nu putem periclita independenţa României pentru cariera lui Piso!”), tenorul ia hotărîrea de a părăsi ţara, unde nu va reveni decît în 1990, de-acum încununat de gloria mapamondului. “După o scurtă socoteală, dragă Dorule, turneele reprezintă aproape jumătate din viaţa mea […] Azi, cînd răsfoiesc trecutul, văd că mai mult de 30 de ani mi-am tot făcut şi desfăcut geamantanul – ca L’homme aux valises al lui Ionesco – în mai bine de 30 de ţări şi peste 150 de oraşe, dintre care în peste 50 am revenit de multe ori”.

Succesul, gustat din plin, nu poate însă estompa pînă la capăt sentimentul înstrăinării, nici percepţia critică a unei lumi desigur primitoare şi poleite, dar care-şi trădează la fiecare pas “mecanismul tipic al traiului grăbit”, superficialitatea şi pînă la urmă suficienţa, tot mai mult în răspărul propriei ei tradiţii. Următoarea notaţie delicată spune mult despre sufletul marelui artist, despre calitatea lui umană, creştină şi profund românească: “Blaga spune undeva că cel ce pleacă cu iubita în străinătate îşi ia cu el ţara. Eu mi-am dus cu mine România prin Livia, dar şi sub forma pasiunii pentru folclorul nostru, poate cel mai impresionant depozit arhaic de spiritualitate…” (p. 196). Şi apoi, către sfîrşit, aceste rînduri de o cuceritoare simplitate şi gingăşie: “Din bogăţia imaginilor tăinuite în pridvorul însorit al amintirilor, în care îmi apare Livia mea de cîte ori mă gîndesc la ea, stăruie peste toate una. Cînd, întors de prin turnee, vlăguit şi cu gîndurile niciunde (pictura de şevalet şi meseria ei legată de teatru, ca scenografă, nu-i îngăduia totdeauna să vină cu mine), mă întîmpina în pragul casei, surîsul ei deschidea toate ferestrele vieţii. Zîmbetul Liviei este ca aerul pe care-l respiri şi, din obişnuinţă, aproape nu-ţi mai dai seama de el… dar fără, nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în care se răsfrîng temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevăr al vieţii mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste atîtea”.

Doamna Livia Piso (2005)

Scenele din exil, cu portrete şi întîmplări memorabile (observaţiile complexe de homo viator, elita exilului acasă la Paul Barbăneagră, culisele organizării Centenarului Enescu la Paris, în 1981 – ş.a.m.d.) depăşesc cadrul intim şi sînt de o mare valoare documentară, aşa cum jumătatea a doua a cărţii, cam de la minunatele capitole despre lied (p. 168 şi urm.: “Liedul” şi “Liedul românesc modern şi contemporan”), cuprinde pagini antologice de estetică muzicală şi filosofie a artei, de mare valoare tehnică şi profesională. Analizele aplicate ale marilor opere şi portretele neconvenţionale ale marilor compozitori clasici alcătuiesc numai ele materia unei cărţi de superioară iniţiere lirică, unde fiecare cuvînt are greutatea experienţei şi a altitudinii culturale, care transcend fiecare temă pînă la lamura extatică a spiritului, pînă la taina ultimă a “frumuseţii care va salva lumea”.

Epilog nădăjduitor

Într-o vreme în care s-a vorbit tot mai mult de ceea unii au numit “criza admiraţiei” şi care reclamă acut lipsa marilor modele vii, lucrătoare în imediatul paideic al tinerelor generaţii, întîlnirea cu omul şi artistul Ion Piso, chiar şi prin intermediul unei cărţi sau unei înregistrări electronice, este o şansă pe care ar fi păcat ca elita potenţială a zilei de mîine s-o rateze din grabă sau din trufie. Aceste rînduri, care n-au putut fi mai mult decît o reverenţă şi o provocare, se leagănă cu nădejdea că exemplaritea “ultimilor mohicani” ai pleiadei culturale şi spirituale a secolului XX va fi unul dintre temeiurile renaşterii româneşti de mîine, aşa cum a fost răscumpărarea tragediei noastre de ieri, în faţa lumii şi în cumpăna lui Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU